Interviu cu Chris Jones (Esquire)
Citiți un interviu cu minunatul Chris Jones de la Esquire, autor – printre altele – al incredibilului “The Things That Carried Him”, articol care a câștigat un National Magazine Award pentru feature writing anul acesta. În acest interviu, Jones vorbește despre scris, documentat și construit o structură care să susțină informația.
Un fragment, mai jos. Restul, aici:
Q: In “œThe Things That Carried Him,” you stick to a relentless structure, which moves backward in time. How do you decide what to leave out?
A: “œThe Things That Carried Him” was originally supposed to be 6,000 words, which is standard for an Esquire feature. But as I was working on it, I still thought that was possible. But there are 11 sections, and I had written two when I realized it was going to be way over 6,000 words.
I called my editor, Peter Griffin, who is the great editor””I mean that””he is always right. I called him up and said, “œPeter, I think this might be a little long.” It ended up being 22,000 words, and then we cut it back to 17,000. It”™s funny to talk about that story being tight, because it”™s massive. I don”™t think I”™m good at staying on point. Writing [the story] backward was his idea.
I will not read your fucking script
Data viitoare când rugați pe cineva – cu care nu aveți o relație personală sau profesională – să vă citească un text ca să vă dea o părere, gândiți-vă la ce spune scenaristul Josh Olson în “I Will Not Read Your Fucking Script“, un eseu genial scris pentru Village Voice:
I normally have a standard response to people who ask me to read their scripts, and it’s the simple truth: I have two piles next to my bed. One is scripts from good friends, and the other is manuscripts and books and scripts my agents have sent to me that I have to read for work. Every time I pick up a friend’s script, I feel guilty that I’m ignoring work. Every time I pick something up from the other pile, I feel guilty that I’m ignoring my friends. If I read yours before any of that, I’d be an awful person.
Most people get that. But sometimes you find yourself in a situation where the guilt factor is really high, or someone plays on a relationship or a perceived obligation, and it’s hard to escape without seeming rude. Then, I tell them I’ll read it, but if I can put it down after ten pages, I will. They always go for that, because nobody ever believes you can put their script down once you start.
În spatele comediei e o pledoarie pentru acceptarea suișurilor și coborâșurilor scrierii. Nu-ți trebuie permisiune ca să scrii, spune și Stephen King în “Despre scris”. Și nu trebuie să te descurajeze criticile. Dacă asta vrei să faci, fă-o. Tot King: “(…) puteți s-o faceți, trebuie s-o faceți și, dacă aveți curajul necesar să începeți, o veți face. Scrisul e magie, e apa vieții. Apa e gratuită.”
Dar, vorba lui Olson, dacă într-o încercare de a vă face relații ați aruncat un text neșlefuit pe mâna unui om care are altele de scris și de citit, nu vă supărați când vă oferă o părere onestă, dacă asta ați cerut:
I read the thing. And it hurt, man. It really hurt. I was dying to find something positive to say, and there was nothing. And the truth is, saying something positive about this thing would be the nastiest, meanest and most dishonest thing I could do. Because here’s the thing: not only is it cruel to encourage the hopeless, but you cannot discourage a writer. If someone can talk you out of being a writer, you’re not a writer. If I can talk you out of being a writer, I’ve done you a favor, because now you’ll be free to pursue your real talent, whatever that may be. And, for the record, everybody has one. The lucky ones figure out what that is. The unlucky ones keep on writing shitty screenplays and asking me to read them.
Cum motivezi oamenii
În munca creativă nu funcționează sistemul de răsplată și pedeapsă. Cu cât încerci mai mult să motivezi un om momindu-l cu bani (sau amenințându-l cu scăderi de salariu) cu atât mai prost va lucra. Un discurs fantastic despre știința de a motiva oameni:
Niciodată nu renunţi la calitate
Da, e greu. Da, bugetele sunt mai mici. Da, am tăiat pagini și rubrici. Dar nu am renunțat să facem jurnalism de calitate – în special jurnalism complex, care necesită timp, energie și spațiu. Pentru că, al naibii supriză, poveștile lungi – bine documentate și bine scrise – aduc cel mai mult trafic.
O spune Gerry Marzorati, un editor de revistă foarte realist și enervant de înțelept (dacă ați citit speech-ul ăsta, știți ce zic). Poate îl ascultă și managerii și editorii noștri – deși am dubii că au habar despre ce vorbește:
READER: Could you comment on how changes that have occurred in the various magazine as a result of the NY Times needing to cut back financially have affected the way you and your staff choose, cover and report stories. Has this made a change in the topics you cover or the depth you give them? Has your staff been reduced? Are people able to deliver the same quality? Do the topics you cover have less range? Are there any improvements that have occurred?
“” Judith Feinleib, Belmont, Mass.MARZORATI: Dear Ms. Feinleib: I am not going to sit here and tell you that the cutbacks that have happened at the Magazine, or magazines, were painless. We no longer publish Play, the sports magazine we launched several years ago that in its brief life managed to win awards, publish memorable pieces (David Foster Wallace on Roger Federer, for example, which I found myself thinking about just yesterday, watching Federer glide to still another championship), and find many, many fans. In the weekly magazine, we no longer publish The Funny Pages; a magazine is a mix, and the diversion that fiction and serial comics provided is missed. Style pages are gone from the weekly magazine, too, which is hard not only because those pages have been a part of the magazine since its founding but because those beautiful full-page photographs of fashion and design lifted each issue visually.
That said, the cuts have not threatened the magazine’s essence. THAT is and remains long-form reporting and the ambitious photography that accompanies it. We do no less of either. We make no decisions about which stories to pursue based on cost “” we have not cut back on foreign coverage, for example; nor have we asked those writing and photographing for the magazine to spend less time on a story. Long-form journalism is very expensive, especially in war-torn areas of the world, but we will continue to do it and do it well because that’s what our readers look to us for. (See yesterday’s issue.) And, contrary to conventional wisdom, it’s our longest pieces that attract the most online traffic.
Discuția lui cu cititorii, aici.
Învăţăturile lui Andrei Gheorghe
Acum un an Esquire publica în numărul de septembrie un material (de copertă) despre Andrei Gheorghe alături de învățăturile lui despre radio, libertarianism, adevăr și alte subiecte dragi. Nici până azi n-am scăpat de senzația pe care am avut-o stând două ore lângă el, într-un moment în care se spunea că e la pământ. După scandalul grappa fusese concediat prin SMS de la Realitatea și stătea mai mult prin casă.
Contrastul dintre ce vedeam și ce auzeam era aiuritor:
E prânz și Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într”‘un tricou negru simplu și o pereche de pantaloni scurți. E slab, cu antebrațe și glezne subțiri, dar obrajii scobiți îi dau un aer intimidant. Și are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon și mii de țigări. Vocea care acum spune că n”‘are planuri: “Ce s㔑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care s㔑mi spună ce să zic și cum să zic și fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.
Acum, după ultima pățanie a lui Gheorghe – cu Radio Guerrilla -, și după ce am citit și interviul dat pentru Pagina de media, mi-am dat seama că nu s-a schimbat nimic. Nu-i pasă ce se întâmplă pentru că e consecvent și împăcat cu deciziile lui. E deasupra judecății patronilor și publicului.
Ce mă fascinează e că nouă ne pasă în continuare ce se întâmplă cu el. De ce? Pentru că în continuare – poate chiar mai mult decât anul trecut – avem nevoie de el. Asta spunea acum un an despre oamenii care îl regretă pe Gheorghe cel de demult:
Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot și ei să schimbe împreună țara. La (Mircea) Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproșează faptul că n”‘am continuat și că nu mai fac și că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor ““ se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer și de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba.
Citiți mai departe textul rezultat din acea întâlnire și, dacă nu v-ați săturat, citiți și învățăturile. Ambele texte le găsiți aici în formatul în care au fost publicate aici. Fotografiile au fost făcute de Roald Aron, iar designul de Raymond Bobar.
Lecția de libertate
Gheorghe n-are nevoie de noi. Noi avem nevoie de Gheorghe.
(Esquire România, septembrie 2008)
La mijlocul lui mai, Andrei Gheorghe a mâncat la un restaurant italian, la câteva sute de metri de apartamentul în care locuiește în București. Niște shot”‘uri de grappa i”‘au ridicat nivelul de alcool din sânge peste limita legală. În drum spre casă a fost oprit de un echipaj de poliție care l”‘a ținut la fața locului în jur de 40 de minute, fără s㔑i dea amendă.
În tot acest timp, Gheorghe a fost filmat și fotografiat de paparazzi de la Cancan. A doua zi, Cancan a publicat un material care susținea că Gheorghe a înjurat și a scuipat un polițist. În acea seară, Gheorghe nu și”‘a ocupat locul în platou la Realitatea, unde urma să apară în noua emisiune politică, Meciul serii.
La scurt timp după, Poliția a declarat că agenții n”‘au fost înjurați și scuipați. Gheorghe a recunoscut că băuse. Realitatea TV, care cu doar o lună și ceva în urmă se lăudase că îl va trimite s㔑i conducă noul post din Italia, l”‘a pus pe liber. N”‘a fost prima plecare a lui Gheorghe dintr”‘un trust mare. Mai plecase și din Pro și mai apoi din Antene și, ca o pisică, a căzut mereu în picioare. Dar această plecare părea diferită.
Gheorghe avusese mereu alternative.
Acum nu mai exista o alegere clară. Nici unul dintre celelalte trusturi nu beneficiază de acces la o “trompetă mare” în radio sau TV. Unde să se ducă? E loc pe undeva de Gheorghe? Sau trebuie să refacă circuitul mogulilor? Sau trebuie să iasă de tot? Nici Gheorghe nu știe.
“Nu prea mai am chef să mai fac un show”, spune într”‘o zi înăbușitoare de iulie. “E ca și cum ți”‘ar fi dispărut dorința de a mai performa. E posibil să mă fi enervat atât de tare întâmplarea asta încât s㔑mi fi produs o reacție de scârbă. E copilărească ““ hai să fim serioși. Copiii se supără și se enervează. Își pun palma în fund și își iau jucăriile și pleacă. Dar asta nu înseamnă că nu trecem și noi prin astfel de perioade.”
Suntem în apartamentul în care stă în chirie, la parterul unui bloc aproape de Arcul de Triumf, pe linia tramvaiului care taie Bucureștiul de la stadionul Ghencea, prin Giulești, până la Piața Presei. E prânz și Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într”‘un tricou negru simplu și o pereche de pantaloni scurți. E slab, cu antebrațe și glezne subțiri, dar obrajii scobiți îi dau un aer intimidant. Și are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon și mii de țigări. Vocea care acum spune că n”‘are planuri: “Ce s㔑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care s㔑mi spună ce să zic și cum să zic și fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.
Pe parcursul a două ore se va aprinde și mai tare și, până ne vom spune la revedere, va deveni acel Gheorghe care taie microfoane și contrează invitați. Dar acum, în primele 20 de minute de discuție, nu pare foarte hotărât. Spune că singurul plan concret pe care”‘l are în acest moment este finalizarea unui canal de teleshopping, Diamond TV.
“Sunt puțin incoerent”, concluzionează el și se ridică de pe fotoliul”‘pat s㔑și caute bricheta. Se întoarce cu ea și o așază lângă pachetul de Rothmans original pe care”‘l va înlocui cu altul la mijlocul discuției. “Am o stare în care nu”‘mi place nimic. E ca și cum nu mi”‘ar plăcea nimic în toată țara și, peste toate, aș pune și experiențele mele personale relativ recente și nu mi”‘ar plăcea de două ori pe atâta.”
Acolo, în camera puțin întunecată, realizez că îmi doresc să știu ce se va întâmpla cu Gheorghe. Și realizez că nu sunt singurul. Și voi vreți să știți. Toți vrem. Asta întreabă lumea când aude că m”‘am văzut cu Gheorghe. Ce va face? Ce vrea. Nu asta face un om liber?! În echilibrul fragil care există între oamenii care cred și cei care trăiesc fără speranță, Gheorghe a fost mereu o greutate importantă pe primul taler. Așa agresiv cum îl știm. Nesimțit. Dușmănos. Nervos. Dar era în tabăra celor care credeau, și noi credeam odată cu el. Deocamdată n”‘are chef să ne împingă de la spate. E ocupat cu sine, liber și fără angajamente, cum îi șade bine unui provocator.
“Îmi fac o casă”, spune trăgând aer în piept. “Și stau și mă gândesc ““ în afară de asta, ce mai trebuie să fac? Ce mai merită să fac? Poate ar trebui să muncesc, nu?”
Dar, ca să muncească, Gheorghe trebuie să găsească un loc unde munca să fie distractivă. În momentul de față nu vede nimic distractiv pe o piață crispată, unde nimeni nu riscă și fiecare canal uzează și abuzează de aceleași formate, formule și nume. Când nu mai e libertate de a experimenta, nu mai e nici distracție.
“E ca și cum ar fi un viciu în materialul nostru genetic. E ca și cum n”‘am fi în stare, frate. Acum 18 ani de zile eram cea mai aurită nație de pe pământ. Eram poleiți cu aur și absolut orice fel de proiect am fi dorit, am fi vrut, am fi îndrăznit, ar fi ieșit. Și chestia aia a durat o perioadă scurtă, după care ne”‘am întors exact în istoria românească.”
Această întoarcere, adaugă Gheorghe, ne”‘a adus unde suntem azi ““ în epoca lui Mircea Badea. Dar, îi spun, și Badea urmează modelul omului supărat care taie în tot ce mișcă.
“Eu aș putea să spun că e modelul Gheorghe”, îmi răspunde el. “Că e 100 la sută modelul Gheorghe. Și, probabil, dacă mă uit pe piață consider că cea mai mare parte din ceea ce văd e modelul Gheorghe.”
Ce diferă?
“E 2008. E 2.0.”
Cum?
“Gheorghe vroia să schimbe România. Credea că poate să o schimbe. Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot și ei să schimbe împreună țara. La Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproșează faptul că n”‘am continuat și că nu mai fac și că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor ““ se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer și de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba. Când credeau că sunt puternici, când credeau că au dreptate, când credeau că pot să îndoaie prezentul. Și, astăzi, lor le e dor de ce”‘au simțit atunci. Și atunci ei zic: Gheorghe nu mai e șmecher. Noi nu mai suntem șmecheri.”
Și mai e loc de un Gheorghe?
“Nu. Nu, pentru că suntem în țara lui Badea. Nu mai e loc de Gheorghe.”
Un discurs de Gheorghe original. E modul lui de”‘a continua. Nu e o declarație de înfrângere ci analiza la rece a unui om care a făcut carieră din a încerca să nu”‘și repete emisiunile și ideile ““ oricât de bune ar fi fost. Că nu mai e loc de Gheorghe nu înseamnă că Gheorghe e terminat. Înseamnă că nu mai e loc de acel Gheorghe care încerca să care în spate o generație întreagă ““ întâi pe valul optimismului post”‘electoral din 1996 și, apoi, împotriva unei victorii pesediste în 2004.
În acele momente s”‘au simțit oamenii lui Gheorghe ““ mulți dintre noi ““, mulți care am uitat principiile programului lui de auto”‘guvernare: “Fii liber, spui ce vrei, nu te temi de nimeni, ești agresiv, puternic, îți urmezi discursul, ești atent la ce zici că te caftești cu celălalt pentru putere. Tam”‘tam”‘tam. Ä‚sta era discursul. Atenție la argument. Ascult㔑l pe celălalt. Și curaj în tine. Curaj în tine! Unii tocmai asta așteptau, să bea paharul ăsta. OK, s”‘au răcorit nițel, și? Căldură mare în continuare. N”‘au pus aer condiționat. N”‘au schimbat casa. Au băut sucul, s”‘au răcorit și acum se văicăresc și zic iarăși c㔑i prea cald.”
Nu e datoria unei personalități media, chiar una guralivă ca Gheorghe, să ne pună aer condiționat. Dacă n”‘are chef s”‘o facă, bravo lui. Măcar aderă la program. Nu Gheorghe are nevoie de noi. În continuare, că ne place sau nu să recunoaștem, mulți dintre noi avem nevoie de Gheorghe. Și ce? E treaba lui?! Pe el l”‘a ajutat cineva? A venit din Constanța cu un demo, a supărat pe toată lumea, a dat și a primit șuturi în fund și acum e liber și împăcat cu sine.
De ce să ne”‘ajute el? Libertate, frate! Dacă crezi în ea, folosește”‘o. Gheorghe ăsta ““ indiferent că e pe sticlă, la consolă sau în casă, în pantaloni scurți ““ o folosește. D”‘asta n”‘are nevoie de noi.
Despre modurile de exprimare (Cât, când şi ce scriu)
Pe scurt despre modurile de exprimare pe care le am la dispoziție. Numărul de caractere e fie limita superioară, fie – în cazul textelor lungi – o limită de bun simț.
> Tweet-uri: 140 de caractere. Frecvență: 2-3 pe zi. Exemplu: “Jurnalismul e privilegiul de a petrece peste 8 ore in casa unor oameni, de a manca cu ei, de a bea cafea si de a le asculta povestile.”
> SMS-uri: 160 de caractere. Frecvență: 1-2 pe zi. Exemplu: indisponibil; multe dintre ele stabilesc locuri și ore de întâlnire pentru interviuri.
> Statusuri de Facebook: 240 de caractere. Frecvență: 1 la două zile. Exemplu: “Cristian Lupșa a fost la Miss Tg Mures si a plecat dupa costumele de baie – varianta cu capa de tifon. Oare ce am invatat? In afara de versurile imnului turistic local… Ah, stiu: inocenta provinciala e ca si ciocolata in forma de banana: straina, stranie si simpatica. Servus la tuturor, no!.”
> Statusuri de YM: 256 de caractere. Frecvență: 1 per logare. Exemplu: irelevant; preferabil cu link la blog.
> Casetă/sidebar într-o publicație tipărită: 1.500 de caractere. Frecvență: la nevoie. Exemplu: Departamentul de ritm.
> Articol principal într-o rubrică : 3.000 de caractere. Frecvență: 1 la două luni. Exemplu: Facerea de lucruri.
> Mini-portret/Rubrică FHM/Text dosar în Tabu: 5.000 de caractere. Frecvență: 1 pe lună. Exemplu: Supraviețuirea.
> Post de blog: alandala. Frecvență: alandala. Exemplu: alandala. (Cum ar fi: Scrisul după rețetă).
> Feature mijlociu: 12.000 de caractere. Frecvență: 1 pe lună. Exemplu: Atleta și sedentarul.
> Feature mare/uneori cover story: 20.000 de caractere. Frecvență: când are fotografii frumoase lângă care să stea. Exemplu: Dragă Mihaela Rădulescu.
> Feature gigant/uneori cover story: 30.000 de caractere. Frecvență: când e timp suficient pentru documentare. Exemplu: Cristian Nemescu, viața ca un film.
> Transcrierea unui interviu de două ore: peste 30.000 de caractere. Frecvență: Ajunge să spun că aș vrea să se întâmple mai rar. Sau să spun că visez la cineva care să facă treaba asta pentru mine. Exemplu: irelevant.
De scris scriu. Voi citiți?
PS: Pentru că am de terminat niște texte din categoria peste 3.000 de semne, pun blogul deoparte până pe 15 august.
Facerea de lucruri
Articol apărut în numărul de mai 2009 al Esquire. Relevant în perioade de “îngropare” sub proiecte.
================
Facerea de lucruri
Marius Vetrici are multe de făcut până la nunta din septembrie ““ atâtea încât are nevoie de două liste separate pe care le revizuiește săptămânal. Recent, una dintre ele, cea cu lucruri care depind de el, includea: analizat oferta de fotografi, găsit tort, vorbit la biserică și căutat în Gmail-ul Oanei (logodnica), datele de contact ale DJ-ului. A doua listă, cea cu lucruri care necesită participarea altora, includea: decis în ce vor fi adunați banii, Oana să afle cât costă machiajul și coafura și să selecteze împreună o melodie pentru dansul mirilor (au și exemple de pe YouTube).
Listele le ține și le bifează în Outlook, alături de peste 20 de alte liste cu nume precum: la birou, acasă la PC, la curățorie chimică, persoane cu care vreau să țin legătura, someday maybe.
Vetrici, managing partner la SoftMentor, o firmă care crează programe de gestiune și arhivare, e bine organizat. Atât de organizat încât avea pe birou o listă cu două întrebări pentru mine ““ una referitoare la cursul de jurnalism pe care-l predau. Vetrici subscrie principiilor Getting Things Done (GTD), un sistem de productivitate în viață și muncă inventat și patentat de David Allen. GTD se bazează pe un principiu simplu: creierul uman e dezordonat și nu-și amintește ce ai de făcut într-un anumit moment (ți s-a terminat cerneala la imprimantă și totuși treci nepăsător pe lângă raftul cu consumabile) și nici nu prioritizează o listă de acțiuni, generând stres. GTD l-a scăpat pe Vetrici de senzația că are sute de lucruri de făcut, că toată lumea vrea ceva, și că totul trebuie să se întâmple ACUM. “E un inventar complet al tuturor angajamentelor față de tine și de cei din jur”.
Succint, GTD-ul e o succesiune de pași. Primul e colectarea și descărcarea lucrurilor care-ți stau pe cap ““ atât cele pe care vrei să le faci azi cât și cele pe care vrei să le faci peste 10 de ani ““ într-un loc în care știi că vei căuta, fie pe hârtie, fie pe calculator. Apoi trebuie să ierarhizezi, să organizezi și să revizuiești. Ultimul pas e execuția.
Vetrici are 27 de ani și folosește sistemul de patru, iar descărcatul și organizatul au devenit automatisme ““ acum știe mereu ce trebuie să execute și când. E brunet, are sprâncene stufoase și conformația de vrej a unui informatician ““ un om “IF-THEN-ELSE”, cum se descrie glumeț. S-a născut în Ucraina, a crescut în Moldova și locuiește în România de la 18 ani. A moștenit spiritul de organizare de la mama lui, profesoară de pian, care deși n-avea un sistem, avea liste: de cumpărături, de împachetat, de cadouri. Înainte să treacă la combinația calculator-telefon, Vetrici a lucrat cu agende și hârtie. Prietenii, chiar dacă-l iau peste picior uneori, știu că ce se înregistrează în GTD-ul lui ““ activități, promisiuni, nevoi”“, se va face.
GTD îi permite un “control relaxat” ““ atât la muncă, cât și în viața personală. Dacă e la firmă, bifează tot ce e de bifat acolo. Acasă la fel. Când e la magazin, lista de cumpături pentru casă îi amintește să-și ia un bec nou. Iar când e la bere, chiar e acolo ““ nu cu mintea ocupată de o senzație nedefinită de nefăcut. Pe lângă domesticirea stresului, Vetrici spune că GTD-ul l-a făcut mai productiv: fiecare fereastră mică de timp e folosită la maxim (citește în drum spre muncă, scrie mailuri între două întâlniri).
Așa și-a găsit timp să bifeze și lucruri de pe someday maybe: cumpărat aparat foto meseriaș, început blog de antreprenor, luat cursuri de dans. Pe lista a rămas înființarea unei trupe, scubadving și predarea unui curs de GTD, o idee care va ajunge în stadiul de execuție în vară.
ÃŽnregistrare de la Optimism 2009
Înregistrarea sesiunii în care am vorbit la Optimism e aici – prezentarea mea e pe la minutul 32:30.
PoveÅŸtile care ne u(r)nesc
Am vorbit la conferința Optimism 2009 despre puterea poveștilor jurnalistice bine făcute de a genera optimism. Mai jos, varianta de eseu scris a prezentării pe care am ținut-o.
=====================
POVEȘTILE CARE NE U(R)NESC
Optimism 2009, 8 iulie 2009
=====================
Sunt jurnalist.
Știu că acest cuvânt vă e sinonim cu o orgie de mutre de pe la TV și îmi asum riscul că pe unii dintre voi v-a luat durerea de stomac când l-ați auzit. Da, știu, e profesia aia care moare cu fiecare post de 140 de caractere pe Twitter. Mă voi întoarce la asta.
Înainte de toate, permiteți-mi însă să vă spun o poveste.
În 2005 eram în Columbia, Missouri, un orașel din mijlocul Americii unde nu există trotuare decât în centru și unde universitatea găzduiește o treime din cei aproape 100.000 de locuitori. Îmi terminam masterul și lucram la proiectul de absolvire. Pe lângă lucrarea științifică, am făcut și o serie de articole despre Islam și comunitatea locală de musulmani, articole care au fost adunate și publicate într-un supliment de 20 de pagini, apărut în ziarul local de duminică. Cinci luni au stat textele în cuptor ““ documentat, vorbit cu oameni, scris, rescris, înjurat, iar rescris, și ““ ați ghicit ““ rescris de editor. În tot acest timp am ținut un jurnal. Era o cerință academică; un raport săptămânal în care trebuia să-mi înregistrez progresul. Jurnalul s-a transformat însă într-un depozit de idei pentru articole și gânduri despre cum îmi doream să practic această meserie. Am regăsit jurnalul acum câteva zile, când mă documentam pentru acest discurs.
O mică paranteză: E un defect profesional, documentarea asta. Înainte să plec la Amsterdam am citit despre diferențele dintre joint-ul european și cel american. Nu, nu vă spun care sunt. Iar pentru această conferință am citit puțină filozofie optimistă leibniziană, conform căreia trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Ah, am mai aflat cu această ocazie că filosoful Leibniz nu a inventat și biscuiții, deși aceștia și-au primit numele în onoarea lui.
Spuneam că am regăsit jurnalul, în care, în săptămână 8, scriam: “acest jurnal e o cronică săptămânală a dezvoltării mele ca jurnalist. Asta mă motivează să-l scriu. Poate într-o zi voi pune mâna pe el și mă voi întreba: “˜Mai sunt pe cărarea asta? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce am părăsit-o?”™”
Am venit astăzi aici să vă spun două lucruri. Primul e mai puțin important și probabil l-ați intuit deja. Sunt tot pe cărare. Al doilea ““ despre care vom vorbi ““ e că această cărare poate crea speranță. Jurnalismul bine documentat, bine scris, bine editat, poate să ne facă cetățeni activi și optimiști ai acestei cele mai bune lumi posibile.
Să vă spun un secret despre jurnalism. Indiferent de ce spun “deontologii”, jurnalismul e generos și nu are multe reguli. De fapt, eu cred că are una singură: ce scrii, să fie adevărat. În rest, ți-l definești cum vrei. Jurnalismul meu, pentru că numai despre el vă pot vorbi sincer, e o modalitate de a înțelege lumea în care trăiesc și oamenii care o populează. Mă ajută să mă cunosc și mă ajută să iau decizii mai bune. Și face toate astea prin povești. Da, povești. Cele mai simple și mai vechi unități de comunicare.
Suntem construiți din povești și construim lumea din jurul nostru în povești: slujba noastră are o poveste, primul sărut are o poveste, prezența voastră în această sală are o poveste. Poveștile sunt țesutul invizibil care ne leagă între noi ca oameni și le consumăm ““ cum spunea C.S. Lewis ““ ca să știm că nu suntem singuri. Sau, cum spune Joan Didion, una din cele mai bune povestitoare americane în viață, “Spunem povești ca să putem trăi”.
În toamna lui 2007 am scris o poveste despre bunicul meu. Cu câteva luni înainte, găsisem o cutie cu tot felul de scrieri de-ale lui: o încercare de teatru radiofonic, una de roman de război, o traducere a unui opere numite Ianoș Viteazul și câteva articole și poezii care-i fuseseră respinse de către ziarele din București. Unul dintre refuzuri ““ deși scris în 1955 ““ sună foarte actual și pertinent pentru discuția de azi:
(Poezia “Sub jug”) pare să fie scrisă mai de mult și nu înțelegem de ce o trimiteți acum spre publicare. Doar noi trăim într-o țară liberă cu oameni care muncesc liber pentru o viață nouă. În nici un caz nu vedem legătura dintre text: “Trist e totu-n țara mea/Că-i pustiu și sărăcie” și realitate.
Bunicul meu a fost diriginte de șantier, dar eram curios să aflu de ce se jucase de-a scrisul. Pentru că el nu mai e, am intervievat restul familiei, încercând să aflu dacă a abandonat din cauza refuzurilor. Nimeni nu-și amintea mai nimic, dar discuțiile au condus la ceva mare și neașteptat ““ o poveste despre memorie, familie și relația dintre ele. După toate măsurătorile, nu e o poveste optimistă: în cursul textului povestesc despre cum m-am ales cu cicatrici permanente după o arsură gravă în gimnaziu, cum bunica e acum singură și tristă, și închei cu o scurtă poveste despre întoarcerea mea acasă și moartea mamei de cancer.
Dar scopul meu jurnalistic ““ pentru că acel articol e jurnalism ““ nu era să înșir niște tragedii personale. Era să spun povestea unei familii pe care o cunoașteam îndeaproape și să arăt până la urmă cum am mers mai departe. Scopul era să iau povestea mea și să o transform în ceva universal, ceea ce e scopul oricărei povești bine spuse.
Reacțiile celor care au citit-o mi-au demonstrat că reușisem: nu mi-au scris despre bunicul meu, ci despre al lor. Nu mi-au scris să mă compătimească, ci să-mi spună că vor înregistra istoria familiei cât mai sunt bătrânii în viață. Povestea mea i-a conectat la povestea lor și le-a dat unul dintre cele puternice sentimente pe care le putem avea: apartență. La familie, la micul nostru trib, la lumea întreagă.
E ce face ficțiunea. Carțile ““ și filmele, de altfel ““ sunt cu eroi care fac și dreg și întâlnesc obstacole și se căznesc să le dea de cap, pentru ca în final să le depășeșească. Drumul lor ne consumă emoțional, dar mergem alături de ei pentru că știm că la final urmează acel sublim sentiment de apartență. Secretul e relația de empatie care se creează între cititor și personaj. Cititorul se identifică cu personajul și trăirile lui chiar dacă situațiile nu sunt identice.
Jurnalismul de care vă vorbesc, cărarea pe care mă aflu de cinci ani încoace, pe care intenționez să rămân și de acum încolo, poate face același lucru. Și o face folosind realitatea, nu imaginarul.
Crează empatie. Nu milă ca reportajele televizate cu viori în fundal. Empatie. Cum face asta e obiectul unei alte vorbiri ““ dar vă voi enumera câteva diferențe între acest jurnalism ““ eu îi spun narativ ““ și jurnalismul de știre. Jurnalismul de știre face un raport, vorbește despre ce e nou, crează simpatie și transmite informație. Jurnalismul narativ spune o poveste, vorbește despre ce e, crează empatie și transmite o experiență.
Patru dintre oamenii prezenți azi aici au fost subiecte pentru acest gen de jurnalism ““ Cosmin Alexandru, Dragoș Bucurenci, Bobby Voicu, Emi Gal. Pe toți i-ați mai văzut în presă: au dat interviuri, li s-au făcut mini CV-uri, au vorbit pe o anumită temă. Dar în aceste texte, sunt ca personajele unui film. Cosmin Alexandru predă unor copii de clasa a V-a, Bucurenci urcă pe o potecă noroioasă încercând să ajungă într-un vârf de deal, Bobby se odihnește în holul unui hotel, iar Emi e cu gașca de la eOK, care cântă la chitară așteptând să revină curentul. Acțiunile lor sunt împletite cu momente în care aflăm cine sunt, ce fac și de ce fac ce fac. De ce cred așa puternic în ceva și cum se manifestă această dorință? Când citești astfel de povești, pornești la drum alături de personaj, investești emoțional, îți regăsești propriile vise și ““ sper eu ““ rămâi pentru sentimentul de la finalul lecturii: că poți face și tu ceva, chiar dacă deseori simplul trăit în România îți ocupă tot timpul.
Pentru mine, astea sunt poveștile care mă fac să am încredere în lume. Sunt poveștile care mă urnesc, care mă unesc de cei de lângă mine și care îmi alimentează resursa de optimism.
Martin Seligman, unul dintre proponenții psihologiei positive, vorbește despre “optimismul învățat”, care e capacitatea oamenilor de a învăța să atribuie eșecurile și rateurile unor cauze externe, schimbătoare și specifice. Poveștile sunt un mod de-a învăța această lecție și un tratament pe care vi-l recomand negreșit.
Vă promiteam că mă voi întoarce la Twitter.
Tom Junod, scriitorul meu preferat de astfel de povești spune că optimismul e rezultatul libertății; în special al libertății de-a alege. Iar Internetul e întruparea acestei alegeri; ne oferă tuturor capacitatea de a crea conținut și de-a ne face simțită prezența. Întrebarea e, cum spune și Junod, dacă-l vom folosi ca să aflăm ceva despre alții sau doar ca să spunem ceva despre noi. Vom folosi noi tehnologia sau ne va folosi tehnologia pe noi?
Poveștile despre care vă vorbesc consumă timp ““ atât timpul celor care le execută, cât și timpul celor care le consumă. Nu se pot spune într-un clip de 30 de secunde sau într-un post de 140 de caractere pentru că frumusețea unei povești e atât în conținut, cât și în experiența de-a o consuma. E una să-ți spun: “Cosmin Alexandru a fost în formă când le-a vorbit azi unor copii de a V-a”, și alta să-ți arăt, într-un mini thriller în care nu știi până la final dacă a avut succes sau nu.
Sunt convins că mulți dintre voi ați primit anul acesta un e-mail cu povestea lui Joshua Bell, violonistul american de renume care a cântat aproape neobservat într-o stație de metrou din Washington. Washington Post a câștigat un Pulitzer pentru acea poveste, care nu este un simplu experiment: câți bani face un violonist celebru cântând la metrou. E un text despre cât suntem de închiși în noi, despre cum nu mai recunoaștem frumosul și despre cum nu mai reacționăm la suprize. Are 7,000 de cuvinte și a ajuns un viral.
Experimentul s-a repetat și în România, cu minunatul Alexandru Tomescu, dar n-am primit articolul prin e-mail. Nu cred că l-ați primit nici voi. De ce? Pentru că spre deosebire de articolul american, cel românesc nu era despre noi. Nu era o călătorie, nu crea empatie, și nu transmitea experiență. Putea fi rezumat în 140 de caractere: “Alexandru Tomescu, marele violonist român, a cântat 30 de minute în metrou, la un Stradivarius, și a strâns 300 lei.”
Așa că prețuiți poveștile care vă permit să înțelegeți lumea în care trăiți. Da-ți-le mai departe. Cereți-le publicațiilor preferate ““ ele pot fi scrise despre orice domeniu ““ de la tehnologie, la magie la chirurgie. Și spuneți-le. Pe-ale voastre, pe-ale prietenilor, pe-ale lumii în care trăiți.
Scriitura de nonficțiune are o capacitatea unică de a oferi o imagine completă a unui om, a unui loc, a unui eveniment. Documentarea exhaustivă, dublată de scriitură precisă, poate genera empatie. Empatia, s-a demonstrat științific, generează apartenență, care la rându-i, poate determina nevoia de participare.
La așa miză, eu unul sunt optimist că nu vom lăsa poveștile să moară.
Oameni optimiÅŸti ÅŸi poveÅŸtile lor
Săptămâna asta vorbesc la Optimism 2009, un eveniment organizat de Cristi Manafu și Evensys. Tema e generală – și generoasă -, iar vorbitorii cred că vor avea niște inspirat de prestat.
Acest post e legat doar tangențial de eveniment și e o trimitere la lectură. Patru dintre vorbitori – Cosmin Alexandru, Dragoș Bucurenci, Bobby Voicu și Emi Gal – au fost subiectele unor texte extinse în Esquire, articole cu aspirații similare cu ale conferinței – să inspire oamenii la acțiune.
Mai jos găsiți spread-urile de deschidere ale acestor texte. Click pe imagini ca să descărcați articolul în format PDF. Design de Raymond Bobar.
Cosmin Alexandru. Publicat în aprilie 2008. Text de Cristian Lupșa. Fotografii de Roald Aron.
Dragoș Bucurenci. Publicat în octombrie 2008. Text de Cristian Lupșa. Fotografii de Alex Gâlmeanu.
Bobby Voicu. Publicat în iulie 2008. Text de Simina Mistreanu. Fotografii de Camil Dumitrescu.
Emi Gal. Publicat în iulie 2008. Text de Gabriel Dobre. Fotografii de Cosmin Bumbuț.