Making of “AMR 18” (din Esquire #6)
În același Esquire de martie despre care scriu de peste o săptămână – și care e pe cale să apară – puteți citi un portret minunat al lui Radu Muntean, jurnalist și “œlocatar” al penitenciarului de maximă securitate din Timișoara.
Textul, scris de Camelia Bucioveanu, îl creionează pe Muntean la un moment crucial – pe cale să fie eliberat și fără planuri de viitor.
Am rugat-o pe Camelia să scrie câteva cuvinte despre cum au evoluat primele paragrafe din text de la primul draft la varianta pe care o veți găsi în revistă. Citiți în continuare ca să vedeți diferențele dintre cele două variante și câteva lecții învățate de Cami din procesul de documentare și scriere.
Making of “Copiii altui fus orar” (din Esquire #6)
În câteva zile trebuie să apară numărul de martie al Esquire, pe care deja l-am lăudat că e cel mai bun de până acum. Am mai spus că voi reveni cu informații despre cum au fost făcute câteva dintre materiale.
Astăzi, Georgiana vă spune cum a evoluat textul ei despre generația de copii rămași acasă. Nu doar vă spune, ci vă și arată. Alături de eseul ei – într-o succesiune minunată de imagini – puteți vedea culisele procesului de editare de la Esquire, și modul cum se transformă o bucată dintr-un text până ajunge la forma potrivită.
Am spus-o de multe ori și o repet aici – un text bun e o succesiune de variante, fiecare mai reușită și mai completă decât precedenta. Scopul final e un text dinamic care să capteze cititorul și să curgă și să spună o poveste coerentă. Citiți mai departe să aflați cum a ajuns Georgiana de la prima la ultima versiune. Și citiți Esquire pentru textul integral (ilustrat cu fotografii de Petruț Călinescu).
Esquire România, Martie 2008
Am citit zilele astea biografia editorului american al Esquire-ului anilor ’60, Harold Hayes, omul care a construit aura care încă există în jurul acestui titlu. Hayes avea o filosofie editorială pe care puțini au curajul să o urmeze astăzi. Credea că o revistă bună face ce nici televizorul, nici restul presei nu reușesc – oferă o imagine mai profundă a timpurilor în care trăim. Când nu e doar un vehicul pentru reclamă și jurnalism utilitar, o revistă rezistă. A o citi peste ani e ca o plimbare cu un prieten vorbăreț.
Autoarea, Carol Poslgrove, punctează filosofia acestui tip de revistă în epilog: nu e un detergent, nu e o mașină, nu e o jucărie telecomandată. Un astfel de revistă are viață. Esquire-ul anilor ’60 avea viață.
Și, cred eu, și Esquire-ul românesc are viață.
Am scris această introducere pentru că Esquire e o experiență viscerală pentru mine; nu doar o slujbă. De aceea nu mă feresc să spun că numărul de martie (în curând pe tarabe) e cel mai bun pe care l-am produs până acum – cel puțin din punctul meu de vedere. Ce-l face mai bun decât numărul de decembrie (pe care eu l-am considerat până azi ca fiind standardul) nu sunt atât subiectele, cât șlefuirea lor. Numărul de martie e gândit și editat până la ultimul punct. Și asta îi impune personalitatea.
Mai jos aveți imaginea copertei – bărbatul din imagine e Florin Piersic Jr. Puteți să vedeți o versiune mai mare în format PDF.
Sunt foarte multe chestii în numărul de martie (inclusiv un cadou). Voi reveni cu informații detaliate despre cum au fost făcute unele texte. Până atunci, delectați-vă cu o selecție. (Puteți să vedeți paginile de sumar în acest PDF.)
Selecție din numărul de martie 2008:
- Florin Piersic Jr. e un om despre care toți au o părere. Articolul nu este o încercare de-a stabili cine e de fapt Piersic Jr., ci este un text despre răbdarea unui om de-a continua în ritmul său, în ciuda așteptărilor celorlalți. Fotografii: Roald Aron.
- Radu Muntean e jurnalist și “locatar” al pușcăriei de maximă securitate din Timișoara. Camelia Bucioveanu face un portret puternic unui om pe cale să iasă de după gratii fără planuri de viitor. Fotografiile au fost făcute de Andrei Pungovschi – care a intrat până în dușurile pușcăriei.
- Copiii rămași acasă sunt o realitate a României moderne. Fără a apela senzaționalul și pateticul cu care e tratată deobicei tema, Georgiana Ilie, ne prezintă câteva familii despărțite de plecarea unuia dintre părinți. Fotografii: Petruț Călinescu.
- Numărul are o secțiune specială Ce am învățat – peste 20 de pagini de sfaturi și învățături de viață de la oameni precum Al Pacino, Petre Roman, Nadia Comăneci, Gheorghe Dinică, Dustin Hoffman sau Leonard Doroftei. Și, pe ultima pagină, ce au învățat de la viață Traian și Decebal.
- Actorul Andi Vasluianu se joacă într-un pictorial de Alex Gâlmeanu. În plus, Vasluianu își dă cu părerea despre munca sa în stilul caracteristic: “Acum sunt în faza în are nu vreau să fiu actor. În sensul că nu vreau să joc. Vreau să fiu personajul.”
- Philip Ó Ceallaigh, autorul irlandez al cărții “Însemnări dintr-un bordel turcesc”, scrie o nuvelă originală și fierbinte.
- Plus o mulțime de alte chestii: cum îți îngrijești pantofii, cum ceri un martini, ce e noaptea la televizor, poze și vorbe de la femei frumoase (Aylin Cadâr, Hilary Swank, Jennifer Love Hewitt) și motive pentru care NATO vine cam degeaba în România.
* Design făcut de echipa: Raymond Bobar și Cătălina Zlotea.
Lectura de weekend (02.02.2008)
* O singură recomandare în acest weekend, dar una care necesită timp și implicare – poate cea mai potrivită după scurta descriere a ideii de jurnalism narativ.
Frank Sinatra Has a Cold e un articol de revistă cu propria pagină pe Wikipedia. Textul lui Gay Talese fost publicat în aprilie 1966 în Esquire și este definitoriu pentru jurnalismul narativ. Editorii Esquire l-au desemnat în 2003 – la aniversarea de 70 de ani a revistei – ca fiind cea mai bună poveste pe care au publicat-o vreodată (Norman Mailer și Tom Wolfe erau și ei printre candidați). Articolul rămâne și astăzi standardul portretului jurnalistic făcut unei celebrități. Nu există curs de jurnalism de revistă în America care să nu-l discute.
Articolul e un tur de forță de documentare și observație. Partea cea mai interesantă e că deși s-a documentat timp de trei luni pentru acest material, Talese nu a apucat să vorbească cu Sinatra. Sinatra nu a vrut nicicum să colaboreze. Însă, în loc să aștepte ca Sinatra să se răzgândească, Talese și-a petrecut timpul vorbind cu oamenii din jurul artistului și a încercat să fie de față la toate aparițiile acestuia din acea perioadă. Nu era sigur că poate scrie despre cineva fără să intervieveze persoana respectivă dar, până la urmă, și-a dat seama că a dat peste ceva unic în notițele lui. (Talese nu înregistrează. Imaginea de mai jos conține bucăți de notițe și e o parte a schemei de organizare pe care Talese și-a făcut-o înainte de a începe să scrie).
“I may not get the piece we’d hoped for – the real Frank Sinatra”, i-a scris Talese editorului Harold Hayes, “but perhaps, by not getting it””and by getting rejected constantly and by seeing his flunkies protecting his flanks – we will be getting close to the truth about the man.”
Indiferent de părerea pe care o ai despre Sinatra sau despre portretele de celebrități, textul lui Talese e o realizare jurnalistică zdrobitoare. Citește-l aici. (Sau ascultă o parte din el, citit de Gay Talese, într-un episod din This American Life dedicat lui Sinatra).
Din culise
Îmi plac mult textele care dezvăluie ceva din modul în care funcționează o redacție de succes. Sau care spun povestea unui idei jurnalistice. Recent, Esquire-ul american a hotărât să renunțe la o rubrică pe care au născut-o acum aproape 50 de ani. Dubious Achievements apărea odată pe an, în februarie, și era o satiră a oamenilor și evenimentelor din anul precedent. Au hotărât ca ediția de anul ăsta să fie ultima pentru că, spune editorul David Granger, a devenit redundantă într-o lume mediatică în care miștoul îneacă un eveniment într-o zi. A aștepta un an ca să faci o glumă despre Britney pozată fără chiloți nu pare să mai aibă sens.
Esquire a fost însă părintele acestui gen de satiră, iar New York Observer a publicat un minunat articol de la revedere. În acest text sunt strecurate informații despre cum era să lucrezi la Esquire-ul anilor ’60-’70 și despre cum era să petreci ore întregi timp de trei luni de zile în barul de peste drum căutând cele mai bune titluri și glume. Pare o lume ideală chiar și pentru modul în care funcționează o revistă americană – ce să mai vorbim de ale noastre.
Apropo de Esquire-ul aniilor ’60 și efectul cultura al acelei reviste – citiți acest text din Vanity Fair (The Esquire Decade). Pe mine genul ăsta de povești mă motivează. Poate nu va mai reuși nimeni niciodată să facă o revistă ca cea condusă de Harold Hayes, dar asta nu înseamnă că nu poți face părți din ea. Până una alta, indiferent de cum s-au schimbat coperțile și oamenii care apar pe ele, majoritatea poveștilor Esquire respectă în continuare ideea că trebuie să reflecte lumea în care trăim (dacă nu mă credeți citiți aici un text genial de Colby Buzzell).
Am publicat și noi în Esquire România definiția unei povești Esquire, conform lui Granger, care conduce azi ediția americană. Eu cred în ea până la ultima literă:
“Un articol Esquire e altfel. Poveștile Esquire fac mai mult decât să documenteze și să reproducă un moment. Când e bine făcută, o poveste din Esquire e o experiență. E deseori contrariantă; e rezultatul unor opinii puternice; e aventuroasă din punct de vedere stilistic. Dar la fel de important e faptul că o poveste Esquire e o experiență profund personală. Reporterul riscă ceva când se înhamă la un astfel de proiect; riscă să se schimbe pe sine și viziunea sa asupra lumii, și, implicit, riscă să-ți schimbe și ție viziunea pe care o ai asupra lumii sau, cel puțin, asupra unei părți din ea.”
A scrie despre tine (Eseul personal)
Mulți jurnaliști consideră că a scrie despre sine încalcă principiile de bază ale profesiei. Nimic mai greșit. Un text personal, memorialistic, utilizează multe din tehnicile pe care un jurnalist le folosește în munca de teren ““ observația, deducția, interviul etc.
Diferența e că le aplica asupra sinelui. Scopul e descoperirea unei povești al cărei adevăr este valabil (și relevant) pentru numeroși alți cititori. Textul trebuie să aibă o doză de universalitate care să permită publicului să se regăsească în diverse situații și în personaje. Când am scris în Esquire despre bunicul meu (vezi mai jos), nu era un text închis ca mesaj. Nu era doar despre el sau despre mine ““ era un text despre memorie și găsirea unui loc în puzzle-ul familiei. Oamenii care mi-au scris, mi-au împărtășit din povestea lor personală; făcuseră conexiunea cu ideea universală a textului.
Eseul personal nu e foarte folosit în România ““ de fapt nu este folosit aproape deloc. Există multe texte scrise la persoana I, dar ele sunt opinii ““ rareori povești.
Am hotărât să postez pe blog o parte din eseurile personale pe care le-am adunat la cursul de Jurnalism Narativ. Toate spun povești frumoase despre momente universale: iubire, prietenie, copilărie, maturizare. Seria lor va debuta luni.
Până atunci, am hotărât să postez textul meu din Esquire. A fost publicat în octombrie, iar designul aparține minunatului Raymond Bobar.
Click pe imaginea de mai jos pentru a-l descărca în format *.PDF.
Lectura de weekend
Subtitlul acestui blog spune: “despre scris si despre povesti”. Vreau ca in fiecare weekend sa dau prioritate celei de-a doua parti si sa va sugerez bucati de scriitura reusita care contureaza povesti minunate. Cand spun “povesti”, ma refer la non-fictiune, povesti jurnalistice, articole cu (sper eu) incarcatura dramatica si o dinamica asemanatoare cu o bucata literara, dar scrise cu alt scop. De a puncta un moment in timp. De a ne arata cum traim. De a surprinde un adevar (unul documentabil, nu cel absolut).
In saptamaniile viitoare va voi sugera o serie de articole si povesti zguduitoare. Sper ca acest jurnalism sa va convinga de forta lui (am mai vorbit despre povesti intr-o discutie din septembrie cu Bradut). Voi incepe insa cu putina autoreclama. Nu atat mie, cat revistei pentru care lucrez. De ce? Pentru ca Esquire e printre putinele locuri – daca nu singurul – care se incumeta sa spuna povesti complexe. Fata de americani, care sunt maestrii, suntem la inceput – atat ca documentare, cat si ca scris si disciplina de editare. Dar facem ceva diferit de alte produse media.
Incep recomandarile cu Esquire-ul romanesc pentru ca sa incerc sa preintampin urmatoarea intrebare: Se poate face jurnalism narativ, se pot spune povesti complexe, se poate scrie un material de profunzime in Romania? Da. Se poate.
Acestea fiind spuse, astazi va recomand:
* Ultimul numar din Esquire Romania. Sunt o serie de chestii dragute in numarul asta (are cam 120 de pagini de continut editorial!), dar cateva mai aproape de ce spuneam mai sus. La pagina 42 veti gasi un profil al lui Adrian-Silvan Ionescu scris de Sebastian Ispas. Ionescu e profesor si cercetator, un barbat care a ales sa se imbrace dupa moda secolului XIX. La pagina 48, Sean Cafferky (odata Romerican) povesteste aventurile lui prin Romania in cautarea saormei perfecte. Iar Calin Cosmaciuc spune incepand de la pagina 52 o poveste personala despre dorinta lui de-a fi trimis ca reporter intr-un razboi. (Mai multe despre ce contine acest numar, aici).
* Cristian Nemescu. Viata ca un film. Profilul pe care i l-am facut lui Cristian Nemescu in numarul din septembrie al Esquire e cel mai greu articol pe care l-am scris pana acum. A fost la fel de greu de documentat si editat. Nu voi mai spune nimic despre el acum, pentru ca am tot facut-o. Il pun aici din doua motive simple. Primul e ca il puteti citi gratis – descarcati textul in PDF. Al doilea e ca voi incerca, din dorinta de-a vorbi despre scris ca un proces, sa revin saptamana viitoare cu detalii despre cum a fost facut. Daca dupa ce-l cititi aveti intrebari, lasati-le in comments.
