Eseuri personale pe Liternet
Începând de azi, în ritm de unul pe săptămână, veți putea citi eseurile personale ale absolvenților cursului de jurnalism narativ și pe Liternet. Primul publicat a fost scris de Gabriel Dobre, actualmente senior editor la Esquire. Găsiți aici o explicație scurtă a acestui jurnalism personal.
Cele 10 elemente ale jurnalismului
Am avut ieri ocazia să-l cunosc pe Vlad Petreanu, un jurnalist pe care-l respect și care produce una dintre puținele emisiuni de reportaj TV din grila televiziunilor comerciale (probabil cea mai jurnalistică dintre ele). Ascultându-l pe Vlad povestind despre cariera lui și tinerii pe care i-a angajat (sau, mai degrabă, nu) mi-am amintit una din marile tragedii ale jurnalismului românesc, una la care am ales să nu mă mai gândesc de ceva vreme. E vorba de lipsa unei direcții profesionale. Nu vorbim de deontologie și alte cuvinte care par a-și fi pierdut sensul, ci de răspunsul la o întrebare relativ simplă: ce e și cu jurnalismul ăla? Care e scopul lui? Și de ce îl facem?
Mai jos sunt cele 10 elemente ale jurnalismului, așa cum le-au identificat minunații Bill Kovach și Tom Rosenstiel în deja clasicul volum The Elements of Journalism.
1. Prima obligație a jurnalismului este față de adevăr.
2. Prima loialitate e față de cetățeni.
3. Esența lui este o disciplină a verificării.
4. Practicanții trebuie să fie independenți de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un forum pentru critică și compromis.
7. Trebuie să încerce să facă semnificativul interesant și relevant.
8. Trebuie să producă conținut comprehensiv și proporționat.
9. Practicanții trebuie să fie lăsați să-și exercite propria conștiință.
10. Și cetățenii au drepturi și responsabilități când vine vorba de jurnalism.
25 de lucruri despre scris concis
Recent a trecut prin Facebook un val de jocuri și lepșe care ademeneau la dezvăluiri personale. Printre ele, o listă de 25 de lucruri pe care lumea nu le știe despre tine. Roy Peter Clark, unul din trainerii de la Poynter (și autorul unei cărți geniale despre scris) a luat ideea și a transformat-o într-o listă de 25 de lucruri despre scris concis.
Iată câteva exemple:
- – Keep a journal where you practice short writing.
– The shorter the passage, the greater the value of each word.
– Practice short writing on small surfaces: post-it notes, index cards, the palm of your hand.
– Cut the weaker elements: adverbs, passive constructions, strings of prepositional phrases, puffy Latinate words.
– Begin the story as close to the end as possible.
– Write a mission statement for your short writing. Keep it short.
Pentru adepții Twitter sună a biblie, dar și pentru noi restul e o listă foarte utilă. A avea mult spațiu nu e o garanție pentru un text de calitate. Se pot scrie povești minunate în 1,000 de cuvinte, doar că trebuie ceva efort pentru a le îmblânzi. Cum spune și Clark, citându-l pe unul dintre mentorii lui: Concizia e rezultatul selecției, nu al compresiei.
Două exemple de povești concise în dosarul despre dragoste din revista Tabu:
– Hainele iubitei de Ani Sandu
– Todo por el amor de Miruna Cugler
Lectură de boală – un tratament narativ
Scos puțin din uz de o răceală, am folosit statul în pat ca să citesc. Am citit din gigantul cu texte istorice, am reușit să subțiez teancul de New Yorker-uri care stăteau necitite lângă pat și am mai bifat câteva dintre textele care s-au luptat pentru premii anul trecut la National Magazine Awards. O scurtă selecție pentru cei care plănuiesc două-trei zile de zăcut și nu știu ce non-ficțiune de calitate să citească:
* My Favorite Teacher, Robert Kurson. Kurson e autorul unuia dintre textele mele preferate. În “My Favorite Teacher”, încearcă să înțeleagă motivele pentru care îl admira și îl admiră încă (oarecum) pe profesorul lui de biologie din școală, un domn ciudat, ulterior condamnat la închisoare pe viață pentru omor.
* What Do You Think of Ted Williams Now?, Richard Ben Cramer. Publicat în 1986, textul e printre cele mai bune șapte bucăți apărute vreodată în Esquire. Cramer, cunoscut pentru stilul exhaustiv de documentare, face portretul unui om care a vrut să fie cel mai bun – atât în baseball (a jucat 21 de sezoane în MLB), cât și mai târziu în pescuit. Asta în ciuda furiei care l-a consumat întreaga viață.
* Chef on the Edge, Larissa MacFarquhar. Textul ăsta m-a făcut să visez (din nou) la un restaurant. MacFarquhar face portretul lui David Chang, un chef tânăr și manical, care are trei restaurante în New York și pentru care munca lui e cel mai important lucru din lume. “You guys have to ask yourself as cooks, how bad do you want this? Life and death is what it means to me.”
* City of Fear, William Langewiesche. Langewiesche e genul de reporter care merge în locurile din care majoritatea încearcă să scape. În acest text, autorul investighează o serie de atacuri armate ce au avut loc în mai 2006 pe străzile din Sao Paolo și folosește această ocazie să pună o întrebare amețitoare: ce faci când e limpede că statul nu te mai poate proteja?
Cum publici poveşti într-un cotidian
Un text care folosește elemente de jurnalism narativ nu trebuie neapărat să se întindă pe pagini întregi și să aibă între 6.000 și 10.000 de cuvinte. O poveste bună poate fi spusă și în 1.000 de cuvinte (vezi superba serie “This Land” din New York Times). Și poate fi spusă în orice media – chiar și într-un cotidian. Spun “chiar și într-un cotidian” pentru că mulți jurnaliști de ziar confundă platforma în care se exprimă cu un loc care trebuie să fie cât mai sec și mai burdușit de informație. Dar o poveste bună poate face multe lucruri deodată: poate da informații și poate transmite un sentiment. Poate ilustra un fenomen și poate creiona și o lume.
Citiți acest text despre Ion Cristoiu apărut recent în Adevărul (pe prima pagina!) – o schiță de portret care are acțiune, descriere, emoție. Eu unul prefer oricând un astfel de text unui Q&A care, de cele mai multe ori, nu-mi spune mai nimic despre omul respectiv.
Apoi, citiți mai jos ce spune Andreea Lupu, reporterul, despre cum s-a născut textul respectiv. Mie îmi place să le spun cursanților mei că depinde în special de ei să scrie mai bine (și mai narativ). Nu va veni editorul într-o bună zi să le spună că de azi vor putea scrie scene, descrieri, înlocui citatele cu dialog etc. Dar dacă tu aduci așa ceva în redacție, există mari șanse să placă. Sigur, vei pierde unele bătălii, dar vei câștiga altele. Povestea acestui text despre Ion Cristoiu e una dintre victorii:
O sa incep cu ceva ce nu am facut. Nu am propus subiectul cu Ion Cristoiu in redactia mare a Adevarului pentru mi-a fost teama sa nu fie multi ochi pe text care ar fi putut sa modifice subiectul. Eu nu voiam sa scriu despre resentimentele celor care au lucrat cu Ion Cristoiu, scandaluri sau procese, nu am vrut un articol de investigatie in care sa pun personajul la colt pentru ceva ce a facut acum 15 ani.
Am preferat sa discut despre subiect doar cu editorul cu care lucrez, Petre Barbu, care a acceptat ideea si mi-a dat mana libera pe partea de documentare, iar eu l-am informat după fiecare intalnire unde ajungeam cu subiectul, ce as vrea să fac cu el, ce mai vreau sa stiu, cum il vad scris. Asa ca cei din redactia mare au aflat de subiect abia in ziua in care l-am avut gata scris. Nu stiu daca li s-a parut foarte bun subiectul, nu stiu daca l-au citit cap coada. Cert este ca inainte de ora predarii am aflat ca intra pe prima pagina.
As fi vrut sa iasa altfel, as fi vrut ca informatiile din casete sa fie inglobate intr-un text compact, dar pentru ca “nu poti sa scrii intr-un cotidian un text compact pentru ca cititorul nu trece de primele doua paragrafe” a trebuit sa il sparg in mai multe parti: Cristoiu-omul care vrea sa scrie si regreta ca jurnalismul i-a tocit talentul, Cristoiu-omul de televiziune si Cristoiu-conducatorul de gazete implicat in foarte multe procese. Doua pagini am avut de la inceput (mai mult de 10.000 de semne), dar asta dintr-un noroc: nu erau suficiente subiecte care sa acopere toate paginile pentru ziua respectiva si trebuia un spread, oricare ar fi fost acela.
Nu am știut de la inceput ce sa scriu despre Ion Cristoiu. Am pornit cu ideea ca marii oameni de presa, cei care au creat si dezvoltat ziare au devenit dintr-odata analisti. Am pornit cu o indignare de fapt. Cu personajul am avut mai mult de munca decat cu redactia pentru ca i s-au luat multe interviuri pana la 61 de ani si pentru ca de obicei vorbeste doar cu oamenii pe care ii cunoaste si in care are incredere. L-am sunat, i-am explicat ce vreau sa fac si ca nu vreau doar un interviu intrebare-raspuns. Am crezut ca l-am convins atunci cand mi-a zis ca e de acord, insa m-a amanat alte doua saptamani. Ultimul mesaj pe care i l-am trimis suna ceva de genul: “pot sa inteleg refuzul, dar sa-l stiu si eu”. M-am gandit la Caragiale si la schitele pe care Cristoiu le scrisese in tinerete.
M-a sunat inapoi si mi-a zis ca am tupeu, am intrat in pamant de frica si apoi m-a chemat la biblioteca, locul unde isi bea cafeaua si isi fumeaza tigarile intr-una din cele doua pauze pe care si le permite intr-o zi. M-am intalnit cu el de doua ori la Biblioteca si o data la Antena 3, la emisiune. Am avut de fiecare data 40 de minute. Marea mea victorie a fost momentul in care nu mi-a mai spus “fatuca”. Apoi am vrut sa stiu mai mult: am vorbit cu cei pe care i-a “crescut” in presa si cu dactilografa care ii scrie textele. Ea mi-a intarit ideea ca omul se teme ca nu isi va putea termina cartea, ca e suparat ca nu e recunoscut ca scriitor, chiar daca are noua carti publicate. Si am mers pe asta. Nu stiu daca a fost o alegere buna pentru ca am avut 2 zile sa scriu subiectul si a intrat in pagina aproape needitat la nivel de structura. Am inceput cu imaginea dactilografei care ii scrie textele pentru a sublinia putin din rutina in care Cristoiu traieste si pentru a arata teama ca romaul la care viseaza de mult timp (aproape 20 de ani) s-ar putea sa nu apara. Am continuat cu frustrarea lui ca jurnalismul i-a tocit talentul si ca l-a impiedicat sa fie scriitor.
Textul nu e complet, ar fi fost nevoie de mult mai multe, cum ar fi prima carte pe care a publicat-o si pe care isi bazeaza atat restul volumelor, cat si munca lui de ziarist, de cautator de stiri despre oamenii mici.
Concluzie: poti sa scrii povesti intr-un cotidian pentru ca de cele mai multe ori trec fara dezbateri aprinse. Mie mi-au dat voie pentru ca nu au stiut, de interzis nu aveau cum sa il interzica pentru ca era spatiu in ziar de umplut. Si, cateodata, trec pentru ca sunt ceva cu care nu si-ar bate nimeni capul, pentru care multi nu s-ar trezi dimineata si pentru ca de cele mai multe ori nasc intrebari de genul: “Dar chiar se poate? Chiar ai facut asta?”.
– Andreea Lupu
Despre ce scriem
Pe Gay Talese nu mi-l pot imagina decât îmbrăcat într-un costum cu croială impecabilă, vorbind despre poveștile din jur în felul acela așezat și senin care te face să vezi cât de mult crede în jurnalismul pe care-l face. În cazul lui, narativ. Totul pare să se rezume la: “You don”™t have to make anything up””because life is fantastic. Ordinary life is extraordinary. It is. You know this. It”™s just a matter of being able to see it, to see it and being able to write it.”
În 2006 The Morning News a publicat un interviu amplu cu Talese, în care vorbește despre obiceiul de a merge la restaurant pentru a observa oamenii, la modul lui de a căuta și a găsi povești.
Un exemplu. În 1999, 90.000 de oameni s-au dus la finala mondială de fotbal feminin dintre SUA și China. Printre ei, și Talese, care nu înțelegea mai nimic din fotbalul european și era acolo mai mult ca să vadă ce-i cu toată agitația. La final, când s-au dat lovituri de 11 metri, o singură jucătoare a ratat-o pe a ei: o chinezoaică de 24 de ani, iar Talese a știut că dacă e o poveste de spus acolo, cheia se află la acea femeie. Raționamentul care a urmat meciului este expus în interviu și arată cât de mult o potențială poveste aprinde imaginația unui om care scrie și cum se pot naște marile idei.
Și încă ceva: Talese a plecat de la NYT când avea 32 de ani, pentru că voia să dedice mai mult timp reportingului și scrisului despre oameni ale căror vieți și acțiuni înglobează sensuri mult mai profunde decât cele căutate de o știre ““ niște everymen. A arătat mereu că piedicile ar trebui să conteze mai puțin decât posibilitățile și a reușit să scrie unele dintre cele mai frumoase bucăți din istoria jurnalismului narativ. Iată de ce:
—
When I was 24, they were saying the same thing. I teach courses and the writers say, “œOh, I don”™t think you”™d get these stories in the paper today as you did back when you were doing this thing, back in 1958, let”™s say.” In 1958 I was having trouble getting in the paper. In 2006 you”™ll have trouble. But that doesn”™t mean that you can”™t do it. You are not going to bat a thousand. You may not even be a .500 hitter. Let”™s say you get four out of 10″”but it”™s worth it. Because those four, if you get four good ones, those stories are stories that you will like to read a month from now. Or maybe a year from now. The stories that you have trouble getting in the paper are difficult because they do not fit the conventional mold of the rounded-headed editor. And if you wanted to play games with the editors you are going to wind up being an editor, someday being miserable.
Better that you should take the chance of trying something that is close to your heart, you think is what you want to write, and if they do not publish it, put it in your drawer. But maybe another day will come and you will find a place to put that. You will take it out of your drawer and do something else with it. I wrote a whole book when I was 24, I wrote a book called New York: A Serendipiter”™s Journey. It was my first published work. It was a slender volume and I got a photographer friend to illustrate some of those stories.
And these stories mainly, were stories that had been rejected by the New York Times city editor. Why? Because they didn”™t seem to have any meaning. They didn”™t make any sense. They weren”™t relevant. And I said, “œBy whose standard not relevant?” I am writing about people who are alive in the city of New York during mid-20th-century America. And these people are like a character in a play or they are figures in a short story or a novel. They are the sort of people that Arthur Miller wrote about when he wrote Death of a Salesman. Don”™t tell me Willy Loman is not significant. Don”™t tell me Willy Loman isn”™t important. Yes, he is not a great salesman but I know a lot of people who are not great salesmen, who weren”™t newsworthy and don”™t have a face that people recognized. But they could be given a face by the writer, they could be brought alive like Mr. Willy Loman is brought alive, not only for American audiences but all over the world. You find Willy Loman in China, you find him in India. In New Zealand. This play by Miller, such a play that it is an international play. And what is it about? A guy that didn”™t make it. You know, his wife says to his children, “œAttention must be paid.” Well, I think attention must be paid, as the great Arthur Miller said, in his play, to a lot of people who aren”™t having any attention paid to them. So the city editor tells me, “œOh, we aren”™t going to print that, they spiked it.” You know what “œspiked” means. Well, you let it be spiked and pull it off the spike and you think about it and there will come a day that attention must be paid and you will get it printed. So I say to the student of 2006, no less than the student I used to be in 1958, you have to do what you have to do with what you see, and you have a way of seeing people and caring about people and describing your city, describing what you see. It is your realm, your world. And you do it. Nobody is going to like it, necessarily, but you do it.
– Gabi
Bilanţ
Cei care au participat la atelierul de toamnă de la CJI (un fel de modul pentru avansați al cursului obișnuit) au avut un scop precis în cele trei weekend-uri în care ne-am întâlnit: să încerce să ducă la capăt o poveste și să încerce să o publice. Acum, la aproape două luni de când ne-am despărțit, se poate face un mic bilanț.
Din cei 11 participanți, unul a fost “absolvit” de obligația de a scrie un text și transformat într-un al doilea editor. Din cei 10 care au muncit la o poveste, o bună parte și-au schimbat ideea cu care veniseră pentru că nu era fezabilă. (Pont: cu cât mai mică e povestea, cu atât ai mai multe șanse să-ți iasă).
Șapte din cele 10 texte au fost finalizate până în acest moment. Trei – din câte știu – sunt încă în stadiul de documentare. Iată ce s-a întâmplat, sau se va întâmpla, cu cele șapte: (Vă împărtășesc soarta lor ca să vedeți că nu glumeam când spuneam că – în ciuda crizei, lipsei de spațiu, fondurilor etc. – trăim vremuri bune pentru jurnalismul narativ):
– portretul ministrului culturii, Theodor Paleologu, a apărut în numărul de ianuarie-februarie al Esquire.
– portretul Mariei Costache, graficiana de la RomâniaFilm, a apărut în numărul din februarie al Tabu.
– despre cum se adună publicul care aplaudă la emisiuni TV (și cine face treaba asta), ați putut citi pe HotNews.
– de ieri, găsiți pe 9AM, povestea primului turneu prin care a trecut Marius Crăciun după ce a devenit campion mondial la jocul FIFA.
– celelalte trei texte, despre care vă voi spune mai multe în momentul în care vor apărea, le veți găsi în curând în Esquire, Tabu și într-un număr viitor al revistei Pilot Magazin.
Dacă trebuie să ÅŸtii sigur… nu scrie
Nu mă pricep la poezie, dar simt nevoia să împărtășesc aceste versuri. W.S. Merwin e un poet american ultra-premiat, iar această poezie este despre John Berryman, care i-a fost mentor și profesor. Și, bineînțeles, e un poem despre scris, despre așteptări și despre nevoia de nesiguranță. (Via un editor de la Details).
Berryman
I will tell you what he told me
in the years just after the war
as we then called
the second world war
don’t lose your arrogance yet he said
you can do that when you’re older
lose it too soon and you may
merely replace it with vanity
just one time he suggested
changing the usual order
of the same words in a line of verse
why point out a thing twice
he suggested I pray to the Muse
get down on my knees and pray
right there in the corner and he
said he meant it literally
it was in the days before the beard
and the drink but he was deep
in tides of his own through which he sailed
chin sideways and head tilted like a tacking sloop
he was far older than the dates allowed for
much older than I was he was in his thirties
he snapped down his nose with an accent
I think he had affected in England
as for publishing he advised me
to paper my wall with rejection slips
his lips and the bones of his long fingers trembled
with the vehemence of his views about poetry
he said the great presence
that permitted everything and transmuted it
in poetry was passion
passion was genius and he praised movement and invention
I had hardly begun to read
I asked how can you ever be sure
that what you write is really
any good at all and he said you can’t
you can’t you can never be sure
you die without knowing
whether anything you wrote was any good
if you have to be sure don’t write
– William Stanley Merwin
Scurt manual de jurnalism (de C.J. Chivers)
În 2006, C.J. Chivers, pe atunci corespondentul New York Times la Moscova, a scris un articol în Esquire numit “The School”. N-am să uit niciodată cum m-am făcut mic pe canapea în timp ce el povestea cu precizie matematică ce s-a întâmplat în școala din Beslan, unde în 2004 un grup de teroriști ceceni au luat peste 1,000 de ostatici. Articolul lui Chivers a câștigat o mulțime de premii, iar anul trecut, a fost ales de Esquire printre cele mai bune șapte texte pe care le-au publicat vreodată.
Acum două zile, Gabi mi-a semnalat un interviu cu Chivers care a apărut în iulie 2005 pe mediabistro. Chivers povestește despre cum s-a apucat de jurnalism la 29 de ani, despre cum a ajuns la NY Times, despre pescuit și despre viață. Spre final, întrebat ce sfaturi are de dat altor reporteri, Chivers dă un răspuns lung, pe care am să-l reproduc integral pentru că e una din cele mai succinte și limpezi lecții de jurnalism pe care le-am citit vreodată:
=======
I’m not much on advice, but I’ll say this. There is no secret to it. What we do is rooted in fundamentals. Take my job covering Russia. It’s not a lot different from covering a town, a city hall, a state legislature or a murder. By that I mean that, yes, okay, the lifestyle is different, and the languages are not English, and the cultures are different, but no matter these external differences, the bones of the job are the same. Every day, whether the subject you are after is familiar or unfamiliar, you go around or call around or email around and ask people to tell you what they know, what they saw, what they heard, what they think. You ask them why any of it is important or interesting. You ask them to tell you how they know what they’re telling you. And you ask them to tell you what they don’t know, what they didn’t see, what they didn’t hear, so you can establish the limits of their knowledge. You ask them if there is anyone else you should be talking to and how to be in touch with them. You ask them if there is corroborating material to what they say. Documents? Video? Tape? Transcript? Other witnesses or participants or victims or victors? You ask them what’s the best resource out there for understanding the thing you think you’re writing about. (It might be an old lawsuit, or a union contract, a book of regulations, a copy of a budget or a medical record; it might be a poem or a local historian or archivist. It could be a family photo album. It could be anything. It could be many things. But there is usually something.)
If you don’t know them already, you say: How do you spell your name? What’s your date of birth? Where are you from? What’s your job? What’s your phone number and email address so I can check up on this on deadline if I’m going to use it? There are variations on this, of course, ways to keep pressure on people who need the pressure, to show you can see fishhooks in the bait and that you have no tolerance for error; there is no time today to list them all, and you get the idea.
Then, no matter how the interview went, you thank them.
Then, when you have done enough of this that you feel solid about what you’ve got, you go back to your laptop, think it through, back check it, talk it over with your editors, write it up, trim 10 or 15 or 25 percent so it’s tighter, fact-check it and email it to the desk.
Then you get edited, maybe for a few hours, maybe for a few weeks, but eventually it’s done to your desk’s satisfaction, and it drops. Then you begin the next chase. That’s what we do.
When we’re not doing that we’re reading everything we can get our hands on, studying, or calling around the sources trying to get traction, looking for the next story or a referral to the next source. It’s not like doing brain surgery. It’s just plain work. There is no advice except the obvious: work harder than you want to. Then get lucky. And enjoy it, although sometimes we get exhausted enough that we forget that.
Other than that I’d tell anyone who was still young enough to join the Marines. Or the Peace Corps. Or an NGO. Or be a banker or a nurse. Take out a loan and open a shop. Work on a haul seiner. Wrench cars. Paint houses. Paint nails. Teach school. Chase your hobbies, and go wherever you can get and read anything good you can find. Do something, anything, different from the usual route to a notebook and a press pass. Get away from the university and the newsroom while you can. Journalism will still be here when you get done.
Te-a făcut mama pesimist? (FHM, aprilie 2007)
Mi-am început dimineața cu o discuție despre tabloidizare (inspirată de Cristina) și am ajuns la una despre ghetto-urile culturale românești, despre prețiozitatea unora dintre ele și intenționata inaccesibilitate a altora, și, inevitabil, despre cinismul care domină România (în care trăim și care ne ocupă tot timpul).
De aici a fost doar un pas la textele pe care le scriu cu plăcere în FHM, o șansă de-a îmbrățișa fără pretenții realul românesc sub toate formele lui – joase sau mai puțin. Textul de mai jos a fost scris acum aproape doi ani, pe când locuiam în Boston și împachetam valize, gata să mă întorc în România după patru ani de exil. L-am ales pentru că vorbește – oarecum – despre cele de mai sus.
Avertisment: Textul conține glume îndoielnice și nu e o mostră de jurnalism narativ. E ceva de weekend.
“””””“
Te-a făcut mama pesimist? Ghinionul tău.
FHM, aprilie 2007
Astăzi stau și bifez o listă cu lucrurile de care trebuie să scap înainte să mă întorc în România după patru ani de zile de bântuit America: un laptop, un aparat foto, chiloții speciali cu gaură și cartela de fidelitate de la cafeneaua de la colț. Când mă voi plictisi de bifat, voi începe să îndes cărți în cutii.
Scenariul de mai sus e ideal pentru muci și behăieli de înmuiat perna cu lacrimi. Transhumanțele transatlantice sunt perfecte pentru perioade de depresie în care stai pe closet și te joci alba-neagra cu târâtoarea pe care ai prins-o sub talpă. Astea sunt momente profunde de introspecție în care te gândești cum ar fi decurs viața ta de tânăr român dacă Prunea ar fi ajuns la mingea pe care i-au băgat-o suedezii în poartă în ’94 (sau dacă și-ar fi folosit monstrul ce zace inghinal).
Sau cum s-ar fi aliniat astrele dacă ne-am fi strecurat în NATO în zilele în care Florin Călinescu, pe atunci mai important decât chel și buhăit, se holba spre vest, și noi după el ca turma după Miorița. Sau, mai recent, cum ar fi fost dacă Ernest câștiga Big Brother 1? Poate ar fi prezentat o emisiune despre cărți de citit, nu una în care aleargă cu “frații” după “jegoasele” din Eforie care trădează băieții ce o iubește.
Dar indiferent câtă vreme petrec pe budă (ce-i drept, beau cam multă cafea), nu mă învăluie nicicum gândurile negre. Recent, am fost chiar excesiv de entuziasmat. Mă bucur și dau din fund, iar când mă plictisesc, dau din fund și mă bucur. Mă simt ca în genialul moment Vacanța Mare din epoca Iosif Sava: Ce faceți când nu ascultați muzică? Derulez!
Problema multora dintre noi – tineri sau bătrâni – e că ne place mizeria. Nu mizeria în sensul propriu, cu păr în chiuvetă, jeg în cadă și mămăliga putredă în frigider. Mizerie în sensul baudelairian sau în stilul filmelor europene în care iobagii o iau pe la spate de la boieri cu burdihan în timp ce în fundal duduie o cobză. Nu suntem chiar atât de fataliști precum rușii, dar ne e rușine să fim prea binedispuși; să fim “pop” dacă vreți. Noi suntem marșuri funerare în care eroul moare înainte să se nască, filme românești ce miros a parizer mai ceva ca un vagon de personal, și calupuri de durere ce ne fac să exclamăm: “Viața e o curvă, iar apoi murim.”
În Boston, în două episoade separate, am consumat niște spirtoase cu niște românce și am discutat acest subiect pe îndelete. Una dintre ele, împreună cu care am încercat să agățăm o chelneriță pe care o chema Aliana (nu a mers), spunea că se simte plină de momente de furie în care urăște pe toată lumea și în care are impresia că toți îi vor răul. I-am zis că știu cum e, iar gândul mi-a fugit la asupriții ce vor trage din sticlă și ierbuț când va descinde Marilyn Manson la București. Dar, a adăugat ea, recent a mai astupat din gândurile negre folosind următoarea tehnică.
– De ce mă plâng? Doar puteam să fiu…
– În România? o întrerup eu.
Se strâmbă ușor, dar amabil.
– În România… sau în Somalia…
– Da, zic eu, înțelept oracol. Probabil e mai nasol în Somalia decât în Boston.
A două româncă cu care am împărțit gânduri mi-a spus că nu are timp de introspecții, pentru că mereu iese din pasele astea “ca o patură udă”: prost dispusă și profund neapreciată. Singura soluție pe care am găsit-o a fost să-i trimit bancuri cu iepurași.
În poveștile amândurora am descoperit, pe lângă respingerea ideii că optimismul poate prima în fața pesimismului carpato-danubian, și un scepticism la ideea că poți trece printr-o zi cu entuziasm debordant. Până la urmă, provenim dintr-o țară în care “marile opere” predate la română sunt produse de domni grav traumatizați. Poetul național Eminescu moare de sifilis, marele gânditor Eliade flirtează cu nazismul, iar povestitorul Creangă, când nu scrie despre inocența copilăriei, scrie despre pule.
Mulți dintre noi, deși am văzut “Liceenii”, nu se permitem să rimăm “flori” cu “culori” cum face formația Vank (cea mai bună formație românească din ultimii 10 ani). E prea “penal” pentru un neam care respectă “floarea de mucegai” mai mult decât “dragostea din tei”.
Nu trebuie să fim cu toții la fel de roz ca și guma de mestecat, nici să plângem de bucurie împreună cu decolteul Andreei Marin. Dar când afară e soare și e rost de schimbări pentru că te-a încălecat sistemul, șeful sau unchiul Ionel – bifează-le cu un rînjet. Sau, cum zicea formația Vank, care e veselă cu toate că e rârâită și are păr pe piept: “Noi o scoatem la capăt, când se stinge lumina.”