Vorba e ieftină. Jurnalistul e leneş.
De o săptămână citesc gazetarii români de seamă împungând cu condeiele (1, 2, etc.) despre ce înseamnă să faci meseria asta. Unii mai lucizi, alții mai acizi, toți preocupați de același fenomen: al omului-ziar, al gazetarului-brand, al celui care comentează, opinează, părerologește, face analize și dă direcție.
Acest tip de gazetar român o duce însă foarte bine. E plin de ei. Că nu toți s-or adresa inteligenței domnului Pleșu și nu toți or scrie bine, cum își dorește dânsul, e mai degrabă o chestie de gust. Dar specia comentatorului nu e pe cale de dispariție.
Specia reporterului însă da. Cititorii nu pleacă doar pentru că editorialiștii și comentatorii și-au pierdut credibilitatea, au uitat de deontologie sau mai știu eu ce. Pleacă pentru că vorba e ieftină, iar majoritatea jurnaliștilor români sunt leneși. Preferă munca de birou celei de teren, fac documentare superficială și scriu cu speranța că vor ajunge și ei, într-o bună zi, comentatori.
Un jurnalist bun e cel care e capabil să arate ce s-a întâmplat astăzi în lumea în care trăiesc. Și o face scriind cu informații. Nu scriind bine și împungând din condei.
Cum se face jurnalismul ăsta? Cam așa. Sau așa. Sau așa.
Povestea ideală are personaj, acţiune, semnificaţie
Jon Franklin, un magician autoritar al construcției poveștilor pe structura complicație ““ desfășurarea acțiunii ““ rezolvare, vorbește în acest interviu despre cum găsim O SINGURÄ‚ POVESTE în ideea noastră (și cum ea împletește personaj cu acțiune și cu semnificație). Da, cele mai bune articole sunt despre UN SINGUR LUCRU.
Q. What should one look for [when reporting]?
A. We as humans live stories. What you do — and this talks a lot easier than it lives, of course — is look for the stories that the character is living, and pick one. Being able to see stories in life, that’s part of the reporting. A lot of reporters find this very difficult because they confuse meaning with opinion, but they are not the same thing at all. Meanings are the facts that come out of the story.Q. A reporter should look for the meaning of a story?
A. The story has a lot of aspects. It has character, meaning, plot. As a reporter, when you find any one of these you can connect the dots and find all the others. Often one bit of trouble the reporter will get into is that we’re all living multiple stories at once. So they try to report the hottest parts of four stories, but you can’t do that. You have to pick one. If you don’t it’ll be a bloody mess. You see a lot of that problem. People try to do the top of three or four stories.Q. Can you explain that?
A. Take me. I’m a reporter, a human being, a father. I take care of repairing my home. I’m a driver. These are all different aspects of my life. If you were to interview me and decided you wanted to take a little bit from everything, you probably are going to end up with a jumble. Say you were telling a story about a very impatient person. You can tell that through how he drives, of course, but you have to focus on one story, one aspect of a character’s life. I’m not saying you can’t cross those lines, but you can only tell one story.Q. In your book, [Writing for Story] you focus a lot on the action in things. Why is that?
A. One of the most curious things about modern journalism is that you have to ask that question at all. Journalism has become so based on quotes. But in life, you don’t just count what people say. When you watch someone, their words aren’t nearly as important as their actions.It’s almost a cliche: action is more important than words. So when we say that we want to tell a story about how people live, we mean that we want to tell a story about how people act and react. I hardly ever use quotes. I use dialogue, but that’s different. The reader is no dummy. When the reporter stands there with his notebook and asks the subject a question and then quotes him, that quote is the answer to the reporter.
Making of “Tedy” (Tabu, martie ’09)
Ana-Maria Onisei, un reporter în perpetuă agitație și un scriitor cu suflet mare, povestește aici despre procesul care a dus la nașterea textului ei despre Tedy, un tânăr regizor care suferă de tetrapareză. (Îl găsiți în Tabu de martie). E o confesiune sinceră a unui jurnalist care, ca noi toți, se luptă să insufle faptele cu emoție și semnificație.
Mai jos, câteva paragrafe cu lecțiile învățate de Ana. Restul aici.
[Pe] măsură ce avansam cu întâlnirile a trebuit să-mi dozez accesele de uimire și să pot judeca la rece, să devin cenzorul generozității sau retractilității lui Tudor. O responsabilitate și o presiune mari, ca și cea de a nu răstălmăci, odată cu această selecție, esența personajului
[Un] exces de informație e necesar, fiindcă altfel n-ai fi stăpân pe felul în care crezi că ai surprins personajul. Oricum, nu ești niciodată stăpân pe deplin, dar măcar te poți bucura de ce ține de tine: senzația de tihnă a un reporting temeinic
Pe măsură ce mă apropiam de deadline și trebuia să termin de scris povestea, m-a cuprins panica. O stare întunecată și vorace care făcea pământul să-mi fugă de sub picioare și tastatura de sub mâini. Timp de două săptămâni, Tudor m-a bântuit. După selecția informațiilor și stabilirea unei perspective (răspunsul la întrebarea: ce-l definește cel mai bine pe personaj?) – în varianta mea, ritmul exterior versus ritmul interior al lui Tudor, a trebuit să torn totul într-o formă care să-mi susțină cronologic, coerent și emoționant perspectiva. A fost momentul când, trezită din beția reporting-ului, mi-am dat seama că textul trebuie să treacă prin 19 ani din viața unui om.
Până la acest text, n-am știut ce înseamnă editarea. Pe de o parte, e reconfortant să știi ca ai o plasa de siguranță când te arunci în gol. Pe de alta, ți-e că nu știi să cazi în ea, fiindcă inclusiv ricoșeul poate fi periculos. Or, pentru o aterizare bună, e nevoie de exercițiu. Editorul te ajută să cenzurezi bucăți din tine și, implicit, din text, să le modelezi și remodelezi până când atingi o formă cât mai clară. Și te încurajează cu aceeași însuflețire cu care îți taie orice pornire excesivă din text.
Ce a învăţat Gabi Dobre despre Iulia Vântur
În numărul special “Ce am învățat” al Esquire, Gabriel Dobre îi face un portret Iuliei Vântur. Dobre e un jurnalist care gravitează spre subiecte cum ar fi oprirea din funcție a centralelor nucleare, așa că n-am rezistat tentației să-i pun niște întrebări – în joacă – despre cum e să scrii jurnalism despre femei frumoase. Citiți ce-a ieșit în continuare acestui post.
În numărul din martie al Esquire veți mai găsi înțelepciune de viață și sfaturi de la 29 de oameni grei. Lista îi include pe Neagu Djuvara, Ion Cristoiu, Å¢ăndărică, Teodor Meleșcanu, Mircea Baniciu și mulți alții.
Veşti despre narativul românesc
La sfârșitul anului trecut, am fost invitat să scriu un text despre jurnalismul narativ în România pentru newsletter-ul de primăvară al International Association for Literary Journalism Studies (IALJS), o asociație de profesori și cercetători din lumea întreagă.
Textul îl puteți găsi atât în newsletterul asociației (aici), cât și în continuare acestui post.
Notă: Articolul Gabrielei la care textul meu face referință – Șaișpe – îl puteți citi aici. Mai multe despre cum a fost făcut (plus jurnal de poveste), aici.
A scrie e a scrie cu informaţii
Ne e greu să abandonăm ideea că poveștile spectaculoase țin de “condei”. Nu-mi place cuvântul “condei”. De fapt, aș renunța oricând la “condei” pentru “informații”. Poveștile jurnalistice bine spuse depind de informații. Iar “informații” nu înseamnă sunt doar ce s-a întâmplat, când și ce părere aveți dumneavoastră, sursa mea, despre asta?
Informațiile – când vine vorba de povești – sunt mulțimea de piese cu care vei construi: de la detalii de atmosferă, la cronologie, la semnificație, la acțiune, la dialog etc. Și, pe cuvânt, toate astea sunt pe teren. Nu vin din “condei”.
Cursanții mei pornesc zilele astea în căutarea unei povești (a doua, una care nu e despre ei) și îi văd pe unii cum se străduiesc apriori să identifice în ideile lor toate piesele acestei construcții. Eu încerc să îi conving că le vor găsi, una câte una, că n-are rost să încerce să le ghicească înainte să iasă pe teren. Să presupunem că ai găsit un personaj care te atrage, un tip care-și petrece nopțile sculptând portrete în castane. Pare interesant, îți spui. Dar care e semnificația? Ce se întâmplă în povestea asta? Ce tensiune construiesc dacă omul nu participă la un campionat de sculptat în castane? Toate întrebări esențiale când evaluezi o poveste.
Dar nu vei afla răspunsul la ele întrebându-te dacă în povestea acestui sculptor chiar există toate piesele. Du-te la el acasă. Stai cu el noaptea când sculptează și ziua când face altceva. Vezi cine e. Află despre el. Înțelege-l. Observă-l. Și poate vei afla că e în divorț. Sau că sculptează noaptea pentru că atunci e liniște în cartier – ar sculpta ziua, dar nu are bani să se mute din blocul în care stă. Vei găsi acțiune. Vei găsi tensiune. Și vei găsi și semnificație în povestea acestui om aparent mic.
Informațiile se vor aduna, una după alta. Apoi vei începe să îmbini piesele. Vei hotărî care e ideea pe care vrei s-o transmiți. Vei ridica o structură. O vei întări. O vei șlefui. Și ici-colo, vei pune niște floricele.
Meșteșugărește. Dă-l încolo de condei.
Sigur că scriitura contează. Dar ea se poate îmbunătăți la birou, prin exercițiu. Dar ca să ai pe ce s-o exersezi, du-te pe teren. Nu aștepta povestea ideală, pentru că nu-ți va pica în poală. Caută oameni, intră în viața lor, adună informații. Și apoi, când ai strâns de te dor picioarele de la mers, degetele de la notat și capul de la gândit, pune și niște condei. După gust.
Realitatea devenită carte
Unele povești sunt atât de complexe încât nu pot fi epuizate într-un articol. De-asta mulți dintre jurnaliștii americani enumerați pe acest blog au publicat și cărți de nonficțiune devenite clasice ale genului.
Jonathan Harr este un astfel de jurnalist. El preferă să scrie despre grupuri de persoane implicate într-o acțiune cu suișuri, coborâșuri și, ideal, un deznodământ care să încheie și povestea lui.
La fel ca Talese, Harr petrece foarte mult timp cu un subiect. I-a luat opt ani ca să documenteze și să scrie prima lui carte, A Civil Action, celebră pentru abordare și pentru accesul incredibil pe care l-a obținut. Harr a urmărit procesul dintre opt familii din Massachusetts și două corporații, alegându-și ca protagoniști avocații acuzării și reușind să fie aproape în permanență în preajma lor, chiar și la cele mai delicate și importante întâlniri. (A Civil Action a fost ecranizată în 1998, cu John Travolta și Robert Duvall în rolurile principale)
A doua carte a lui Harr, The Lost Painting, despre un tablou de Caravaggio dispărut din Italia și descoperit într-o mănăstire din Dublin, a fost tradusă și la noi (Tabloul pierdut, Editura RAO).
Anul trecut, jurnalistul a fost invitat la o universitate din Chicago și a vorbit despre cum a ajuns să scrie nonficțiune, cum a documentat A Civil Action și cum lucrează de obicei. Fragmente audio aici. Mai jos un citat-antidot pentru frica de scris:
I think that what I wanted to do was do something that somebody else read, not just me, do something that didn”™t just get stuck in the bottom of a desk drawer and turn yellow with age. I wanted to try, to see if I could write. First of all I wasn”™t sure that I was any good at writing (“¦) You wanna be a writer, but when you”™re 20, 22, 23 years-old you wonder “œDo I have the talent? Am I good enough? Can I do it?” There”™s no way of answering that question except by doing it.
După ce-l ascultați pe Harr, citiți și cel mai recent story pe care l-a scris pentru The New Yorker. Lives of the Saints este despre taberele sudaneze de refugiați din Ciad, unde a stat șase săptămâni.
– Gabi
Povestea mea în 10 cuvinte
Am făcut ieri la curs unul dintre exercițiile mele preferate. Cursanții lucrează acum la primul draft al eseului lor personal (exemple din trecut, aici) și cu ocazia asta i-am rugat să-și rezume textul în 10 cuvinte. Până acum am făcut-o cu șase cuvinte (aici și aici), dar am decis că limba română are nevoie de ceva mai multe prepoziții și conjuncții ca să lege o idee coerentă.
Iată poveștile la care lucrează grupa mea de acum. Nu-i așa că abia așteptați să citiți varianta integrală?
Mihaela: Ticu sparge rutina unui traseu parcurs zilnic prin muzică, film și prieteni.
Carla: Sora mea și cu mine trăim aproape identic, dar ne desparte un ocean.
Matei: Povestea unui puști de 18 ani care încearcă să devină bărbat.
Elena: Lipit cutii de mâncare chinezească, lipit afișe și lipit plicuri.
Andrei: Ipohondria este o boală grea, dar nu te omoară din prima.
Sintia: Ziua în care l-am cunoscut pe băiatul cu care sunt într-o relație de trei ani.
Mihai: “Ultima” țigară nu e niciodată ultima, mă învață experiența.
Smaranda: Cum am învănțat ce înseamnă “definitiv” și “adio”.
Dragoș: Textul va gravita în jurul solistului trupei rock KUMM.
Mihaela: Cum mi-am regăsit cea mai bună prietenă din copilărie.
Anca: Primul picnic primăvăratec se încheie cu amenințarea unui nor radioactiv.
Sandra: Pianul ar fi trebuit să fie viața mea. N-am fost de acord.
Adelina: Cum mi-am învins frica de a înțelege ce înțelege cel care mă citește.
Karin: Și la Paris sunt păduchi, dar mai ales prieteni.
TABU (Martie ’09)
Despre Oana Zăvoranu, subiectul copertei Tabu din această lună, numai de bine. A fost distractiv să lucrez acest material și debitul Oanei e cuceritor. De aceea am și citat-o atât de mult – atât în revistă, cât și în bucățile care nu au ajuns în pagină (cum ar fi fragmentul despre operațiile estetice). Mai mult despre acest material găsiți pe blogul making of al revistei.
Oana a avut propriile previziuni legate de cum va fi primit acest număr:
Unii vor zice: “Mamă ce mișto. E dilimancă gagica. Nu se dezice. Super tare. Inedit.” Sau o vor lua și vor zice: “Ia, hai să vedem ce-a mai făcut nenorocita. Sigur, normal, ce să te aștepți. E o sifilitică. Nu știu cum o rabdă Dumnezeu, dragă. Da”™ n-are limite tu.” Da”™ o cumpără. O ia acasă, la subțioară. “Ce crezi c-a făcut nenorocita, tu? Nu-i mai ajunge Pepe. Acum se apucă de se ține-n brațe cu un schelet. Este revoltător.”
Tot în numărul de martie veți găsi o poveste cuceritoare despre Tedy Necula, un regizor tânăr pe cale să-și lanseze primul film de lung-metraj. Ana-Maria Onisei e la prima încercare de acest gen și s-a descurcat minunat cu o poveste grea, pe care a ținut-o însă în frâu și a avut grijă să n-o lase să cadă în patetic. Mai joc, unul dintre fragmentele mele preferate:
“Cât timp era stăpân pe situație nu se încăpățâna”, spune Dana. “Însă aici era nebunia mea: trebuia să vin cu cât mai multe instabilități ca să-l fac să progreseze. În momentele alea mai avea puțin și scotea sabia sau pistolul.” Odată, în timpul unei ședințe de terapie, o colegă a intrat în sală, iar Tudor s-a speriat de sunetul vid al ușii care s-a deschis. Și-a pierdut concentrarea, s-a dezechilibrat și s-a prăbușit. A privit-o dojenitor pe Dana, așteptându-se să-și certe colega. Dana l-a pus să se ridice. Pe genunchi, apoi cu totul. “Am să te spun lui tata și o să te aresteze”, a răbufnit el. A doua oară, colega a intrat intenționat și Tudor n-a mai căzut.
În dosar veți găsi o serie de povești minunate sub titlul “Lumea mea”. Cu actrița Maria Dinulescu pe post de gazdă, veți putea citi despre un bărbat care își petrece timpul în cavoul soției, o femeie care a reconstruit o piață din București în spațiul virtual, un bărbat care preferă realitatea oferită de secolul XIX și alții.
Toate materialele despre care v-am povestit au fost fotografiate de Cosmin Bumbuț.
Supravieţuirea (FHM, noiembrie 2008)
Publicat în FHM România, noiembrie 2008. Acest text este pentru Florin, pe oriunde o fi el acum.
—-
Mi-a spus recent un coleg că cele mai bune două porecle pe care le-a auzit vreodată sunt Supraviețuirea și încă una pe care am uitat-o. De la mine o știe pe prima. E a unui prieten din copilărie și s-a născut așa: când am mers odată la munte cu colegii de liceu, l-am luat și pe Florin, un vecin de bloc. Stăteam în cameră cu el și încă doi băieți. Într-o dimineață, la trezire, l-am găsit pe Florin, piele și os cum a fost toată viața lui, înfulecând ca apucatul la masa de lângă geam. “De ce bagi mă așa?”, l-am întrebat. “Supraviețuirea”, mi-a răspuns.
Am crescut în Târgu-Mureș la etajul doi al unui bloc de patru, vizavi de un deal care ne-a folosit ani de-a rândul ca derdeluș, apoi a devenit fundație pentru o biserică, a cărei construcție era binecuvântată de câte ori pe an era nevoie de Adrian Păunescu și ansamblul. De la mine nu-i vedeam behăind, dar îi vedeam perfect din balconul lui Florin, care stătea la patru. Mereu m-a fascinat balconul lui. Dădea înspre bulevard – o deschidere mai mare spre lume decât al nostru. De acolo ne-am zgâit la coloanele de manifestanți la Revoluție până să fim deportați – eu și fratele meu – la bunici, pentru “protecție”. De acolo vedeam dacă e liber terenul de fotbal de la școală. De acolo scuipam după oameni de la înălțime. Regulă: Când scuipi după cineva de la doi, riscurile de-a fi văzut și auzit sunt mai mari.
Florin era copilul unei vânzătoare și al unui ofițer. Era atât de slab încât părea o radiografie cu păr. Asta a început să fie o povară abia pe la 14 ani, când mergeam la discotecă (probabil îmbrăcați în pulovăr) și lui îi cereau buletinul la intrare. Era mai mare cu vreo doi ani, dar asta n-a fost o piedică pentru prietenia noastră. Nu mai știu ce ne-a apropiat, dar știu că în curtea blocului eram singurul care nu îl striga după porecla pe care i-au dat-o ăia mai mari: Gigantu’. Era mascota lor și-l trimiteau deseori la farmacie să le cumpere protexuri. “Ce-i aia?”, îi întreba el. “Gumă”, îi răspundeau.
Deși familia lui era modestă, întotdeauna l-am considerat pe Florin cool. Avea combină de la Electromureș (ne-am luat și noi până la urmă), avea un calculator CIP-03 (ne-am luat și noi HC 90) și avea pești (am primit odată doi papagali, care au murit de inanție). Mai mult decât atât, ta-su’ aducea acasă tot felul de maculatură erotică. La ei în casă am citit povestea lui Anton, zugravul, care a venit cu ucenicul să văruiască apartamentul doamnei Cecilia. Ucenicul a avut întâietate la doamna pentru că era virgin, iar aura de bărbat-fatal a lui Anton a fost dublată de un tușeu de filantropie. Tot acolo am citit și cărticica cu nobilul francez precoce, care le-a tras-o tuturor femeilor de pe moșie, de la sor’sa pe care o spionase făcând pipi, la Ursula, menajera, la mătușa care îl îmbăiase când era copil. Nobilul spunea la un moment dat, spre finalul cărțuliei, că era datoria lui patriotică să populeze Franța.
Florin nu era cel mai tehnic fotbalist de la bloc, dar se descurca. Împreună am inventat și coordonat tot felul de competiții de dificultate atletică îndoielnică: aruncatul cu mingea la țeava de gaz, gimnastică pe ciment și coloratul în corturi amenajate pe iarbă – Florin avea voie să aducă o pătură afară, noi nu. Când era frig, organizam spectacole în uscătorie. Nu mai știu exact care era rolul lui – eu eram un fel de organizator-scenograf-prezentator – dar sigur foloseam pături de la el de-acasă pe post de cortină.
Mai târziu, când tata a primit un reportofon cu casetă mică, ne-am apucat să înregistrăm sketch-uri (băieții din curtea blocului erau convinși că asta înseamnă “vagin”). Majoritatea erau discuții dintre un realizator radio și un invitat imbecil. Când s-a mai ieftinit telefonia am început să sunăm necunoscuți și să-i anunțăm că au cîștigat electronice, sau să le spunem: “Sunt vecinul de sus. Aveți apă caldă?” Odată ni s-a răspuns: “Stau la ultimul etaj. Ce vecin de sus?”
În liceu ne-am văzut mai rar. Eu ajunsesem la, se spune, cel mai bun din oraș, el era la forestier. Dar tot găseam weekend-uri pentru sketch-uri, de data asta filmate cu camera lui tata. Filmam în general la Florin, împreună cu frate-mio și încă doi prieteni, cu o idee vagă de intrigă și multă improvizație. Ba eram concurente la miss, ba liceeni la balul bobocilor, ba știriști, ba senseiul și elevul. Odată am filmat la ștrand; eu eram blonda pe cale să se înece, el salvamarul săritor. Când a plonjat după mine, arăta ca un păstrăv încercând să salveze o balenă.
S-ar putea să greșesc, dar cred că ultima oară l-am văzut în 2002. Eram acasă de 1 mai și urcasem până la Zoo cu un prieten. În aglomerația de la tiribombe l-am văzut pe Florin, la fel de scheletic cum mi-l aminteam. Mi-a spus ceva de America și Bin Laden și teoria conspirației și despre organizația de tineret a Partidului România Mare, din care făcea parte. Cică făceau chefuri mișto. Supraviețuirea, frate.