Învăţăturile lui Andrei Gheorghe
Acum un an Esquire publica în numărul de septembrie un material (de copertă) despre Andrei Gheorghe alături de învățăturile lui despre radio, libertarianism, adevăr și alte subiecte dragi. Nici până azi n-am scăpat de senzația pe care am avut-o stând două ore lângă el, într-un moment în care se spunea că e la pământ. După scandalul grappa fusese concediat prin SMS de la Realitatea și stătea mai mult prin casă.
Contrastul dintre ce vedeam și ce auzeam era aiuritor:
E prânz și Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într”‘un tricou negru simplu și o pereche de pantaloni scurți. E slab, cu antebrațe și glezne subțiri, dar obrajii scobiți îi dau un aer intimidant. Și are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon și mii de țigări. Vocea care acum spune că n”‘are planuri: “Ce s㔑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care s㔑mi spună ce să zic și cum să zic și fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.
Acum, după ultima pățanie a lui Gheorghe – cu Radio Guerrilla -, și după ce am citit și interviul dat pentru Pagina de media, mi-am dat seama că nu s-a schimbat nimic. Nu-i pasă ce se întâmplă pentru că e consecvent și împăcat cu deciziile lui. E deasupra judecății patronilor și publicului.
Ce mă fascinează e că nouă ne pasă în continuare ce se întâmplă cu el. De ce? Pentru că în continuare – poate chiar mai mult decât anul trecut – avem nevoie de el. Asta spunea acum un an despre oamenii care îl regretă pe Gheorghe cel de demult:
Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot și ei să schimbe împreună țara. La (Mircea) Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproșează faptul că n”‘am continuat și că nu mai fac și că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor ““ se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer și de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba.
Citiți mai departe textul rezultat din acea întâlnire și, dacă nu v-ați săturat, citiți și învățăturile. Ambele texte le găsiți aici în formatul în care au fost publicate aici. Fotografiile au fost făcute de Roald Aron, iar designul de Raymond Bobar.
Lecția de libertate
Gheorghe n-are nevoie de noi. Noi avem nevoie de Gheorghe.
(Esquire România, septembrie 2008)
La mijlocul lui mai, Andrei Gheorghe a mâncat la un restaurant italian, la câteva sute de metri de apartamentul în care locuiește în București. Niște shot”‘uri de grappa i”‘au ridicat nivelul de alcool din sânge peste limita legală. În drum spre casă a fost oprit de un echipaj de poliție care l”‘a ținut la fața locului în jur de 40 de minute, fără s㔑i dea amendă.
În tot acest timp, Gheorghe a fost filmat și fotografiat de paparazzi de la Cancan. A doua zi, Cancan a publicat un material care susținea că Gheorghe a înjurat și a scuipat un polițist. În acea seară, Gheorghe nu și”‘a ocupat locul în platou la Realitatea, unde urma să apară în noua emisiune politică, Meciul serii.
La scurt timp după, Poliția a declarat că agenții n”‘au fost înjurați și scuipați. Gheorghe a recunoscut că băuse. Realitatea TV, care cu doar o lună și ceva în urmă se lăudase că îl va trimite s㔑i conducă noul post din Italia, l”‘a pus pe liber. N”‘a fost prima plecare a lui Gheorghe dintr”‘un trust mare. Mai plecase și din Pro și mai apoi din Antene și, ca o pisică, a căzut mereu în picioare. Dar această plecare părea diferită.
Gheorghe avusese mereu alternative.
Acum nu mai exista o alegere clară. Nici unul dintre celelalte trusturi nu beneficiază de acces la o “trompetă mare” în radio sau TV. Unde să se ducă? E loc pe undeva de Gheorghe? Sau trebuie să refacă circuitul mogulilor? Sau trebuie să iasă de tot? Nici Gheorghe nu știe.
“Nu prea mai am chef să mai fac un show”, spune într”‘o zi înăbușitoare de iulie. “E ca și cum ți”‘ar fi dispărut dorința de a mai performa. E posibil să mă fi enervat atât de tare întâmplarea asta încât s㔑mi fi produs o reacție de scârbă. E copilărească ““ hai să fim serioși. Copiii se supără și se enervează. Își pun palma în fund și își iau jucăriile și pleacă. Dar asta nu înseamnă că nu trecem și noi prin astfel de perioade.”
Suntem în apartamentul în care stă în chirie, la parterul unui bloc aproape de Arcul de Triumf, pe linia tramvaiului care taie Bucureștiul de la stadionul Ghencea, prin Giulești, până la Piața Presei. E prânz și Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într”‘un tricou negru simplu și o pereche de pantaloni scurți. E slab, cu antebrațe și glezne subțiri, dar obrajii scobiți îi dau un aer intimidant. Și are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon și mii de țigări. Vocea care acum spune că n”‘are planuri: “Ce s㔑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care s㔑mi spună ce să zic și cum să zic și fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.
Pe parcursul a două ore se va aprinde și mai tare și, până ne vom spune la revedere, va deveni acel Gheorghe care taie microfoane și contrează invitați. Dar acum, în primele 20 de minute de discuție, nu pare foarte hotărât. Spune că singurul plan concret pe care”‘l are în acest moment este finalizarea unui canal de teleshopping, Diamond TV.
“Sunt puțin incoerent”, concluzionează el și se ridică de pe fotoliul”‘pat s㔑și caute bricheta. Se întoarce cu ea și o așază lângă pachetul de Rothmans original pe care”‘l va înlocui cu altul la mijlocul discuției. “Am o stare în care nu”‘mi place nimic. E ca și cum nu mi”‘ar plăcea nimic în toată țara și, peste toate, aș pune și experiențele mele personale relativ recente și nu mi”‘ar plăcea de două ori pe atâta.”
Acolo, în camera puțin întunecată, realizez că îmi doresc să știu ce se va întâmpla cu Gheorghe. Și realizez că nu sunt singurul. Și voi vreți să știți. Toți vrem. Asta întreabă lumea când aude că m”‘am văzut cu Gheorghe. Ce va face? Ce vrea. Nu asta face un om liber?! În echilibrul fragil care există între oamenii care cred și cei care trăiesc fără speranță, Gheorghe a fost mereu o greutate importantă pe primul taler. Așa agresiv cum îl știm. Nesimțit. Dușmănos. Nervos. Dar era în tabăra celor care credeau, și noi credeam odată cu el. Deocamdată n”‘are chef să ne împingă de la spate. E ocupat cu sine, liber și fără angajamente, cum îi șade bine unui provocator.
“Îmi fac o casă”, spune trăgând aer în piept. “Și stau și mă gândesc ““ în afară de asta, ce mai trebuie să fac? Ce mai merită să fac? Poate ar trebui să muncesc, nu?”
Dar, ca să muncească, Gheorghe trebuie să găsească un loc unde munca să fie distractivă. În momentul de față nu vede nimic distractiv pe o piață crispată, unde nimeni nu riscă și fiecare canal uzează și abuzează de aceleași formate, formule și nume. Când nu mai e libertate de a experimenta, nu mai e nici distracție.
“E ca și cum ar fi un viciu în materialul nostru genetic. E ca și cum n”‘am fi în stare, frate. Acum 18 ani de zile eram cea mai aurită nație de pe pământ. Eram poleiți cu aur și absolut orice fel de proiect am fi dorit, am fi vrut, am fi îndrăznit, ar fi ieșit. Și chestia aia a durat o perioadă scurtă, după care ne”‘am întors exact în istoria românească.”
Această întoarcere, adaugă Gheorghe, ne”‘a adus unde suntem azi ““ în epoca lui Mircea Badea. Dar, îi spun, și Badea urmează modelul omului supărat care taie în tot ce mișcă.
“Eu aș putea să spun că e modelul Gheorghe”, îmi răspunde el. “Că e 100 la sută modelul Gheorghe. Și, probabil, dacă mă uit pe piață consider că cea mai mare parte din ceea ce văd e modelul Gheorghe.”
Ce diferă?
“E 2008. E 2.0.”
Cum?
“Gheorghe vroia să schimbe România. Credea că poate să o schimbe. Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot și ei să schimbe împreună țara. La Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproșează faptul că n”‘am continuat și că nu mai fac și că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor ““ se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer și de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba. Când credeau că sunt puternici, când credeau că au dreptate, când credeau că pot să îndoaie prezentul. Și, astăzi, lor le e dor de ce”‘au simțit atunci. Și atunci ei zic: Gheorghe nu mai e șmecher. Noi nu mai suntem șmecheri.”
Și mai e loc de un Gheorghe?
“Nu. Nu, pentru că suntem în țara lui Badea. Nu mai e loc de Gheorghe.”
Un discurs de Gheorghe original. E modul lui de”‘a continua. Nu e o declarație de înfrângere ci analiza la rece a unui om care a făcut carieră din a încerca să nu”‘și repete emisiunile și ideile ““ oricât de bune ar fi fost. Că nu mai e loc de Gheorghe nu înseamnă că Gheorghe e terminat. Înseamnă că nu mai e loc de acel Gheorghe care încerca să care în spate o generație întreagă ““ întâi pe valul optimismului post”‘electoral din 1996 și, apoi, împotriva unei victorii pesediste în 2004.
În acele momente s”‘au simțit oamenii lui Gheorghe ““ mulți dintre noi ““, mulți care am uitat principiile programului lui de auto”‘guvernare: “Fii liber, spui ce vrei, nu te temi de nimeni, ești agresiv, puternic, îți urmezi discursul, ești atent la ce zici că te caftești cu celălalt pentru putere. Tam”‘tam”‘tam. Ä‚sta era discursul. Atenție la argument. Ascult㔑l pe celălalt. Și curaj în tine. Curaj în tine! Unii tocmai asta așteptau, să bea paharul ăsta. OK, s”‘au răcorit nițel, și? Căldură mare în continuare. N”‘au pus aer condiționat. N”‘au schimbat casa. Au băut sucul, s”‘au răcorit și acum se văicăresc și zic iarăși c㔑i prea cald.”
Nu e datoria unei personalități media, chiar una guralivă ca Gheorghe, să ne pună aer condiționat. Dacă n”‘are chef s”‘o facă, bravo lui. Măcar aderă la program. Nu Gheorghe are nevoie de noi. În continuare, că ne place sau nu să recunoaștem, mulți dintre noi avem nevoie de Gheorghe. Și ce? E treaba lui?! Pe el l”‘a ajutat cineva? A venit din Constanța cu un demo, a supărat pe toată lumea, a dat și a primit șuturi în fund și acum e liber și împăcat cu sine.
De ce să ne”‘ajute el? Libertate, frate! Dacă crezi în ea, folosește”‘o. Gheorghe ăsta ““ indiferent că e pe sticlă, la consolă sau în casă, în pantaloni scurți ““ o folosește. D”‘asta n”‘are nevoie de noi.
Oameni optimiÅŸti ÅŸi poveÅŸtile lor
Săptămâna asta vorbesc la Optimism 2009, un eveniment organizat de Cristi Manafu și Evensys. Tema e generală – și generoasă -, iar vorbitorii cred că vor avea niște inspirat de prestat.
Acest post e legat doar tangențial de eveniment și e o trimitere la lectură. Patru dintre vorbitori – Cosmin Alexandru, Dragoș Bucurenci, Bobby Voicu și Emi Gal – au fost subiectele unor texte extinse în Esquire, articole cu aspirații similare cu ale conferinței – să inspire oamenii la acțiune.
Mai jos găsiți spread-urile de deschidere ale acestor texte. Click pe imagini ca să descărcați articolul în format PDF. Design de Raymond Bobar.
Cosmin Alexandru. Publicat în aprilie 2008. Text de Cristian Lupșa. Fotografii de Roald Aron.
Dragoș Bucurenci. Publicat în octombrie 2008. Text de Cristian Lupșa. Fotografii de Alex Gâlmeanu.
Bobby Voicu. Publicat în iulie 2008. Text de Simina Mistreanu. Fotografii de Camil Dumitrescu.
Emi Gal. Publicat în iulie 2008. Text de Gabriel Dobre. Fotografii de Cosmin Bumbuț.
Cum (să) scrii prostii
Keep it simple, stupid!
E unul dintre sfaturile de scriitură pe care le îndrăgesc cel mai mult, unul dintre puținele care se ridică la rangul de regulă. E o opțiune personală și vine din dorința de a pune în valoare substanța unui text, nu excesele stilistice ale autorului. Am mai vorbit despre asta și aici. (Nu are rost să dau exemple – deschideți la întâmplare orice publicație electronică sau tipărită și veți vedea ce spun).
Nu reușesc să-mi urmez întotdeauna propriul sfat, chiar dacă supun textele mai multor drafturi. Uneori nici trecerea textului prin mâinile unui editor – sau doi-trei – nu mă salvează de propriile excese. Notă: nu cred că prima variantă a unui text, cea spontană, scuipată, e cea mai bună. Din contră – cred că e cea mai neînchegată, neclară și inaccesibilă dintre toate. (Așa lucrează meseriașii).
Mai jos un exemplu recent de cât de greu e să faci poliție pe propriul text. L-am descoperit azi, recitind materialul despre Andi Moisescu pe care l-am scris pentru Esquire:
Sigur că Moisescu înțeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană ““ cum i-a caracterizat un fost publicitar discursul ““ peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat de un actor de teatru prin aerul rarefiat.
Uhm? Ce?
Prima mea reacție a fost să mă enervez pe editorii Esquire. Propoziția pe care o trimisesem inițial suna puțin altfel:
Sigur că Moisescu înțeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană ““ cum i-a caracterizat un fost publicitar discursul ““ peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat prin aerul rarefiat al unui actor de teatru.
Altceva, nu? Cum și-au permis să schimbe fără să mă întrebe nimic?!
Apoi mi-am amintit că am văzut textul înainte să meargă la tipar și n-am sesizat modificarea. Parcă era totuși mai bine cum spusem inițial, mi-am zis. Am recitit propoziția și mi-am zis că poate a fost o greșeală să intercalez explicația aia. N-a făcut decât să supraîncarce o propoziție menită să transmită o idee importantă (credeam eu). Am citit-o fără ea:
Sigur că Moisescu înțeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat prin aerul rarefiat al unui actor de teatru.
Vai de mine. Ce e cu adversativul asta? De ce “dar”? Și mai rău, o comparație între un bobârnac și un vânt?
Editorul meu secret – nu cel oficial de la Esquire – mi-a zis că a înțeles din propoziția asta că Moisescu e subtil cu modul în care folosește ironia. Ea nu apucase să mă editeze la acest text și m-am prins că acum, când zarurile fuseseră deja aruncate, a fost blândă. Înțelegea tangențial ideea; propoziția tot proastă era.
Problema e că eu n-am vrut să spun ce a înțeles ea.
Intenția mea era ca acea propoziție să transmită următorul mesaj: Moisescu e usturător uneori. Însă nu taxează doar starlete de Bamboo, ci îi taxează și pe invitații lui culți, care uneori habar n-au de subiectele pe care trebuie să le discute. Asta era interpretarea mea și acestei idei îi urma un citat de la Moisescu care s-o suțină:
“E dreptul lor să se deconecteze”, spune Moisescu despre invitații lui, uneori depășiți de fenomenele pe care trebuie să le comenteze, “dar știi ce se întâmplă? Trăiesc în țara asta și vrând-nevrând se lovesc de ele. Știu că nu e plăcut, dar asta e. Nici aspirina nu e bună la gust.”
Ați priceput? Sexy Brăileanca o fi jenantă, dar cum e alegerea de-a trăit într-o bulă în care ea nu există?
Sigur, paragraful respectiv nu spune asta. Bălmăjește. Folosește construcții regretabile. Se pierde. Evită ideea. Fuge de singurul lucru care l-ar fi salvat: simplitatea.
Le-am spus deseori cursanților mei să-și intervieveze fiecare propoziție dintr-un text: ce faci aici? ce vrei să spui? Uneori nu ajunge. Uneori trebuie să vină să te intervieveze alții. Și când textul e lung și timpul scurt, nici altora nu le e ușor să prindă fiecare bubă de-a ta. Dar asta trebuie să încercăm să facem pentru ca cititorii să treacă nestingheriți printr-un text.
E limpede acum că această idee trebuia exprimată altfel. Poate o mișcare și mai bună ar fi fost să urmez oricare dintre următoarele două sfaturi (tot printre puținele ridicate la rang de regulă): Omit needless words. Sau: Kill your babies.
Ray desenează reviste
Aseară, am fost la KLUDIstudio să-l ascult pe Raymond Bobar povestind despre designul de revistă. Am avut norocul să-l cunosc pe Ray la Esquire, unde a făcut minuni vizuale cu multe dintre materialele pe care le-am scris sau le-am editat (multe menționate pe acest blog). Îmi place să cred că Ray are o mare parte din vină pentru faptul că au fost citite.
Ray vorbește cu o pasiune rară despre munca lui și mă bucur că a ieșit în lume să povestească despre rolul unui art director la o revistă și despre superficialitatea cu care majoritatea revistelor românești sunt executate vizual (Mi-a plăcut și citatul despre design de revistă pe care l-a folosit: “Design can be art” – Paul Rand.)
Mai jos sunt câteva dintre spread-urile de deschidere pe care le-a făcut Ray la Esquire în perioada în care ne-am intersectat acolo. Mai multe imagini ale muncii lui din Esquire, Republik și Men’s Health (casa lui actuală), pe site-ul lui.
Două portrete. Sau profiluri?
Though I write profiles all the time, I believe some of the assumptions that guide profile-writing need to be reexamined. The idea that drives standard reportorial profiles is that we read and write them to learn about individuals in great depth. When I look back at the profiles I’ve written, I can safely say that none came close to describing who the individual subject really was. That was never my intent.
— Din “The Limits of Profiles” (în “Telling True Stories“), Malcolm Gladwell
“Portret” îmi sună pretențios. Am senzația că dacă spui că ai realizat un portret, te lauzi fără să vrei. “Profil” îmi place mai mult, dar e un cuvânt care în limba română nu are același sens ca în engleză. Și atunci ce sunt articolele în care lumina reflectorului cade pe un personaj principal?
Mai jos, două încercări pe care le-am făcut în Esquire. Primul e profilul (hai să încercăm așa) lui Dragoș Bucurenci (PDF), ecologist inovator, material despre care am mai scris aici și aici. A fost publicat în octombrie. (Foto: Alex Gâlmeanu).
Al doilea e profilul lui Cosmin Alexandru (PDF), învățător de manageri, apărut în martie. (Foto: Roald Aron).
Designul îi aparține lui Raymond Bobar.
Lectură de weekend: Maria Dinulescu (din Esquire)
Portretul pe care i l-am făcut Mariei Dinulescu în numărul de iulie-august al Esquire e un text la care țin mult. Pe lângă personajul în sine, despre care puteți citi în articol, îmi place acest profil pentru că:
– Maria mi-a acordat un acces nesperat la viața ei. Am fost împreună la cumpărături, la o discuție despre un scenariu și apoi la o noapte de filmare. E greu să nu produci un text reușit când ai ocazia să observi atâtea momente.
– am lucrat după o schemă. Vezi imaginea de mai jos.
– deschiderea ultimei scene s-a născut dintr-un exercițiu de scris făcut la cursul de jurnalism narativ. Le-am dat cursanților 10 minute să-și pună personajul despre care scriau într-o “scenă” în care l-au observat. Am scris alături de ei; scheletul deschiderii părții numărul cinci din text e în caietul pe care îl car cu mine la curs.
Fotografiile au fost făcute de minunatul Alex Gâlmeanu. Design de Raymond Bobar.
Esquire România, Octombrie 2008
Despre articolul de copertă al Esquire-ului de octombrie (pe tarabe într-o săptămână) am scris deja o gramadă. Nu am scris despre omul din articol, dar am scris un foileton în cinci episoade despre procesul care a dus la nașterea textului.
A sosit timpul să aflați și despre cine era vorba. Personajul meu e Dragoș Bucurenci, care astăzi conduce asociația MaiMultVerde. Spun “astăzi” pentru că nu poți vorbi despre Bucurenci fără a stabili ce moment e la mijloc. Mulți știu de el, mulți l-au văzut la TV, mulți l-au citit și mulți au rămas cu întrebarea: E Bucurenci pe bune? Sau, cum mi-am permis să formulez întrebarea în titlu, Poți avea încredere în acest om?
Ce am încercat să fac în acest text e nu doar să argumentez un răspuns la această întrebare (pe care eu mi l-am dat – aflați citind care e acesta), ci să încerc (subtil) să conving cititorul că dacă Bucurenci va continua să lucreze și să creeze în ritmul în care o face acum, această întrebare va fi una la care mulți dintre noi va trebui să răspundem.
Sub titlu e șapoul acestui text. Îl reproduc mai jos în întregime.
Dragoș Bucurenci a tânjit să scape de copilărie. Nefiind bun la nimic anume, s-a risipit în toate: fizică, chimie, filosofie. A renunțat la facultate pentru o slujbă. A dublat regimul de club cu un regim de vicii: alcool, tutun, iarbă, K, pastile. A publicat zeci de articole, a scris o carte și a fugărit trenduri. A devenit vedetă de televiziune și copilul teribil care s-a duelat cu intelectualimea română în interpretarea comunismului. A preluat Salvați Dunărea și Delta și a făcut din ea cea mai puternică organizație de mediu din țară. S-a construit pe sine ca brand cu atâta sârg încât lumea a uitat că el se ocupă de ecologie. “Tu ești pretutindenar”, i-a spus un profesor în liceu. “Asta o să te piardă pe tine.” Astăzi, la 27 de ani, Bucurenci conduce MaiMultVerde, o asociație ecologistă care reinventează modul de funcționare al unui ONG. E hiper-competitiv, tranșant, nemulțumit, pedant, vanitos, idealist și hotărât să domolească pretutindenarul din el, ca să poată termina ce începe.
Bucurenci e doar unul dintre cei 15 oameni pe care i-am identificat în acest număr ca fiind “inovatorii“: oameni care inspiră, provoacă și schimbă lumea în care trăim. Într-un pachet fantastic de 30 de pagini, îi veți mai cunoaște printre alți pe Ion Băraru, profesorul care e “de vină” pentru succesele atâtor liceeni români la concursurile NASA, Răzvan Penescu, fondatorul portalului de cultură Liternet sau Victor Velculescu, un doctor în genetică care caută un tratatment pentru cancer. În același pachet, veți putea vedea proiecte realizate de artiștii Iosif Kiraly și Ciprian Mureșan.
Și mai e ceva. (Numărul acesta e ultimul la care am contribuit ca senior editor) așa că mă simt dator să punctez textele care mi-a făcut plăcere să le “ating”). Tot în acest număr găsiți un portret făcut de Dia Radu lui Sergiu Nicolaescu, cel mai longeviv și productiv regizor român. În acest text veți găsi un Nicolaescu neliniștit și neîmpăcat. La 78 de ani, cu zeci de filme în spate, regizorul se simte nedreptățit de critică și de noua generație a filmului românesc.
Tot în numărul de octombrie:
–Medeea Marinescu îți spune 10 lucruri pe care nu le știi despre femei.
– Ce am învățat: Justin Capra.
– Brăduț Ulmanu despre București.
– O glumă bună spusă de Daiana Anghel.
* Design: Raymond Bobar.
Cum se naÅŸte un text (Zilele 5-6)
Acesta va fi ultimul post din seria “Cum se naște un text”. Nu pentru că procesul s-ar fi încheiat, ci pentru că a ajuns într-o fază de șlefuire care nu mai necesită cine știe ce rutină. Doar cafea, un pix roșu cât mai ascuțit și puțină liniște. Greul a trecut.
Ieri dimineață am scris bucata care leagă cele trei scene pe care le scrisesem integral de finalul care plutea independent de text. Draftul 1 era gata. Iubesc primul draft pentru că e plin de greșeli. Nu doar de exprimare și de gramatică (deși am destule încât mă întreb de ce sunt atât de amuzante perlele unor viitori jurnaliști – pentru a scăpa de ele există revizii și rescrieri), ci de logică, de structură, de argumentare. Tot ce vrei. Arată bine de la distanță dar de aproape se clatină.
Ca să câștig timp, încă de la început am cooptat în acest proces câțiva cititori/editori. E important să găsești oameni care te pot ajuta să-ți finalizezi textul. Cheia succesului e să le ceri feedback cât mai specific – altfel există riscul să reacționeze la chestii care nu te preocupă. Eu am făcut așa. Am rugat doi oameni să citească fiecare scenă și le-am zis: “Aș vrea să încercați să vă rezumați la mica lume a fiecărei secțiuni. E ea unitară? Are întrebări la care nu răspunde? Simțiți că lipsește ceva? Când e gata, ne uităm și la golurile per ansamblu.”
Un al treilea om, care mă ajută să-mi șlefuiesc fiecare text, a citit secțiune cu secțiune dar cu un mandat mai larg, care a inclus corecturi, sugestii de tăiere etc.
Odată ce am încheiat primul draft am luat scenele la rând și le-am editat folosind comentariile tuturor. (Alte gânduri despre editare, aici). În imaginea de mai sus ați putut vedea cum arătau paginile după acest proces. Rezultatul se numește draftul doi și are 5.770 de cuvinte. D2 era gata ieri după prânz. Ca să sărbătoresc, m-am dus să mă plimb. Astea sunt momente în care am nevoie de muzică. Ieri s-a nimerit să am chef de-un playlist vechi de un an și ceva numit Life 9. O selecție:
- * Little Man Tate – This must be love
* Voxtrot – Firecracker
* Bright Eyes – If the brakeman turns my way
* The Broken West – Baby on my arm
* The Arcade Fire – The well and the lighthouse
* Youth Group – Sorry
* Voxtrot – Future pt. 1
Seara am reluat D2 pe care o prietenă mi l-a verificat între timp pentru dude gramaticale. Am luat corespondența cu personajul principal în care verificam o parte din informațiile din text. Am luat notițele care verificau restul. Cu ele aglomerate pe masă, am început o editare mai atentă. Undeva după miezul nopții aveam un draft 3, care are 5.915 cuvinte din care vă ofer, de gust, o singură propoziție: “Urcușul e un terci de pământ, frunze și pietre spălate care par verzi în penumbra creată de copaci.”
Textul se va odihni două zile după care voi mai trece încă o dată prin el ca să mă asigur că nu scap vreo eroare. Apoi va trece prin mâinile redacției, va ajunge la minunatul Ray Bobar, care îl va pune în pagină și în preajma lui 1 octombrie va fi pe tarabe.
Și gata.
Nostalgia lui Igu
Unul dintre cele mai bune texte pe care le-am publicat în Esquire în ultimul an este de astăzi disponibil pe LiterNet.ro. Este vorba de un portret făcut în decembrie lui Cristian “Igu” Vasile, omul din spatele proiectelor feeder.ro și latrecut.ro. Al doilea proiect și nostalgia generației lui Igu sunt motoarele acestei călătorii.
Textul a fost scris de Ionela Ilie. Fotografiile au fost făcute de Andrei Pungovschi. Designul de Raymond Bobar. Descărcați articolul în format original (în PDF) de aici.
Ca să convingeți, începeți cu fragmentul de mai jos:
Cristian – Igu pentru oamenii din online-ul românesc și publicitate – a remarcat dispariția tăcută a sifonăriei abia în 2006, în drum spre apartamentul părinților. A simțit regret, dar și curiozitate – oare ce alte lucruri din copilăria lui de hoinar care ar fi stat “o viață” afară, la joacă, au mai dispărut?!
Și-a amintit de treptele reci de ciment, de vecina de vizavi de la parter, care vindea borș, de apa cu gust dubios băută din țevile cu robinet găsite în jurul blocului, de corcodușe (mai ales cele roșii), de sertarul biroului pe marginea căruia desenase butoane pentru activități de genul du gunoiul, fă curat, noapte bună. I-a revenit și amintirea mănușilor întregi, cu un deget – făcute de bunica lui – de care zăpada se lipea ca o peliculă tare și pe care le punea la uscat pe caloriferul din scara blocului. Dar și mănușile s-au pierdut și, odată cu ele, firul narativ al copilăriei sale.
În martie, privind colțul gol de stradă unde fusese sifonăria, Igu și-a propus un inventar al lucrurilor trecătoare, un efort conștient de a-și reaminti unitar o copilărie fericită și fără griji. Și pentru că de pe vremea mănușilor datează și pasiunea lui pentru calculatoare (adevărul e că toate marile lui pasiuni din prezent vin din copilărie, inclusiv motocicleta și fotografia), lui Igu i-a fost cel mai la îndemână să facă un blog. Restul este… latrecut.ro – “un blog colectiv cu amintiri din perioada comunistă legate de jucării, dulciuri, locuri, muzică, filme și orice alt catalizator de amintiri”.
Esquire România, Septembrie 2008
Am avut un sentiment ciudat stând la un metru de Andrei Gheorghe când Andrei Gheorghe era trântit într-un fotoliu, înțolit în haine de casă fără strălucire. A fost un sentiment ciudat pentru că nu știam dacă vreau (“trebuie”?) să-l provoc pe acel Gheorghe pe care îl știm cu toții de pe radio și TV, sau dacă vreau (“trebuie”?) să-l descopăr pe acel Gheorghe aflat într-un moment de cumpănă.
A fost o dilemă chinuitoare și a rămas, chiar și acum, gata tipărită, tot o dilemă.
A fost mai simplu să decriptez sentimentul cu care am plecat de la el: Gheorghe e cineva (“ceva”?) de care noi – mulți dintre noi – avem în continuare nevoie. Gheorghe însă, nu are nevoie de noi. Și nu pentru că nu ne place. Ne place. Îi place să ne vorbească, să ne muștruluiască, să ne distreze. Dar e autosuficient. E liber.
Vrei și tu? Dacă răspunsul e “da”, citește învățămintele lui în numărul din septembrie al Esquire. (În curând pe tarabe).
Vreau să vă redau un pasaj din cele multe pe care mi le-a spus. Vorbeam despre inspirație și idei. Și mi-a spus un lucru sfânt: ideile trebuie vânate, împușcate și dosite într-un carnețel unde le poți găsi când îți poftește inima (ideal mai consumi din ele; nu le lași pur și simplu să putrezească):
E bine să stai cu ochii pe inventivitate. E bine să fii atent la ea. E bine s㔑ți auzi ideile. E bine s㔑i asculți pe ceilalți. E bine să notezi. Nu”‘i rău deloc să notezi. Ä‚sta e un lucru pe care l”‘am învățat cu greu. Cum adică? Eu sunt Gheorghe geniul ““ mie nu”‘mi trebuie. Et voilà . (Ia un caiet Moleskine negru de pe masă și”‘l răsfoiește.) Vezi ce simplu este? “Dacă sunt bogat, sunt mârlan și prost și hoț; dacă ești sărac, ești sincer, bun și cumsecade.” Corect sau nu? Noteaz㔑le. Fișeaz㔑le. Å¢ine”‘le minte, băiete. Și nu renunța la ele. Dacă n”‘a mers aici, o să meargă altă dată.
Tot în numărul de septembrie:
– Ion Bîrlădeanu face la 62 de ani decupaje trăznet-mondiale. Și știi ce e tare? Abia a început. .
– Oana Sîrbu vrea să vadă bărbații purtând boxeri roșii.
– De câte ziare ai nevoie ca să dărâmi o masă? Răspunsul într-un text despre o obsesie.
– Ce am învățat: Claudiu Bleonț.
– Brăduț Ulmanu despre sănătatea mintală.
– O glumă bună spusă de Corina Caragea.
– 50 de deprinderi pe care trebuie să le aibă fiecare bărbat, plus unele pe care le are, din păcate, bărbatul român.
* Design: Raymond Bobar.