Pulitzer de 2009 (ÅŸi un flashback de 2008)
Luni seară s-au anunțat câștigătorii premiilor Pulitzer pe 2009. Categoria feature writing a fost câștigată de Lane DeGregory de la St. Petersburg Times, cu un text despre o fetiță neglijată, care a fost găsită într-o casă colcăind de jeg, incapabilă să vorbească și să se hrănească singură. Foarte interesantă e prezentarea online a materialului – burdușită cu video, audio și o tonă de resurse pentru cititorii care vor să ajute.
Apropo de Pulitzer-uri. Câștigătorul de anul trecut, superbul Pearls Before Breakfast are un epigon în presa românească. România Liberă a încercat să imite experimentul violonistului de la metrou făcut de Washington Post, dar rezultatul e dezamăgitor. Cum spunea cineva: e ca o fotografie neclară făcută unui tablou celebru. Textul lui Weingarten era mult mai mult decât anunțarea rezultatului unui experiment.
Vestea bună pentru RL și pentru cei care vor spună povești e că textul rămâne – la o săptămână după apariție – în fruntea topului celor mai citite texte.
Making of “ÃŽngerii din jurul ei” (Tabu aprilie ’09)
“Îngerii din jurul ei” este una dintre cele mai grele povești cu care m-am întâlnit ca editor. Atât ca subiect, cât și ca execuție. Dar e și unul dintre textele care avea forță și direcție încă de la primul draft. Lavinia Gliga, care a documentat și scris acest text, povestește în interviul de mai jos despre pașii pe care i-a făcut ca să ridice această construcție. (Postat republicat de pe blogul making of al Tabu).
Unua dintre lecțiile cele mai importante – nu știi dacă e o poveste acolo dacă nu te apuci să pui niște întrebări:
Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu știam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina și Lupșa mi-au ignorat smiorcăielile. Și ei își puneau problema eșecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediție de recunoaștere la fața locului, nu puteam ști dacă iese ceva sau nu.
* Cum te-ai apucat de această poveste?
Cu groază. Å¢in minte prima întâlnire (6 februarie) dedicată acestei povești, cu Cristina Bazavan și Cristi Lupșa. Lupșa în calitate de editor, Cristina în calitate de cap al răutăților (ea a venit cu propunerea să scriem povestea reală a fetei ce inspirase “Lizoanca”, un roman de ficțiune), eu în calitate de carne de tun. Știam cam ce s-a scris în presă în 2007 și dădusem doar câteva telefoane.
Aflasem de la Ionel Brătianu, asistentul social care a intervenit primul în acest caz, că fata nu vorbește despre ce s-a întâmplat. A ținut să-mi spună asta la primul telefon, trasând o limită clară pe care trebuia s-o respect în eventualele interacțiuni cu ea. Vorbisem și cu directorul Protecției Copilului din Vaslui, care a dat o primă undă verde, asezonată cu alte restricții: fără nume și fără fotografii în care să i se vadă fața. Aveam așadar un personaj principal fără nume real și fără față, cu care nu puteam să vorbim despre ce i s-a întâmplat. Trebuiau reconstruite întâmplări vechi de cel puțin un an. Trebuiau adunate și compilate amintiri ale oamenilor din jurul fetei și informații oficiale – de la Poliție, de la Protecția Copilului.
Mă simțeam ca ghinionistul care a tras paiul cel mai scurt și speram să se întâmple o minune, să nu mai trebuiască să scriu eu articolul. Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu știam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina și Lupșa mi-au ignorat smiorcăielile. Și ei își puneau problema eșecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediție de recunoaștere la fața locului, nu puteam ști dacă iese ceva sau nu.
* Ce vroiai să arăți?
Cum totul a pornit de la un roman ce ficționaliza povestea, în prima instanță scopul a fost să arăt ce s-a întâmplat în realitate. Dar cum realitatea vine la pachet cu o sumedenie de limitări – și revelații -, scopul s-a modelat odată cu povestea. Când am cunoscut-o pe Corina, n-am putut să fac legătura între ea și trecutul ei (cât aflasem până atunci despre el). Cu cât am petrecut mai mult timp cu ea, cu atât mi-a crescut hăul dintre cele două perioade. Așa că trecutul a devenit din ce în ce mai puțin important; am vrut să arăt cât mai mult din evoluția vieții ei și prezent. Apoi, am descoperit personaje secundare surprinzătoare. Am vrut să arăt cum s-au concentrat forțele acestor oameni întru binele Corinei, dar și câte puțin din poveștile lor. Am descoperit satul, oamenii de la școală, părinții. Am vrut să arăt că soarta fetei a depins foarte mult de context, că fiecare a făcut până la urmă ce a știut mai bine și că nu trebuie tranșat totul în alb și negru, oameni buni și oameni răi.
* Ce a presupus perioada de documentare și reporting? Cam cât a ținut?
Șapte zile în Bârlad, în două reprize la distanță de o săptămână, plus câteva drumuri în Popeni, satul Corinei. Zilele astea au fost cele mai frumoase (în ciuda furtunilor de zăpadă și a lipsei ocazionale de apă și curent) și rodnice. În Bârlad am pendulat între centrul lui Brătianu și cel în care stă Corina. Pe Brătianu l-am vânat cel mai mult (e mereu pe drumuri și mai uită să reacționeze la apelurile pierdute), adunând ore bune de povești cu el la cele mai variate momente ale zilei.
Esmeralda, directoarea centrului unde stă Corina, m-a găzduit vreo patru ore în biroul ei, m-a hrănit și mi-a dat o imagine mai cuprinzătoare despre Protecția Copilului și problemele cu care se confruntă cei din sistem. Prima întâlnire cu Corina a fost de fapt cu Corina și Cristina, psihologul. Cu ele cea mai importantă a fost încrederea. Trebuiau să mă cunoască, să-și dea seama că nu vreau să scormonesc după lucruri ce-ar putea să facă rău. În Popeni am fost la părinți (am avut norocul să-i prind pe amândoi acasă) și apoi la bunica din partea mamei, unde stă fratele Corinei. A doua zi am ajuns la școală, unde am vorbit cu fosta directoare și actualul director.
Documentarea a presupus și informații oficiale. La Poliția din Zorleni, comuna de care aparține Popeni, nu am mai găsit pe nimeni implicat în caz. Am aflat despre anchetă de la Poliția din Vaslui, printr-un pingpong de mailuri cerere – răspuns oficial. (La tribunal nu am avut succes: procesul era încă deschis, eu nu eram parte implicată, iar accesul la rechizitoriu ar fi însemnat săptămâni de așteptare după aprobări.) S-au mai adunat și rapoarte ale Protecției Copilului, fișe medicale, declarații date la Poliție. Totul completat cu telefoane și mailuri de completare/verificare/reverificare. Încheind cu deja clasica senzație că nu am destul, când a trebuit să mă opresc și să m-apuc de scris.
* Știai în timp ce erai pe teren cum vei scrie acest text? Cum ai știut ce să aduni?
Nu, nu știam. În primele zile în Bârlad am fost terorizată de gândul că plec de acolo fără să fi adunat nimic. A fost însă binevenită pauza de o săptămână, în care au putut să se mai așeze lucrurile. Mi-ar plăcea să pot spune că am transcris tot ce adunasem, sigur m-ar fi liniștit și m-ar fi ajutat să descopăr goluri ce trebuie umplute.
La a doua vizită am mers mai la țintă (sau așa îmi pare acum), ba chiar credeam că am găsit finalul; am încercat să pun cât mai multă carne pe scheletul care mi se conturase în minte. A funcționat cu ziua de 2 octombrie, când mama Corinei a făcut reclamația la Poliție. Era o dată ce apărea peste tot, părea genul ăla de moment care împarte totul în înainte și după. De acolo a venit nevoia de a burduși cu detalii zilele ce au urmat și cea în care Corina a fost luată la Bârlad. L-am descusut pe Brătianu în timp ce Roald Aron îi făcea poze, în ultimele minute de Bârlad. Așa am descoperit-o și pe Laura, sociologul, pe care Brătianu n-o mai pomenise până atunci.
* Cât timp a luat scrisul și ce decizii ai luat?
Au fost trei zile de scris din care nu mai țin minte nimic. Aveam pe birou printurile cu toate transcrierile, deja puțin curățate, sortate și capsate pe personaje, un dosar cu copii de acte oficiale și o schiță filiformă cu rol de structură – patru momente, fiecare cu una-două idei subordonate. Și aveam deja fixul cu numele: să devină Corina doar când își începe noua viață. A fost o decizie de care n-a fost ușor să mă țin, necesitând jonglerii cu pronume și mai multe variante de “pseudonime”. Fiind un text mare, bogat în personaje, am decis să-l construiesc cât de cât cronologic, fără mari bucle temporale. S-au clarificat intrarea în scenă a personajelor și momentele dedicate fiecăruia. Le-am dat pe rând cuvântul, să aducă ceva în plus la poveste, fiecare cu câte ceva din versiunea proprie.
Așa a ajuns primul draft să sune ca opera unui spiritist – sau a unei persoane posedate, în repetate rânduri, de felurite voci.
La editare vocile s-au mai domolit, ajungând la un timbru cât de cât unitar. Cu atâtea voci, sigur nu mai era nevoie și de a mea. N-am vrut să apar în text și m-am străduit să mă ocolesc chiar și în ultima parte. Corina nu s-a teleportat în Popeni în acea sâmbătă luminoasă de februarie. A ajuns acolo cu Roald și cu mine. Când făcea Roald pozele la centru, Corina a auzit că urmează să mergem în Popeni și a rugat-o pe Cristina să o lase să vină cu noi. M-am decupat din scenă, chiar dacă am fost foarte emoționată când Cristina a scris pe biletul de voie că o însoțesc pe Corina “în calitate de prietenă”, când ne-am ținut de mână pe potecile înghețate sau când ne-am făcut poze pentru noi, ținându-ne în brațe.
Textul a trecut prin cinci drafturi, însemnând cizelare de scriitură combinată cu verificări și confirmări de informații.
* Dă-ne exemplu de cum s-a născut o scenă.
Până în ultima zi de Bârlad, am funcționat cu un alt final în minte – identificat după prima vizită și demolat de a doua. Era un tablou de familie fericită, noua familie a Corinei – ea cu toată gașca de copii, cu Esmeralda, Cristina și fiicele lor, într-o duminică cu muzeu dimineața și pizza seara. Nu aș fi îndrăznit să visez la finalul care mi-a fost oferit. Mi s-au înmuiat genunchii de bucurie când a venit Cristina cu propunerea să o luăm pe Corina cu noi în sat. Puteam să închid frumos cercul povești, cu Corina în mediul din care a plecat acum mai bine de un an, interacționând cu părinții, cu vecinii, cu bunica și fratele. Cu toată bucuria, când a fost să-l scriu, finalul n-a curs taman în forma pe care o puteți citi acum. Am dus-o pe Corina la mama, am lăsat-o pe mamă să-și spună păsul, am coborât-o pe Corina la șosea, l-am adus pe tată, l-am lăsat să-și spună – în felul lui – păsul, am urcat-o pe Corina în mașină. Dar vizita noastră nu se oprea aici, așa că am continuat.
Am dus-o pe Corina la bunica acasă, unde l-a găsit pe Valentin și un văr de-al lor, au mâncat plăcintă, și-au comparat telefoanele și… Și nu mai puteam să continui. Mi-a trebuit să mă chinui vreo oră să scriu ce s-a întâmplat la bunica până să-mi dau seama că-mi depășisem de mult semnul de STOP.
În primul draft, după ce am șters agonia de la casa buncii, textul de termina așa: “Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să stea cât mai mult cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Și într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad.”
La draftul doi: “Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să apuce să stea puțin cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Și într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad, acasă.”
Acel acasă dădea lovitura de grație. Deși e un singur cuvânt, a dat multe bătăi de cap. Mi-am pus problema dacă e corect să-l folosesc și mi-am zis că da, o auzisem de mai multe ori pe Corina referindu-se la centru ca la “acasă”. Nu vroiam să alterez în nici un fel realitatea, să dau înțelesuri care sunau bine dar nu-și aveau neapărat locul acolo. “Acasă” nu i-a supraviețuit unei propoziții spuse de Corina la telefon, când m-a sunat într-o duminică. Am întrebat-o ce mai face, mi-a spus că face bine, e acasă. Apoi m-a întrebat dacă vreau să vorbesc și cu Valentin, fratele ei. “De ce nu mi-ai zis că ești în Popeni?”, am întrebat-o pe Corina. “Păi nu v-am zis că sunt acasă?”
Cu o zi înainte să plece revista la tipar, deși ne îndrăgostiserăm toți de acel cuvât de încheiere, “acasă” a fost transformat în “celălalt acasă”.
* Care a fost cel mai greu lucru în tot acest proces?
Să fac dreptate cititorului și personajelor deopotrivă. A fost greu, pentru că m-am atașat mult de personaje – în special de Corina -, oamenii care de fapt au făcut posibilă această poveste. Am cântărit detalii care puteau pune într-o lumină nefastă un personaj: vreau să fac asta? Am cum și unde să echilibrez acel detaliu?
Un exemplu ar fi tatăl: cât spun, cât îngroș anumite tușe ca să nu distorsionez sau să închid personajul într-un șablon nedrept. A contat să fie totul corect și conform realității și am încercat să păstrez o poziție cât mai obiectivă (când Lupșa mi-a sugerat că pot da o notă subiectivă momentului din final, când tatăl își aruncă fesul, m-am simțit confortabil doar cu adăugarea lui “neputincios”). A contat – mai mult ca de obicei – să nu simtă cineva că am profitat de poveste, că am “mercenărit” fără considerație față de acele vieți.
De patru ani, dintotdeauna
Încă un text din seria eseurilor personale scrise în cadrul cursului de jurnalism narativ, ediția iarnă-primăvaraă ’09.
Mi-a plăcut textul Sintiei de la prima variantă. Avea o siguranță rară pentru un prim draft, atât de rară încât am întrebat-o pe Sintia dacă a lucrat după o schemă. Nu, mi-a spus. Å¢in povestea asta în mine de patru ani de zile și mi-am spus-o în minte de mii de ori. A fost ușor s-o aștern.
Mulți dintre noi avem povești care ne “bântuie” – fie vesele, fie triste. Cred că cel mai bine ar fi să le descărcăm și să le spunem – mai ales dacă rezultatul are urgența celui pe care-l veți citi.
La final e și un scurt dialog cu Sintia despre cum a construit acest text.
==================================
DE PATRU ANI, DINTOTDEAUNA
De Sintia Radu
==================================
Îmi place nasul lui. E drept. Al naibii de drept. Așa cum mi l-am dorit mereu. Cum l-aș fi avut dacă nu aș fi aterizat cu fața pe podea în copilărie. Dacă vom avea un copil, sper să îi semene. Și nu doar la nas. Să își lustruiască pantofii până sclipesc în lumina becului ecologic, să își bandajeze telefonul cu folie alimentară ca să nu intre praf în el, să ia acasă orice vrăbiuță care dă semne că ar șchiopăta sau să își spele mașina bine pe dedesubt că ruginește.
L-am cunoscut acum patru ani. Nu sărbătorisem majoratul, dar credeam că știu totul despre dragoste și visam să devin consilier matrominial ca să împărtășesc din experiența mea de viață. Avusesem vreo doi iubiți online și unul pe bune, un inginer în calculatoare care fugărise visul american până la New Jersey. Fuseserăm “un cuplu” două zile. De ciudă că a plecat, am acceptat să mă întâlnesc cu orice băiat pescuit de pe vreun site matrimonial: IT-ști pasionați de tehnologie, balerini și maseuri, studenți la teologie și bucătari, frustrați și aroganți, oricine mă făcea să uit necazul emigrat în State. Îmi petreceam ore în șir aranjându-mi ținuta pentru următoarea întâlnire care dura doar câteva minute.
Ce am învăţat la curs (iarnă-primăvară ’09)
Ieri seară am terminat a cincea sesiune a cursului de jurnalism narativ de la CJI, poate cea mai reușită de până acum. Veți citi multe dintre textele produse la acest curs atât prin ziarele și revistele românești (vă anunț eu când) cât și pe net. (Eseurile personale din această serie au început să fie publicate de săptămâna trecută pe Liternet).
La ultimul curs i-am rugat să scrie ce au învățat în ultimele trei luni. Aveți mai jos o selecție din ce mi-au trimis:
PS: Nu am deocamdată planuri pentru o altă sesiune. Sigur nu se va întâmpla nimic mai devreme de toamnă. Când se va contura un curs viitor, veți afla aici.
=====
CE AM ÎNVÄ‚Å¢AT
* De acum voi scrie numai așa, în forma show, don’t tell, care mi se pare cea mai reprezentativă rezumare a jurnalismului narativ.
* Cel mai important lucru pe care mi l-a dat cursul e cheful de scris. Am venit la curs în căutarea lui și l-am găsit.
* Mi s-a fixat bine în minte prioritatea informației. Practic, ăsta este primul lucru de care ar trebui să se ocupe jurnalistul.
* Să nu mă gândesc că oamenii se plictisesc de mine când merg mereu pe capul lor. Să nu mă gândesc că mă cred idioată că vreau să știu cum se scrie pe litere un cuvânt de care nu am mai auzit, să nu mă gândesc că mă cred incompetentă pentru că e nevoie să vin iar și iar la ei și că nu sunt în stare să fac materialul ca alți jurnaliști, în 30 de minute.
* Am învățat câte ceva și despre cum să stau de vorbă cu oamenii și că întrebările cele mai bune nu sunt alea care sună inteligent și te fac să pari mare cunoscător. Ci alea care-l fac pe om să înțeleagă că tu chiar nu știi despre ce e vorba și ai nevoie de ajutorul lui să le explici și altora.
* Îmi place că mi-am dat seama la acest curs, că atunci când scrii, nu cronologia exactă este cea mai importantă, ci modul în care îmbini episoade astfel încât acestea să dobândească cronologie în mintea cititorului.
* Cel mai important lucru pe care l-am învățat este să fiu mai exigent cu textele mele, să nu consider un text “terminat” de cum am pus primul draft pe hârtie.
* Înainte de a începe procesul de reporting, e indicat să-ți golești creierul de prejudecăți, pe cât te lasă inima. Dacă vrei să te apropii de un om, de o situație din spatele unui om, lasă baltă impulsul de a judeca ce face el sau cum face el. Aduni informațiile, verifici informațiile, dar nu-ți dai cu părerea. Sunt mulți alții care vor face asta. Foarte important asta.
* E bine să scrii simplu. Mesajul meu poate ajunge la mai multe urechi. O defilare de neologisme se izbește de un zid și moare acolo. Credeam asta și înainte de curs, dar mi s-a confirmat prin textele pe care le-am citit.
* Am învățat să folosesc soluție de geamuri pentru texte: claritate înainte de toate.
* Ideea ordonează tot si ea vine doar întorcându-mă pe teren, întrebând, ascultând. Ideea nu înseamnă metafizică. Are carne, oase, simte, gândește și acționează.
* Nimic nu e pierdut. Orice cuvânt se poate lua înapoi în scris. Următorul draft va fi mai bun, fir-ar să fie. Următorul articol va fi mai bun. Continui cu gândul ăsta chiar dacă îmi vine să-mi trag palme azi pentru ce am scris.
* Nu o să fiu niciodată mulțumită de ce scriu. Trebuie să mă împac cu asta. Pe de altă parte, frica e motorul meu.
* N-o să decreteze nimeni, niciodată, timpul pentru schimbare în presă. Dacă eu îmi doresc asta, depinde de mine să se întâmple, fie și cu pași mici.
* Am descoperit…
…. texte care țin loc de filme și alte distracții.
… texte care îți pot schimba viata și percepția asupra lumii din jur.
… un jurnalism mai sincer decât o confesiune, mai captivant decat un film cu Hugh Jackman.
… că jurnalismul mai are o șansă.
… că nu-i ușor, dar merită efortul.
Ce au învățat cursanții de la sesiunile anterioare, aici.
Realitatea se mai cheamă şi viaţă
Numărul din 3 aprilie al Dilemei Vechi pune întrebarea “Moare jurnalismul?”. Am răspuns și eu la ea – nu moare, dar se schimbă – într-un text în care am pus accentul pe nevoia de a scrie (și citi) despre oamenii și lumea care ne înconjoară. Începe cam așa:
Într-un week-end din martie am fost la Craiova să vorbesc cu niște liceeni despre jurnalism. Înainte de curs le dădusem să citească un articol despre un puști de 16 ani, fundaș la juniorii Rapidului, care visează să devină profesionist. Textul se întindea pe opt pagini de revistă și totuși l-au devorat. Au înțeles imediat că nu era vorba doar despre fotbal sau despre Florin. Putea fi orice și oricine ““ politică sau știință, adolescenți sau adulți ““, și articolul ar fi fost la fel: o poveste despre vise și perserverență. Era un text despre banalul vieții, cu personaje, acțiune și emoții.
Și era jurnalism.
Textul integral îl găsiți aici.
Cum m-am vindecat de păduchi
De astăzi – timp de câteva săptămâni – veți putea citi o nouă serie de eseuri personale scrise de cursanții mei, colecția de iarnă-primăvară 2009. Găsiți textul integral pe Liternet.ro – aici aveți doar primele paragrafe și un dialog cu autorul despre cum s-a născut povestea.
Primul este un text haios – și foarte senzorial – de Karin Budrugeac. Karin a ales să scrie despre momentul în care, studentă fiind la Paris, s-a trezit într-o bună dimineață cu păduchi. Prietena ei, Elena, a avut aceeași soartă. Textul este până la urmă despre prietenie și “suferință” comună. Îmi permit ghilimele în jurul cuvântului suferință pentru că avem de-a face cu o confesiune amuzantă, dinamică și plină de suprize ce-mi amintește de blândă auto-zeflemeală a lui David Sedaris, David Rakoff și Sarah Vowell.
==================================
CUM M-AM VINDECAT DE PÄ‚DUCHI
De Karin Budrugeac
==================================
Când l-am găsit pe primul, și mișca, m-am făcut că plouă. Era doar unul, și puteam să mă-nșel. Poate era doar o insectă inofensivă care se agățase în părul meu lung și vălurit. M-am uitat pieziș în oglindă și i-am dat drumul pe țeava de la chiuvetă. Nu îl trimiteam propriu zis la o moarte sigură: păduchilor li se cam fâlfâie de apă, altfel s-ar duce ușor și fără otrăvuri. Aveam 21 de ani, eram studentă la Paris și mă atacaseră păduchii. Din nou.
Prima oară când am făcut cunoștință cu ei aveam vreo 5 ani și-mi petreceam vara la țară în Oltenia, cu bunicii. Cum rudele mă prindeau uneori de-a bușilea în cotețele păsărilor în căutare de pui, au conchis că de acolo îi luasem. Nu am suferit deloc, pentru că privirea ageră a bunicii le-a dat de urmă când îmi făcea prin păr. Tot ea s-a ocupat de ei, înainte să mă mânânce pielea capului. (…)
— continuarea aici —
==================================
Un dialog cu Karin:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Uitasem de toată povestea, dar în timpul unui curs ne-a spus Cristi să ne gândim să scriem despre ceva cât mai mic. Puține lucruri sunt mai mici decât un păduche…mi-a venit imediat în minte.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit?
Îmi place că e amuzant – am constatat mai ales citindu-l de față cu ceilalți. Mi se pare însă puțin mai auster decât aș fi vrut să spun eu povestea, am o feblețe pentru fraze luuungi și au cam căzut la editare :)
* Ce ți-a reușit și ce nu?
Sunt mândră de text pentru că ajunge la ceilalți, și pentru că cei mai mulți se scarpină :D Am primit de mai multe ori și comentariul “Și eu am avut păduchi, să știi”.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Structura mi-a venit de la sine, pentru că o aveam în cap. Cel mai greu mi-a fost să renunț la detaliile la care eu țineam dar care nu aduceau nimic în plus textului. Ceea ce Cristi a numit la un moment dat “câinii din text”.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
3 și jumătate :) Draftul 3 a fost cel mai greu pentru că atunci am curățat cel mai mult și am redus substanțial numărul de cuvinte. De la aproape 2.000 la 1.400. Structura nu a suferit foarte mult, am tăiat doar cuvinte și iar cuvinte.
* Cât de mult simți că te-ai expus scriind acest text?
Cred că este evident că m-am expus destul de mult :))
* Ce ai învățat din această experiență cu jurnalismul personal?
Că și eu sunt un ceaslov de povești.
Cum s-a făcut pictorialul de copertă din Tabu de aprilie
Curioși cum a fost făcut pictorialul de copertă din cel mai recent număr al Tabu? Citiți povestea Laurei Cîrnici de la shooting și un interviu în care Raluca Frînculescu povestește cum a retușat imaginile.
Making of “Bosquito” (Esquire, aprilie ’09)
Sunt multe povești minunate în numărul din aprilie al Esquire (poate mai multe ca niciodată): de la textul lui Lucian Mîndruță despre sine, Pantelimon și Tolea Ciumac (fotografii de Alex Gâlmeanu), la textul Georgianei Ilie despre Leprozeria Tichilești (fotografii de Andrei Pungovschi), la cel al Andreei Lupu despre Cătălin Ștefănescu și un deceniu de Garantat 100%.
Dar – părere de editor subiectiv – cireașa de pe tort e un text scris de Ani Sandu care se numește, simplu: “Bosquito, viață de câine” și a cărui șapou sună în felul următor: “La bloc lumea o striga Coco. Presa a făcut-o celebră cu numele Bosquito. Acum, singurul câine din România acuzat de omor își trăiește ultimii ani din viață în Germania, sub un nume nou: Ziva.”
Vă amintiți de maidanezul “acuzat” că ar fi omorât un japonez? Ani a refăcut povestea câinelui și a adus-o în prezent, spunându-ne ceva despre noi, despre isteria din jurul unui eveniment nefericit și despre relația pe care o avem cu animalele.
În continuarea acestui post, Ani Sandu explică cum s-a născut acest text și cum și-a făcut documentarea.
===================================
MAKING OF “BOSQUITO, VIAŢĂ DE CÂINE”
De Ani Sandu
===================================
Textul cu Bosquito a pornit de la o experiență proprie: într-o vineri după-amiază, când plecam de la muncă spre casă, am fost mușcată de un câine. A venit pe la spate, și-a înfipt colții și a fugit. În timpul drumurilor dese la Centrul Antirabic s-a născut obsesia de a scrie despre problema câinilor de pe străzi. Știam statisticile cu numărul de maidanezi, cu locurile puține din adăposturi, cu oamenii mușcați care își iau doza regulată de vaccin.
Ce îmi doream să găsesc era o explicație, un răspuns, o poveste.
Timp de o săptămână am răsfoit pe net arhivele întortocheate ale ziarelor, unde am dat de aceiași câini periculoși care pândesc la colț de stradă și aceiași oameni fără nume, fără chip, care le cad victime. Printre cazuri apărea și cel al lui Bosquito, despre care știam, dar care îmi rămăsese în minte drept “câinele care a mușcat mortal un om de afaceri japonez și care a fost apărat într-un proces de avocata Paula Iacob”. Nu știam ce s-a întâmplat cu el și nu îmi era clar cum s-a terminat procesul, așa că am început să caut mai multe.
Răspunsurile din ziare erau incomplete, înțelegeam că până la urmă câinele (care de fapt nu era Bosquito, ci Coco) a fost adoptat de o femeie din Suceava, care l-a dat mai departe la adopție unor nemți. Nicăieri însă n-am găsit un răspuns clar: a mușcat sau nu Bosquito și până la urmă ce s-a judecat în acel proces și cum a ajuns Paula Iacob să apere în instanță un câine. M-a mânat curiozitatea, iar în timp m-am trezit acaparată de poveste. Așa am hotărât să încerc să reconstitui ce s-a întâmplat atunci.
Am pornit de la o listă pe care am găsit-o pe net, un comunicat al asociațiilor de protecția animalelor care militau pentru Bosquito. În coada comunicatului își lăsaseră numerele de contact șapte persoane. Le-am sunat pe fiecare în parte să le întreb despre caz și am obținut frânturi de informații, fiecare îmi spunea ce știa, în funcție de cât de implicată fusese în caz. Dintre acestea, cele mai importante erau Eugenia Ieș, președintele asociației Brunopet din Suceava, care a sărit prima în ajutorul câinelui, și Marcela Lungu, președintele Asociației Cuțu Cuțu, care s-a ocupat de procedurile din București și a pus procesul pe rol. Cu Marcela Lungu mi-a fost simplu să mă văd, cu Eugenia Ieș a fost mai complicat, pentru că între timp se mutase în județul Timiș, în Buziaș. Am vizitat-o în singurul weekend liber pe care l-am prins.
Cu ajutorul Eugeniei Ieș am ajuns și la Paula Iacob, de la care n-am obținut însă toate răspunsurile pe care mi le doream. Tot doamna Ieș m-a pus în legătură cu Guido Bayer, cel care a dus-o pe Bosquito în Germania; cu el am corespondat pe mail pentru a afla cum trăiește cățelușa acum. Între timp am făcut o listă extinsă de persoane care au avut legătură cu cazul sau care mi-ar putea vorbi despre câinii de pe străzi (în total 23 de oameni).
Apoi m-am întors la locul faptei, în blocul de pe Nicolae Titulescu unde fusese mușcat japonezul și am început să întreb. I-am găsit acolo pe administratorul blocului și pe unul dintre portari, care la început n-au vrut să-mi vorbească, dar până la urmă m-au îndreptat spre Ion Dinescu, portarul care l-a văzut pe japonez murind. Acesta m-a trimis mai departe la Ion Stan, portarul care a făcut identificarea la poliție. Din ce mi-au spus ei am reușit să redau moartea japonezului și ridicarea lui Bosquito de la bloc.
Pentru a reconstitui perioada petrecută de câine în adăpostul din Theodor Pallady am avut nevoie de ajutorul Simonei Panaitescu, directorul Administrației pentru Supravegherea Animalelor, la care am ajuns abia după ce am obținut acordul primăriei. A urmat apoi cea mai grea parte din documentare, în care am căutat acces la dosar. Am vorbit cu purtătorul de cuvânt al Parchetului, cu procurorul care s-a ocupat de caz, cu poliția (de câteva ori), din nou cu procurorul și în fine cercul s-a închis cu purtătorul de cuvânt al Parchetului care mi-a citit rezoluția la telefon.
Pe parcurs ce scriam textul m-am întors la câțiva din oamenii implicați pentru a lămuri lucruri care îmi rămăseseră neclare sau pentru a umple goluri de informație. Primul draft complet a apărut la o lună după ce m-am apucat de subiect și a fost cel mai dificil, pentru că în el am pus cap la cap informațiile și am format scheletul textului. Draftul 5, ultimul, a venit o lună mai târziu.
Ce-a ieșit e acum în Esquire de aprilie.
Calitatea, după concedieri şi restructurări
Un articol superb în American Journalism Review despre ce se întâmplă cu calitatea unui ziar (online și tipărit) după câteva runde de concedieri și restructurări (o practică trendy și la noi de câteva săptămâni). Carl Sessions Stepp se axează în special pe copy editing, ultimul bastion prin care trebuie să treacă informația ca să ajungă la public. (Echivalentul în schema de muncă de la noi ar fi corectorul , doar că un copy editor e mai mult decât atât; practic face ce face un editor plin în România.)
Concluziile acestui text? Volumul de muncă a crescut, rapiditatea primează în fața calități și finisarea unui text e laxă – adică jurnalismul produs e mai puțin precis și uneori mai puțin isteț. Iar întrebarea care rămâne e ce se va întâmpla cu faza de finisare a unui text și cum va influența gâtuirea ei calitatea și credibilitatea publicației?
[At] newsrooms nationwide, is that fewer editors scrutinize copy, and they often spend less time per item than they would have just a few years ago.
Together, these developments raise unprecedented questions about the value ““ and the future ““ of editing itself. Already at many news organizations, journalists and readers alike have noticed flabbier writing, flatter headlines, more typos. How far can you cut editing without crippling credibility? How do you balance immediacy and accuracy? How much does fine-tuning matter to the work-in-progress online ethos?
PS: Textul merită citit și ca un exemplu de cum ar trebui reporterii de media să scrie despre schimbările din presă: mergând pe teren, observând și vorbind cu oameni.
Coperta puzzle
De ceva vreme, Esquire-ul american se joacă cu coperta – întâi au fost inovațiile de titraj (pentru care au și câștigat premii de design), apoi coperta electronică, apoi reclama încastrată. A sosit timpul pentru coperta puzzle. Cine e de vină? Mai mult ca sigur David Granger.