Cum îl păcălesc pe CTP o cititoare şi o doamnă doctor
Ani Sandu povestește mai jos aventura ei recentă cu presa cotidiană. Încă o dovadă a lenei presei românești de a-și verifica informațiile:
Citeam presa de dimineață în căutare de lucruri noi și de subiecte, când am dat de editorialul lui Cristian Tudor Popescu din Gândul. Am aflat din el de existența unei fete, bolnavă de cancer în stadiu terminal, care ar fi scris o poezie despre cum trece viața pe lângă noi, pe care CTP-ul a decis să o publice în ziar. Poezia venea de la o doamnă doctor, care a trimis-o unei cititoare fidele a Gândul, care la rândul ei a trimis-o spre Popescu. Ce mi-a atras atenția a fost comentariul lui de la sfârșit:
“[N-o] voi cunoaște niciodată pe “fata” care l-a scris. Aș fi putut, foarte simplu, să iau legătura cu doamna Magdalena Albu, care nu e o ficțiune, cu doamna dr. Rodica Neagoe și să aflu cine este “fata”.
M-am gândit ce păcat că n-a făcut-o, ar fi putut ieși un articol ca ăsta. Apoi m-am enervat citind că a modificat “anumite pasaje stângace din poezie” fără să ceară și acordul fetei. Instant m-am hotărât s-o caut ca să-i spun eu povestea.
Le-am google-it pe cele două doamne menționate de Popescu în timp ce frunzăream cele 180 de comentarii la articol. M-am oprit brusc câteva rânduri mai jos, când cineva atrăgea atenția că poezia în cauză e o traducere din engleză a unui chain letter lacrimogen care circulă pe mail de câțiva ani.
Incredibil, mi-am zis. Așa ceva n-are cum să intre în ziar.
Și totuși a intrat. A intrat pentru că nimeni nu a mers pe fir să verifice măcar că fata există, dacă nu să afle povestea ei. Pentru că primul reflex când ești impresionat de o poveste e s-o dai mai departe. Și pentru că e mai simplu să retușezi decât să afli că în spate nu există o poveste, sau poate nu aia pe care o sperai.
Mai târziu, citind textul cu mai multă atenție, am înțeles că paragraful de la final – în varianta electronică a editorialului – în care fata apare în ghilimele, e de fapt modul lui CTP de a-și cere scuze că a luat țeapă. Nu mi-a schimbat impresia despre articol. Cred în continuare că e o făcătură care n-avea ce să caute în ziar. (N-am văzut varianta tipărită, deci nu știu dacă a intrat și acest paragraf în ziar. Voi ați văzut-o?).
P.S. Mi s-a mai dovedit ceva cu această ocazie: cititorii știu întotdeauna mai multe decât noi. Iar dacă nu căutăm noi, jurnaliștii, ce e-n spatele poveștii, o vor face ei. Și dacă vor vedea că am greșit, s-ar putea să nu ne mai cumpere.
Ellies ’09 – revistele câştigătoare
Aseară, la New York, s-au decernat premiile de scriitură, design și concepție din jurnalismul de revistă american. Nimic pentru săptămânalele de știri – Newsweek și Time -Â dar o recoltă bună pentru revistele generaliste. Și, cum mă așteptam, premiul pentru feature writing acordat lui Chris Jones de la Esquire pentru The Things that Carried Him.
Câțiva dintre câștigătorii aleși de American Society of Magazine Editors (ASME), mai jos. Lista completă aici. Despre nominalizări am mai scris aici.
REPORTING: The New York Times Magazine: Right at the Edge, Dexter Filkins.
FEATURE WRITING: Esquire: The Things That Carried Him, Chris Jones.
PROFILE WRITING: Rolling Stone: The Lost Years and Last Days of David Foster Wallace, David Lipsky.
ESSAY: Backpacker: The Source of All Things, Tracy Ross.
Trebuie să menționez că Wired a câștigat trei premii seara trecută, printre care general excellence la categoria lor de tiraj și design (vinovat pentru cum arată Wired e Scott Dadich). Mai jos, una dintre cele trei coperți pentru care au câștigat:
Podul de la Marginea, Lala şi Petrila în Esquire de mai
Citiți în Esquire-ul de mai (coperta e mai jos) povestea ridicării și dărâmării podului din Marginea. Despre sucevenii care și-au făcut singuri pod ați mai auzit – dar nu așa. Elena Tudor a petrecut câteva zile în comună, discutând cu localnicii ca să reconstruiască ziua în care aceștia, sătui să aștepte după autorități, au ridicat singuri un pod.
După ce autoritățile le-au cerut să dărâme construcția – și le-au promis că vor face un pod nou până la 30 mai – Elena s-a întors la Marginea ca să fie prezentă la dărâmare. Piperate prin aceste episoade găsiți și povești ale oamenilor de acolo și aflați mai multe despre o comună care nu are de gând să aștepte statul să-i rezolve problemele. (Fotografii de Andrei Pungovschi).
Mai găsiți în acest număr încă două povești grele și importante din România de azi – una de la Brașov, alta de la Petrila. Povestește Gabi Dobre, senior editor:
Un tip împușcă angajații unei case de schimb valutar din Brașov și fuge cu o geantă plină cu bani. Câteva zeci de metri mai încolo, un bărbat îl vede și, fără să știe prea bine despre ce e vorba, ghidându-se doar după țipetele care se auzeau în urma tipului care alerga cu geanta în mână, încearcă să îl oprească. Confruntarea dintre cei doi nu durează mult, iar la finalul ei, geanta și unul dintre bărbați zac pe asfalt.
Cam așa a sunat știrea pe care am aflat-o cu toții la final de ianuarie despre brașoveanul ucis în timp ce încerca să oprească un hoț. Am vrut să aflăm povestea celui care a făcut acest gest. Cine era? Cum a trăit? Ce muzică asculta? Și, pe undeva am sperat să înțelegem ce l-a făcut să alerge după tipul cu geanta aia în mână. L-am trimis pe Călin Cosmaciuc la Brașov și așa ne am ales cu “Viața domnului Lala”.
“Ion Barbu vs. Petrila” e un articol despre un om care își asumă orașul. În cazul caricaturistului Ion Barbu asta a însemnat, printre altele, chiar și umplerea pereților orașului natal cu versuri precum “Oraș de rezervă” de Matei Vișniec sau “Aici viața se bea și moartea se uită” de Ioan Es. Pop. Petrila, desigur, s-a enervat, dar Barbu a mers mai departe organizând festivaluri sau declarându și orașul “suburbie culturală europeană”.
Spune NU (FHM, martie 2008)
Publicat în FHM România, martie 2008.
—–
Spune NU
Lumea spune “da” de frică să refuze. De ce să fii la fel ca turma?
Recent l-am visat pe porno starul român Titus Steel. S-a întâmplat pentru că îi auzisem numele la Agent VIP pe Antena 2, acea grădină zoologică a show-bizului românesc. Steel nu performa în visul meu. Era frizer.
Se făcea că eram în frizeria din Târgu Mureș unde activa Zoli, omul responsabil pentru eșecurile mele capilare din liceu. Zoli nu lucra, așa că m-au programat la Titus. Ajuns acasă, am început să frunzăresc o revistă de mondenități unde am găsit o poză cu Titus ieșind dintr-o clădire. M-a frapat coafura, un soi de oală ciudată și sârmoasă (vezi Gary Oldman în Dracula). La fel ca Dracula, avea părul alb și o capă în jurul gâtului (galbenă!). L-am întrebat pe frate-miu dacă crede că freza lui Titus e un semn rău. Bă, cam da, îmi spune. Cred totuși că va fi bine, i-am zis și m-am pipăit în cap.
Tabu aniversar (mai 2009)
Tabu de mai e număr aniversar – șapte ani. Acum câteva săptămâni mi-am petrecut o zi întreagă frunzărind arhiva revistei. Unele materiale au fost amuzante (Mircea Badea șoptind în urechea unei iepe?), unele greu de repetat (Mihaela Rădulescu sărutându-se cu Daniela Nane), iar altele ne-au făcut curioși. Dosarul din acest număr aduce la zi unele dintre poveștile cele mai interesante din istoria revistei. Citiți și aflați ce s-a întâmplat cu campioana de badminton, cu pușcăriașa închisă pe viață pentru complicitate la omor și cu tipa care a apărut goală în spot-ul de lansare al revistei.
Povestea de copertă e scrisă minunat de Cristina Bazavan, redactorul-șef, care a urmărit-o pe Oana Cuzino la filmări, la o ședință de redacție și apoi a petrecut niște timp cu Oana și fetița ei. Propoziția mea preferată: “Până în clipa aceea, adâncitura cămășii de mătase se termina în punctul cel mai înalt din bolta pe care o formau sânii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu dezvăluia nimic”.
Gabriela Pițurlea scrie despre Ludmila Corlăteanu și povestește cum a reușit designerul să-și înceapă propriul brand. Da, are legătură cu vise și o gramadă de muncă – o parte din ea pe vase de croazieră.
Cel mai curajos text din acest număr îi aparține lui Ani Sandu, care a scris un text despre “fata de la pagina 5”. Da, despre idea fetei de la pagina 5 și despre Cristina Marda, care a apărut la acea rubrică la vârsta de 30 de ani – o raritate. Ani e la primul text care necesită atâta analiză și atât de mult timp petrecut cu subiectul. “E prima oară când intru atât de mult în viața unui om”, spune ea. “E epuizant”.
Mai jos, o bucată sănătoasă din deschiderea textului – fotografiat de Roald Aron:
INDIFERENT CUM POZEAZÄ‚, toate vor același lucru: să cocheteze cu modellingul și să apară la televizor. Azi poate fi o brunetă ciocolatie de 1,60 m, care privește galeșă peste umăr, cu fundul încadrat de un triunghi mic susținut pe un fir mai subțire ca breteaua de la sutien. Mâine o blondă în pantaloni negri mulați și sutien alb cu buline, care-și odihnește pe șolduri unghiile roșu-violent. Poimâine o altă blondă, înălțată pe tocuri, în costum de baie marinăresc, o mână pe șold, cealaltă adusă nonșalant după cap, cât să-i dea un imbold sfidător bărbiei.
Sunt diferite, dar visează același vis ““ să ajungă cunoscute și să culeagă aplauze și aprecieri. Sunt fetele de la pagina 5, care privesc la Mihaela Rădulescu, Nicoleta Luciu, Daniela Crudu sau Simona Sensual, imagini învălmășite ale succesului feminin românesc, apoi se studiază în oglindă și se întreabă “De ce ele și nu eu?”. Se fotografiază în ipostaze similare, zâmbesc când timid, când provocator, dezgolesc întâi un umăr, apoi un genunchi, apoi un sfârc ““ două dacă trebuie ““ și privesc aparatul cu ochi rugători.
(…)
Fetele de la pagina 5 nu pierd timpul. Iau orice oportunitate din zbor.
Lecţia de pian
Sandra Scarlat a scris un text disciplinat și profund despre relația ei sinuoasă cu pianul, o relație care durează de mai mult de 20 de ani. E genul de text care se citește – și probabil se scrie – diferit în funcție de vârstă.
Știe și Sandra asta, și își asumă deciziile și eventualele nemulțumiri ale cititorilor: “Mie așa mi s-a părut firesc, desigur nu toată lumea va fi de acord. Poate aș fi putut da mai multe detalii, mai multe explicații. Probabil că dacă ar fi fost vorba de un alt personaj aș fi făcut-o.”
Citiți textul integral pe liternet.ro.
==================================
LECÅ¢IA DE PIAN
De Sandra Scarlat
==================================
Prima lecție de pian am luat-o când aveam patru ani, pe pianina “Doina” din lemn maroniu lăcuit din “camera mică” a apartamentului în care am crescut. Mama încă îi mai învață pe copii să cânte pe ea. A fost ideea ei să fac pian, pentru că oricum îl aveam în casă, dar și pentru că se spune că dezvoltă atenția distributivă a copiilor și, pe termen lung, îi face mai deștepți.
* Continuarea (plus un dialog cu Sandra) aici.
Despre ce e acest text?
Una dintre cele mai grele întrebări la care trebuie să răspundă un reporter – în text – e “despre ce scrii”? E strâns legată de întrebarea: “de ce citesc eu acum acest text”. Orice articol reușit, fie el de ziar, de revistă, de publicație online, răspunde la această întrebare și o face într-un mod neintruziv, natural, și documentat. Jurnalismul american îi spune nutgraf și forma s-a perfecționat la Wall Street Journal.
Pare ușor dar – din experiența mea de editor de revistă – puțin scriitori își amintesc să-i facă loc (alteori trebuie 3-4 drafturi până reușesc să imprime răspunsurilor forța necesară). Da, la revistă e mai multă libertate în modul de livrare a acestor răspunsuri, dar ele tot trebuie să existe – cu cât mai devreme cu atât mai bine.
Un exemplu simplu (de ziar) de cum se face treaba asta. Dintr-un articol din New York Times-ul de azi despre emigranții care se întorc acasă pentru că nu mai au locuri de muncă. Îl folosesc pentru că e cu România. Am marcat cu bold paragrafele în cauză. În text explicațiile continuă, dar ajung și cele două.
ALCALÃ de HENARES, Spain “” Six years after the Spanish construction boom lured him here from his native Romania, Constantin Marius Mituletu is going home, another victim of the bust that is reversing the human tide that has transformed Europe in the past decade.
“œEveryone says in Romania there”™s no work,” Mr. Mituletu, 30, said with a touch of bravado as he lifted his mirrored Ray-Bans onto his forehead. “œIf there are 26 million people there, they have to do something. I want to see for myself.”
Mr. Mituletu, who is planning to return to Romania next month, is one of millions of immigrants from Eastern Europe, Latin America and Africa who have flocked to fast-growing places like Spain, Ireland and Britain in the past decade, drawn by low unemployment and liberal immigration policies.
But in a marked sign of how quickly the economies of Western Europe have deteriorated, workers like Mr. Mituletu are now heading home, hoping to find better job prospects, or at least lower costs of living, in their native lands.
Ray desenează reviste
Aseară, am fost la KLUDIstudio să-l ascult pe Raymond Bobar povestind despre designul de revistă. Am avut norocul să-l cunosc pe Ray la Esquire, unde a făcut minuni vizuale cu multe dintre materialele pe care le-am scris sau le-am editat (multe menționate pe acest blog). Îmi place să cred că Ray are o mare parte din vină pentru faptul că au fost citite.
Ray vorbește cu o pasiune rară despre munca lui și mă bucur că a ieșit în lume să povestească despre rolul unui art director la o revistă și despre superficialitatea cu care majoritatea revistelor românești sunt executate vizual (Mi-a plăcut și citatul despre design de revistă pe care l-a folosit: “Design can be art” – Paul Rand.)
Mai jos sunt câteva dintre spread-urile de deschidere pe care le-a făcut Ray la Esquire în perioada în care ne-am intersectat acolo. Mai multe imagini ale muncii lui din Esquire, Republik și Men’s Health (casa lui actuală), pe site-ul lui.
O zi de bărbat
Mi-a plăcut mult alegerea lui Matei pentru textul personal: nu e ușor să descrii o experiență formativă, cum e prima relație serioasă, fără să cazi într-o capcană a inventarului. Sau fară să construiești un tort de anecdote pe care apoi să te chinui să-l faci să stea în picioare servindu-l într-o tavă cu margini înalte.
Matei a ales o abordare nepretențioasă: extraordinarul acelui moment din viața lui era rutina. Eu cred că a funcționat.
La final e și un scurt dialog cu Matei despre cum a construit acest text.
==================================
O ZI DE BÄ‚RBAT
De Matei Schwartz
==================================
Deschid ochii. În fața lor zace un televizor Sony, cam din aceeași generație cu cel pe care-l aveam la ai mei. Sunt pe jumătate dezvelit și lățit pe tot patul din dormitorul ei. Pipăi neliniștit podeaua după telefonul mobil: 12:30. Târziu. Mă ridic ca electrocutat și intru într-o secundă în baie, unde îmi admir în oglindă ochii mijiți, mustăcioara de tânăr puber, crescută deasupra buzelor pline, și părul șaten, tuns inegal. Abia trezit din somn, n-ai zice că am vârsta legală pentru a trăi în concubinaj.
Cum să faci o revistă interactivă
Am mai scris despre cât de mult îmi place revista Wired. Cel mai recent număr oferă încă un motiv – cu J.J. Abrams (“Lost”) ca guest-editor, Chris Anderson, Scott Dadich & Co. au scos un număr plin de ghicitori și jocuri ascunse. De ce? Ca să arate că o revistă poate să ofere o complet altă experiență decât Internetul:
In doing so, the editors of Wired said, the project might help them solve another problem: how to keep consumers interested in the tangible artifact of a printed magazine “” particularly one about digital culture “” in an Internet era.
“œWe like to say it”™s our jobs to add value to the Internet,” said Chris Anderson, the editor in chief of Wired. “œThe great thing about this issue is that none of the puzzles work online.”
Mai multe aici.