Scrieţi aşa!
Din câte observ, Grigore Cartianu de la Adevărul are multe certitudini. Reporter Virtual publică un cod de scriitură care i-ar aparține lui Cartianu și care ar fi fost creat pentru angajații de la Adevărul Holding. Nu e deloc rău că omul a înțeles nevoia standardizării unor procese (vezi AP Style, NYT Style) și a decis să instituie un stil. E însă amuzant cât de tranșant le spune în unele locuri:
– Noțiunile de cultură generală (geografie, istorie, anatomie etc.) trebuie verficate, să nu scriem vreo prostie!
– Gândiți invers! Fiți altfel decât ceilalți! Sursele neoficiale să fie mai multe decât cele oficiale. Doar așa veți ieși din banalitate și veți atrage atenția asupra voastră.
– Regula “œScrieți așa cum vorbiți!” se aplică și pentru ansamblul de două cuvinte care se pronunță legat, fiind unite prin cratimă (care înlocuiește o vocală). De preferat: se-ntâmplă; de evitat: se întâmplă. E obligatoriu: să-și imagineze; e de-a dreptul jenant: să își imagineze.
Ideea zilei: Prietenia
Unul dintre cele mai deștepte locuri care identifică idei mari numai bune de transformat în povești e “Idea of the Day“, un blog al echipei Week In Review (WiR e unul dintre fasciculele NY Times-ului de duminică). Preocuparea lor principală e să găsească discuții, studii, anecdote și să intuiască o paradigmă, un trend, o preocupare. Cea mai recentă e prietenia și ce înseamnă ea – nu doar într-o lume tot mai virtuală ci și într-una aflată în recesiune:
Today”™s idea: The rise of social media and the downturn in the economy have people thinking long and hard about the value and meaning of friends “” psychologically, socially and economically. Upshot: confusion.
Dacă cineva e acum în mijlocul unei povești despre Facebook, de exemplu, asta e o opțiune serioasă în ceea ce privește ideea mare spre care materialul ar trebui să țintească. (Ar fi cu siguranță un răspuns minunat la întrebarea “despre ce e acest text?“).
Terminalul sosiri
Cât de simplă și de eficientă poate fi uneori scriitura de revistă. Integral, mai jos, un textuleț de Chris Jones din Esquire-ul american de iulie:
Arrivals at the Airport: An Idea for Our Time
I was on a bit of a bad run a little while ago, mostly because I’d grown to hate people and airports, people in airports most of all. That was until I was in Toronto, probably my least favorite airport after Newark, standing in the security line, in my stupid socks, my belt lost somewhere in the machine. There was a girl behind me. She had made some joke when we were undressing “” I can’t remember it, exactly, but it was more conversation than I’d been looking for, and I’d just smiled, fakely, and gone back to being mad at the world. It was only after we were through to the other side and gathering our things that I glanced back at her and realized she was crying, not just a little bit. She was a girl in tears in the middle of this awful, antiseptic place. I’m pretty sure it wasn’t because I didn’t laugh at her joke. I’m pretty sure it was because she had just kissed goodbye someone she loved, maybe for the last time. Normally I would have just picked my keys and coins out of the tray, but that morning I reached out behind me and put a hand on her arm before I walked away.
It was the shortest of connections, but it was enough. I waited for my flight that morning and never once wished gone the time. I sat there and remembered those years when I had been an optimist, honest and true, and when I’d been hopeful, and when I’d loved people I didn’t even know existed. And I remembered when airports for me were gateways, opportunities, the places from which the best days of my life were launched. There was a time when I loved airports the way other people love churches, coming together under glass and high ceilings so that they might be released. I remembered especially waiting for my wife at the airport in Paris early one morning, back when she was my new girlfriend, the sun only just coming up in our lives together, and I remembered how excited I was when she appeared through the orange glow behind the sliding doors with her bags on a trolley. That’s when I knew everything I needed to know, and I’d forgotten all about it in my rage and my rush.
Now, whenever I can, I go early for my flights and confuse my taxi drivers by asking them to drop me off at Arrivals. I pick up a drink and a magazine for the lulls, put on my headphones “” Explosions in the Sky works well “” and I watch people begin again. I watch them come off their long flights and I see their tired faces light up, their hearts explode, their knees buckle, their eyes close. Sometimes I want to ask them what they mean to each other, but most of the time it’s not hard to tell. I’m not ashamed to admit I wobbled when I saw a boy and a girl hug each other in Los Angeles, and when two daughters ran to their father and each grabbed a leg in Orlando, and when a son with a giant backpack and a summerlong beard fell into the arms of his tearful mother in Boston. Every time I see emotions so familiar in the faces of strangers, I’m rescued from today, from all of our modern sins and plagues, again and again and again, brought back to those moments in my own life when I knew in my chest that everything would be okay, like the moment just before I hugged my wife in Paris, and the moment just after I let go of that girl in Toronto.
Moartea unui keyboard
Întâi au cedat tastele din partea dreaptă, în special “M” și “O”. Probabil era de la cafeaua vărsată înainte să vină căldura, așa că am strecurat un servețel de șters ochelarii între taste și am încercat să remediez problema. A mers. Dar apoi, acum două zile, a cedat SPACE-ul. Întâi a început să lenevească apăsat. Apoi rămânea blocat până la următoarea bătaie, chiar următoarele două. I-am desfăcut toate cele 20 de șuruburi, dar pe partea pe care am intrat nu puteam accesa tumoarea. Am încercat să intru sub SPACE cu șervețele, bețigase, vrăji și îndemnuri, dar degeaba.
Keyboard-ul alb, Ultra, cu care am scris aproape fiecare text în ultimii doi ani – cu siguranță toate cele mai lungi de 1.000 de cuvinte – a murit. Această imagine e fotografia de despărțire, făcută înainte să-l îndes într-o cutie cu destinația gunoi.
Acest post e scris cu un keyboard nou, un Samsung Pleomax PKB-750B, simplu, fără butoane multimedia și porturi USB. Cea mai mare diferență e culoarea. Am stat zece minute în Diverta să mă întreb dacă un keyboard negru scrie altfel decât un keyboard alb.
E o treabă serioasă asta cu micile schimbări de mediu. Bine, nu așa de serioasă cum ar fi o schimbare de tipul trecerii de la hârtie la keyboard:
[John] Updike was probably the very first New Yorker writer to shift over to a computer, back in the early eighties. “œI don”™t know how this will change my writing,” he wrote to me in advance, “œbut it will.” He was right, of course: the flavor was mysteriously different, the same wine but of another year. (Roger Angell despre Updike)
Tastele sunt ceva mai silențioase, dar parcă dornice să arate că pot și ele produce. Să vedem. Chiar am mare nevoie de ele weekend-ul ăsta.
Esquire de iunie ’09
Înainte de a-l lăsa pe Gabi Dobre, senior editor Esquire, să vă spună ce și de ce merită citit în acest număr, vreau să spun că am apucat și eu să spun ceva la rubrica de film, și anume că Paul Rudd e rege în lumea bărbaților care se înțeleg mai bine cu femeile decât cu partenerii de bere. Teza mea părtinitoare sună cam așa:
“Anii “™90 i-au aparținut lui John Cusack care, indiferent de cât de drăgăstos era, avea angoase. Era un bărbat de încredere, dar cămașa scoasă din pantaloni trăda nostalgie pentru libertate. Apoi a venit Matthew McConaughey, arogantul cu bronz permanent și ciungă în gură, bărbatul-animal ce trebuia îmblânzit ca să poți pune mâna pe el.
Rudd n-are nici nostalgii, nici bronz permanent. Își ține de obicei cămașa în pantaloni și e tipul pe care femeile îl duc fără jenă acasă de sarbători. Comicul în personajele lui recente vine nu atât din dinamica cu femeile, cât din momentele în care-și confruntă potențiala lipsă de testosteron.”
Mai jos, de la Gabi Dobre, alte motive, mai serioase, să citiți Esquire-ul de iunie.
Dacă ar trebui să rezum numarul de iunie într-un cuvânt, cred ca aș folosi “datorie”.
E primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la feature-urile strânse în numărul asta. Ma refer în special la “Drumul unui soldat spre front și înapoi acasă” (de Andreea Lupu) și “Agentul României” (de Ana Onisei). Sunt articole care vorbesc în feluri diferite despre simțul datoriei. “Agentul României” e Bogdan Aurescu, cel care a reprezentat România la Haga în procesul cu Ucraina. E un personaj arhi-cunoscut, dar poate că acum, după ce s-au mai liniștit apele, merită sa ne întoarcem puțin asupra lui ca să încercam o definiție pozitiva a conceptului de “a fi în slujba statului”.
Textul care imi este cel mai drag din ediția asta este “Drumul…”. E povestea lui Marius Claudiu Covrig, un soldat din Batalionul 300 Infanterie Mecanizată “Sfântul Andrei” din Galați, care a trebuit sa se întoarcă de pe frontul din Afganistan în iunie anul trecut. Mi-e drag pentru ca e un text care încearcă sa “lovească” cititorul (mai ales dacă nu a mai auzit până acum de Marius), să-l pună în fața unui sentiment foarte precis. Nu pot să spun care – trebuie citit – și sper din tot sufletul să funcționeze pentru că nu sunt multe subiectele care îți permit să încerci așa ceva.
Mai sunt și alte articole care merita citite și care au subiecte mult mai relaxante: “Un tip intra într-un bar”, un profil al lui Teo din Trupa DeKo (de Sebastian Ispas), sau “Jurnalul unui pantofar in Himalaya” (de Vlad Mixich) sau eseul lui Tom Junod despre cel mai recent film din seria Terminator, sau profilul lui Ion Oncescu, romanul campion mondial la skandenberg (de Mihnea Lazăr).
Ce e o revistă?
Un editor de revistă a declarat recent la o conferință că media tipărită va ajunge ca vinilurile. Probabil produsul print cu cele mai multe șanse să atingă acest statut de obiect e revista. Dar nu orice fel de revistă, ci una care are cu adevărat ceva de spus și arătat.
Piața revistelor independente e în creștere în toată lumea, iar publicațiile generaliste mass-market ajung – unele fără voia lor – să pară niște tabloide nereușite în comparație cu noii competitori, care nu operează cu multe constrângeri, care își asumă lipsa de bugete și care mizează pe inovație pentru succes.
Și atunci, ce (mai) e o revistă? Îmi plac răspunsurile date de MagCulture și mă amuză revistele-proiect-de-artă menționate în acest text din Wall Street Journal. Eu unul sunt mai conservator și prefer un format fizic tradițional, cu un conținut închis între două coperți. Dar înauntru mi-ar plăcea să fie nebunie. Și, cum spune și fragmentul de mai jos, mi-ar plăcea să fie supriză. Am mai scris despre asta o dată – și tot despre The New Yorker era vorba.
So what is a magazine? I prefer a more open definition, best summed up by Fernando Gutiérrez in my book “˜Issues”™, “˜The word magazine means storage space for dynamite. A magazine is full of surprises and it can explode at any minute”™. The “˜surprise”™ theme has figured here a few times recently as a defining trait of great magazines such as The New Yorker and The Face. But great though such titles are, they not only stick to a traditional physical format but cannot be described as typical. They are (or were in the case of The Face) exceptional for their refusal to be predictable. It is difficult to describe the New Yorker in a single sentence, it”™s scope is so broad. Every issue contains surprises ““ as David Hepworth has said, “˜one of its chief delights is that it”™s impossible to predict what”™s going to be in it“™. This was what made The Face great in its heyday too. It managed to combine the most unlikely parts. Political reportage sat next to fashion in a way that hadn”™t been seen before. And yes, they got things wrong: the fashion shoot based on terrorist chic springs to mind. But it was only later, when The Face became scared of making such mistakes, that it began its slow decline toward closure.
PS: Apropo de surprize – o explicație (în versuri) a motivelor pentru care kiwi-ul e un fruct ieftin. Vreau să văd și eu media noastră oferind astfel de surpize – print sau online, nu contează.
Puţin despre atelierele de scriitură
Inițial voiam să postez încă un text despre Islanda (și cum a falimentat), scris în aceeași perioadă ca și cel din Vanity Fair, dar The New Yorker n-a încărcat decât o descriere. Lecția era că un text nu e niciodată scris până nu-l scrii (și) tu. Diferențele de ton și abordare dintre Michael Lewis și Ian Parker sunt palpabile și chiar dacă VF și New Yorker fac parte din același trust nu înseamnă că au aceiași cititori. În România auzi prea des spunându-se: “ah, păi X a apărut luna trecută în Y”. Dar asta e o poveste pentru mai târziu.
Rămânând totuși la The New Yorker, vă recomand un text despre predat scriitură, mai precis despre cursurile și programele academice de creative writing. E mai degrabă vorba de predat ficțiune aici, dar stilul de lucru în atelier e folosit și la unele cursuri de jurnalism (mai ales în cele de scriitură de revistă).
La master am trecut printr-un astfel de curs și a fost probabil modelul pe care l-am folosit – inconștient sau nu – în cursurile pe care le-am ținut de la CJI. Probabil de aceea s-a șoptit ocazional că grupurile de acolo erau “secte”. O astfel de interacțiune preferă dialogul în locul prelegerii, iar învățarea se face din interațiunea cu cei din jur – da, un fel de terapie de grup. Întrebarea “se poate învăța scrisul?” e elefantul care bântuie aceaste adunări, neaducând deobicei prea multe răspunsuri afirmative.
Cum funcționează un astfel de atelier?
The workshop is a process, an unscripted performance space, a regime for forcing people to do two things that are fundamentally contrary to human nature: actually write stuff (as opposed to planning to write stuff very, very soon), and then sit there while strangers tear it apart. There is one person in the room, the instructor, who has (usually) published a poem. But workshop protocol requires the instructor to shepherd the discussion, not to lead it, and in any case the instructor is either a product of the same process””a person with an academic degree in creative writing””or a successful writer who has had no training as a teacher of anything, and who is probably grimly or jovially skeptical of the premise on which the whole enterprise is based: that creative writing is something that can be taught.
Grosul textului lui Louis Menand e despre programele americane de creative writing – ce funcționează, ce nu, dacă izolează scriitorii sau dacă, dimpotrivă, îi ancorează în timpurile în care trăiesc etc. Finalul însă e universal. Concluzia – personală – a lui Menand e că atelierele de scriitură funcționează – nu te învăță neapărat cum să scrii, dar te învață că trebuie să scrii dacă asta îți dorești. Și te învață că nu ești singurul care se luptă cu incertitudini și probleme:
[In] spite of all the reasons that they shouldn”™t, workshops work. I wrote poetry in college, and I was in a lot of workshops. I was a pretty untalented poet, but I was in a class with some very talented ones, including Garrett Hongo, who later directed the creative-writing program at the University of Oregon, and Brenda Hillman, who teaches in the M.F.A. program at St. Mary”™s College, in California. Our teacher was a kind of Southern California Beat named Dick Barnes, a sly and wonderful poet who also taught medieval and Renaissance literature, and who could present well the great stone face of the hard-to-please. I”™m sure that our undergraduate exchanges were callow enough, but my friends and I lived for poetry. We read the little magazines””Kayak and Big Table and Lillabulero””and we thought that discovering a new poet or a new poem was the most exciting thing in the world. When you are nineteen years old, it can be.
Did I engage in self-observation and other acts of modernist reflexivity? Not much. Was I concerned about belonging to an outside contained on the inside? I don”™t think it ever occurred to me. I just thought that this stuff mattered more than anything else, and being around other people who felt the same way, in a setting where all we were required to do was to talk about each other”™s poems, seemed like a great place to be. I don”™t think the workshops taught me too much about craft, but they did teach me about the importance of making things, not just reading things. You care about things that you make, and that makes it easier to care about things that other people make.
And if students, however inexperienced and ignorant they may be, care about the same things, they do learn from each other. I stopped writing poetry after I graduated, and I never published a poem””which places me with the majority of people who have taken a creative-writing class. But I”™m sure that the experience of being caught up in this small and fragile enterprise, contemporary poetry, among other people who were caught up in it, too, affected choices I made in life long after I left college. I wouldn”™t trade it for anything.
O copertă făcută pe iPhone
Cu scuzele de rigoare că am ajuns mai târziu la această veste: coperta New Yorker de săptămâna trecută a fost desenată cu aplicația Brushes, pe un iPhone. Cum? Uitați-va la clipul de mai jos:
Orice-sat, România
Mi-am dat seama că e ceva în “neregulă” cu Gabi Dobre (senior editor la Esquire) imediat după ce am citit acest text. Se întâmpla acum mai bine de un an și textul lui Gabi făcea parte dintr-un pachet cu primari conceput ca o avanpremieră la locale. Subiectul e Șinca Nouă, un sat din județul Brașov care nu crede în românescul “da-mi și mie”. Începutul sună așa:
Dumitru Flucuș deschide ușa biroului de la mansardă. Două ferestre luminează de sus încăperea. Sub fiecare e un birou mare acoperit de dosare groase și mape de tot felul. În colț, o măsuță rotundă e plină de suluri de hârtie cu schițe, hărți, planuri. La fel și scaunul de lângă. Pe unul dintre birouri, într-un suport de pixuri, e înfipt steagul României. Pare un centru de comandă părăsit în grabă, locul în care până de curând un grup conspirativ și-a plănuit acțiunile. Flucuș se așază pe scaunul din spatele biroului unde tricolorul e înfipt printre pixuri. E scaunul Primarului, scaunul lui, al bărbatului de 41 de ani care conduce comuna Șinca Nouă, județul Brașov.
Pentru șoferii care aleg DN 73A, drumul care leagă Făgărașul de Râșnov, Șinca Nouă e un sat ca oricare altul. Case săsești cu porți mari de lemn și ferestre cu storurile coborâte se succed monoton de-o parte și de alta a șoselei ce trece prin depresiunea Făgărașului și taie Munții Perșanilor. Patru kilometri – atât are satul de la un cap la altul. Un sat pe care un șofer grăbit îl poate lăsa în urmă în mai puțin de cinci minute, fără să simtă măcar o dată nevoia să se oprească. Un sat cu aproape 500 de case și 1.800 de locuitori, cu drumuri de pământ și fără canalizare. Un punct mic pe care abia dacă-l găsești pe hartă. Unul din cele 12.951 de sate care, conform Institutului Național de Statistică, sunt împărțite între 2.854 de comune și în care trăiesc aproape 10 milioane de români. Adică restul de 45 la sută dintre noi. Sau cealaltă Românie.
Restul aici.
Tabu de iunie 2009
Familia Doroftei sunt pe coperta numărului din iunie al Tabu. M-am distrat copios la ședința foto pentru acest material, ea fiind de altfel și “cadru” pentru textul care acompaniază fotografiile lui Cosmin Gogu. Textul începe așa:
“Am în telefon un instantaneu delicios cu familia Doroftei. L-am făcut cu câteva minute înainte să începem să tragem bătaia cu perne, după ce toți cinci s-au urcat în patul monumental al apartamentului de hotel în care s-a făcut ședința foto. E un instantaneu delicios pentru că nu pozau. E un instaneu delicios pentru că nu se întâmplă nimic în imagine și pentru că acest nimic spune totul despre ei. E un instantaneu dorofteian, și prin asta vreau să spun că e banal, liniștitor și iritant de drăgăstos.”
Dosarul din acest număr e spectaculos. Sunt patru povești care vorbesc despre instinctul matern și dorința de-a avea copii, indiferent de sacrificii. (Una dintre povești e de fapt despre o femeie care doar s-a prefăcut că vrea un copil). Lavinia Gliga scrie despre o mamă, un tată și o mamă naturală. Tot ea a scrie și despre una dintre reprezentatele comunității de femei care încearcă să obțină declararea infertilității ca boală. Ani Sandu scrie despre Silvia Pop și show-ul “Fă-mi un copil”. Eu am scris despre o mamă adoptivă și mogâldeața ei.
Povestea mai amplă e executată de către Smaranda Șchiopu, care a scris despre Claudiu Panaite, un puști de 14 ani care visează să devină designer. De fapt, nu doar visează ci și creează în această direcție. Textul, din care puteți citi mai jos un fragment, e ilustrat cu fotografii (de Roald Aron) în care colege de școală de-ale lui Claudiu poartă creațiile lui.
Bleu cu negru? Nu se vede, o să-l acopere pliurile de la spate. Întinde fusta pe platforma mașinii de cusut electrice Singer, ține fermoarul lipit de fustă, potrivește acul deasupra și cu piciorul stâng apasă pedala care pornește motorașul. O răpăială scurtă prinde ața în loc. Å¢ac, a scos acul. Å¢ac, îl potrivește pe latura cealaltă. În mai puțin de un minut, fermoarul e cusut. Scoate fusta și o așază pe un manechin aproape la fel de înalt ca el. Se trântește pe scaun în fața bustului înfipt într-o tijă de metal, ridică picior peste picior, își duce palma la obrazul drept și privește. Îi mai trebuie ceva. Inspirația vine în grabă: “Știu, are nevoie de un lănțișor care să atârne.”
Tot în Tabu de iunie găsiți jurnalul unui experiment pe care l-am îndurat alături de Carmen Brumă – am încercat să fac sport cot la cot cu ea timp de o săptămână. Am supraviețuit, dar s-a lăsat cu multă febră musculară.
Vă recomand și eseul personal al Ancăi Rusu, un text despre un picnic idilic din copilărie tulburat de niște vești nucleare (la propriu).