I will not read your fucking script
Data viitoare când rugați pe cineva – cu care nu aveți o relație personală sau profesională – să vă citească un text ca să vă dea o părere, gândiți-vă la ce spune scenaristul Josh Olson în “I Will Not Read Your Fucking Script“, un eseu genial scris pentru Village Voice:
I normally have a standard response to people who ask me to read their scripts, and it’s the simple truth: I have two piles next to my bed. One is scripts from good friends, and the other is manuscripts and books and scripts my agents have sent to me that I have to read for work. Every time I pick up a friend’s script, I feel guilty that I’m ignoring work. Every time I pick something up from the other pile, I feel guilty that I’m ignoring my friends. If I read yours before any of that, I’d be an awful person.
Most people get that. But sometimes you find yourself in a situation where the guilt factor is really high, or someone plays on a relationship or a perceived obligation, and it’s hard to escape without seeming rude. Then, I tell them I’ll read it, but if I can put it down after ten pages, I will. They always go for that, because nobody ever believes you can put their script down once you start.
În spatele comediei e o pledoarie pentru acceptarea suișurilor și coborâșurilor scrierii. Nu-ți trebuie permisiune ca să scrii, spune și Stephen King în “Despre scris”. Și nu trebuie să te descurajeze criticile. Dacă asta vrei să faci, fă-o. Tot King: “(…) puteți s-o faceți, trebuie s-o faceți și, dacă aveți curajul necesar să începeți, o veți face. Scrisul e magie, e apa vieții. Apa e gratuită.”
Dar, vorba lui Olson, dacă într-o încercare de a vă face relații ați aruncat un text neșlefuit pe mâna unui om care are altele de scris și de citit, nu vă supărați când vă oferă o părere onestă, dacă asta ați cerut:
I read the thing. And it hurt, man. It really hurt. I was dying to find something positive to say, and there was nothing. And the truth is, saying something positive about this thing would be the nastiest, meanest and most dishonest thing I could do. Because here’s the thing: not only is it cruel to encourage the hopeless, but you cannot discourage a writer. If someone can talk you out of being a writer, you’re not a writer. If I can talk you out of being a writer, I’ve done you a favor, because now you’ll be free to pursue your real talent, whatever that may be. And, for the record, everybody has one. The lucky ones figure out what that is. The unlucky ones keep on writing shitty screenplays and asking me to read them.
În căutarea editorilor
Am citit în seara asta un text în GOOD care m-a binedispus. E o pledoarie pentru editori, acea specie rară care trece aproape neobservată în dezbaterea despre platformele care vor susține jurnalismul pe viitor.
Editorii buni sunt o minune. Am avut câțiva în State și nu a fost text care să nu iasă mai bun; chiar dacă m-au chinuit pe parcursul procesului. Am avut și editori slabi și am suferit din cauza lor.
De când editez – fie la curs, fie la revistă – am enervat unii reporteri și i-am bucurat pe alții. Dorința mea e simplă: să încerc să fac textul mai bun pentru cel/cea care va citi. Nu să-l rescriu, ci să le arăt cum să-l rescrie, de unde să-l apuce, pe unde să cârpească, ce să arunce la gunoi.
Presa noastră – convențională și electronică – este înfiorătoare și pentru că lipsesc editorii. Gândiți-vă la asta de fiecare dată când simțiți că o idee bună a fost prost executată.
Poate am să revin mai pe larg la acest subiect. Până atunci, citiți și textul din GOOD.
Those who have mastered the art of editing, then, are uncommon creatures. I envy them their skill and am enormously grateful for their gifts: I am never more relieved than when my writing lands in the hands of a competent and caring editor, someone who shows me how to rethink ideas and restructure prose. The writings I have published as a result of a strong writer/editor collaboration are my best work, measured both by my satisfaction with them and by reader interest.
PS: Editorul nu înseamnă corector. Deși uneori editorul e și corector, ele sunt joburi diferite.
Lectură de weekend: The Falling Man
Dacă nu l-ați citit până acum, azi e ziua perfectă. Textul lui Tom Junod despre necunoscutul surprins în cădere înainte de căderea turnurilor gemene este o bucată unică și răvășitoare de jurnalism mare. Citiți “The Falling Man” aici.
Tom Junod, dacă ați uitat, este omul care are următoarele de spus despre jurnalism.
Ira Glass: o scurtă apreciere
Vara asta, Ira Glass a primit una dintre cele mai importante distincții radiofonice, Premiul Edward R. Murrow. Scriu abia acum despre asta pentru că – deși l-am menționat ocazional – l-am ocolit pe Glass pe acest blog, probabil pentru că nu știu cum să vorbesc despre el. Glass, producătorul This American Life este jurnalistul meu preferat, iar produsul pe care îl construiește de peste 10 ani este jurnalismul meu ideal.
Estetica show-ului de radio (și variantei TV) este unică. Poveștile sunt senzaționale, iar construcția lor este fără pereche. Cred că i-am înnebunit pe cursanții mei să asculte TAL (episdoadele sunt gratuite; iată unul care conține o poveste legată oarecum de România) și am făcut-o pentru că sentimentul transmis de materialele lor este ce cred că ar trebui să transmitem când facem jurnalism narativ – fie el lung sau scurt. Dramatismul, curgerea narațiunii, profunzimea, surpriza, diversitatea temelor – acest melanj face poveștile TAL o experiență profund umană.
Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt; ascultați singuri câteva episoade. Nu există să nu găsiți un subiect care să vă atragă (episoadele sunt tematice). Un studiu făcut acum câțiva ani spunea că ascultătorii lor petrec, în medie, spre 50 de minute cu emisiunea (din cele 60). Imaginați-vă un produs media românesc care să te absoarbă așa. Da, așa credeam și eu.
De ce se întâmpla asta? Derulați la minutul 6 din discursul pe care l-a ținut Glass când a primit premiul Murrow și veți vedea. E vorba de vocea umană cu care se adresează oamenilor; nu jurnaleza de care ne-am săturat cu toții.
Apoi, dacă vreți să auziți mai multe despre cum se nasc poveștile din TAL, uitați-vă la conferința lui Glass de la GEL.
Cred că știu de ce n-am prea scris despre Glass. În primul rând pentru că par un fan dement. De fapt, sunt. Îmi beau cafeaua dintr-o cană cu This American Life. În al doilea rând, pentru că v-aș da zeci de linkuri și aș integra zeci de clipuri (pe YouTube e plin de lecții de la Glass). Dar omul e unic. Iar jurnalismul lor la fel.
Cum a încercat Condé Nast să ascundă un text din GQ
Când o revistă are o poveste puternică printre paginile cu haine scumpe și pictoriale va face tot ce-i stă în putință să o scoată în lume. E ce am făcut și eu de fiecare dată când revistele la care am lucrat publicau ceva cu greutate – amintiți-vă când a apărut în Tabu “Îngerii din jurul ei”.
GQ american de septembrie avea o astfel de poveste, care re-investiga momentul care l-a propulsat pe Vladimir Putin pe scena politicii mondiale – o serie de explozii în 1999, care au omorât câteva sute de moscoviți. Dar GQ nu numai că nu a promovat povestea lui Scott Anderson (un senzațional reporter de război) pe copertă. Nu au menționat-o niciunde și nu aveau de gând s-o promoveze pe net. Nu pentru așa voiau ei – GQ-ul american produce totuși jurnalism respectabil – ci pentru că așa le-a spus compania mamă:
Condé Nast owns Vanity Fair and GQ as well as other publications, including Russian versions of GQ, Glamour, Tatler and Vogue. On July 23, Jerry S. Birenz, one of the company’s top lawyers, sent an e-mail memo to more than a dozen corporate executives and GQ editors.
“Condé Nast management has decided that the September issue of U.S. GQ magazine containing Scott Anderson’s article ‘Vladimir Putin’s Dark Rise to Power’ should not be distributed in Russia,” Birenz wrote.
He ordered that the article could not be posted to the magazine’s Web site. No copies of the American edition of the magazine could be sent to Russia or shown in any country to Russian government officials, journalists or advertisers. Additionally, the piece could not be published in other Condé Nast magazines abroad, nor publicized in any way.
Bineînțeles că într-o lume în care niciun memo nu mai e privat, informația a ieșit la suprafață. Gawker a scanat imediat articolul și a postat o traducere în rusă. Iar NPR a produs o poveste bună despre el.
Ce înseamnă întreaga tevatură dincolo de a expune prostia managementului unui trust gigant de presă? Probabil încă o lecție că atunci când încerci să oprești ceva de la propagare în era Internetului vei crea un scandal mult mai mare decât dacă n-ai fi zis nimic. Așa toată lumea va vorbi despre încercarea de cenzurare a distribuției. Despre articolul în sine nu s-ar fi vorbit probabil cu atât de mult interes.
Din analele limbii române
Făceam niște documentare (nu pe subiectul de mai jos) și frunzărind prin “Lesicon románescu-látinescu-ungurescu-nemțescu”, o carte de Petru Maior publicată în 1825, am ajuns la litera “C”, unde am găsit 2-3 pagini cu diverse definiții și cuvinte pentru caca, căcare, căcărează, căcăcios etc. Pesemne o mare preocupare a vremii având în vedere nu doar ansamblul de cuvinte, ci bogăția de sinonime (vedeți mai jos).
DEX-ul modern e mult mai pudibond și distant decât predecesorii. În el veți găsi doar “caca”, explicat așa: “1. Materii fecale, excremente. 2. Lucru murdar, respingător.”
E rândul lui Piersic Jr. (Esquire, martie 2008)
Mâine are premiera în România “Călătoria lui Gruber”, un film de Radu Gabrea cu Florin Piersic Jr. în rolul principal. E un film care a fost oarecum motorul unui text pe care l-am scris despre FPJ acum un an jumate. Pe-atunci, scriam că filmul va fi lansat în câteva luni, poate chiar în primăvara lui 2008.
A trecut primăvara, toamna și apoi încă două anotimpuri. Nu știu ce spune asta despre modul în care funcționează industria locală de cinematografie; eu nu pot decât să sper că ideea poveștii mele de atunci stă în picioare și azi.
O găsiți mai jos. Fotografiile au fost făcute de Roald Aron, iar designul de Raymond Bobar. Când a apărut numărul respectiv din Esquire am făcut și un jurnal al nașterii acestui text.
=============
E RÂNDUL MEU
=============
Toți au o părere despre cine e Florin Piersic Jr. și de ce i“‘a luat atâta timp să prindă un rol principal într-un film. Puțini știu că ăsta e drumul pe care și-a ales să meargă. A ajuns. E timpul lui.
Fotografii de Roald Aron
Esquire, martie 2008
Mesele din clubul Prometheus sunt mici și pătrățoase, atât de înghesuite încât de la ușă pare o expoziție de mobilă pentru păpuși. Sunt din lemn maroniu lăcuit, cu un blat de sticlă numai bun pentru ocheade la gamba fină ca plasticul a păpușii cu care iei ceaiul. Drăguț, îți spui, dar omul ăsta încape la masă? Va fi ciudat ““ Gulliver la o bere cu piticii, înainte ca nenorociții să-l lege fedeleș și să-i facă poze pe care să le pună pe blog.
Omul întârzie 10 minute și, când intră, își duce cei 1,90 de parcă timpul ar fi o glumă proastă. Și-a îmbrăcat forma într-un palton gri, cu umerii tapetați cu piele neagră, care-l prelungește și mai mult, iar după gât are un fular vișiniu de la GAP ““ semn că nici un bărbat neglijent nu e complet fără o pișcătură de studențism. Cară o pungă cu o cutie de pantofi și niște șosete ““ asta dacă trebuie să apară și altceva în poze în afară de adidașii care scot limba și-și flutură amenințător șireturile.
Planul e să-l așezi pe uriaș în scaun, să-i dai cu pămătuful pe față, cu fâs-fâs prin păr și apoi să-l pozezi. Dacă se lasă. Pune punga pe-o masă și se așează, atent, la alta. A încăput ““ chiar și cu paltonul pe el. Așezat, pare blând, și când ridică privirea către echipa care i-a pregătit ședința foto, mai că ți se face milă de el. Când vorbește, mai mult o șoaptă leneșă, pare și mai vulnerabil.
L-ai mai văzut. L-ai și auzit. Totuși nu poți îndepărta senzația că e însoțit de-o prezentare de vodevil scârțâind dintr-o portavoce. “Lume, lume, doamnelor și domnilor ““ Florin Piersic Jr. ““ femeia cu mustață, înghițitorul de săbii, copilul cu trei capete, acrobatul fără mâini, bărbatul care se lansează dintr-un tun și nimerește în altul. Toate acestea, doamnelor și domnilor ““ și asta numai în primul act! Veniți, vă-nghesuiți, scoateți portofelele. Stați și pentru al doilea act, în care actorul nostru joacă o unghie încarnată și apoi întrupează un știulete…”
Ce strategie ai pentru copertă
Un articol interesant în Folio despre nevoia de a face coperți de revistă care spun ceva. Coperți care nu se rezumă la a alege un personaj și a răsufla ușurat că a acceptat. Coperți care atrag, care au un mesaj, care te invită să deschizi revista.
Articolul sugerează și o serie de întrebări ajutătoare într-o discuție despre cum se face coperta. Câteva care mi-au plăcut:
Which editorial content drives the cover (the feature, or are there other opportunities to create a dynamic image)?
Does the cover lead the reader inside?
Does your cover have substance, or is it “œwallpaper”?
What are the struggles you encounter in getting a great cover image each issue?
Mirela Zeţa şi Johnny Răducanu în Esquire de septembrie
În ultime două săptămâni, am pus două poze cu o femeie a cărei identitate era obscurată ba de o perdea, ba de un reflector. Acum a sosit timpul să aflați cine era:
Probabil ați recunoscut-o pe Mirela Zeța, cunoscută pentru personajele interpretate la Mondenii și pentru rolul de muză voluptoasă din filmul lui Nae Caranfil, Restul e tăcere. A fost o experiență interesantă să scriu despre Mirela, care e o persoană foarte privată. A ieșit un text despre “primele impresii, despre încercarea de a le nuanța și despre cum minți și te minți cu frânturile de informație pe care le-ai strâns”.
Articolul începe așa:
Totul a început cu sânii Mirelei Zeța.
Perechea aceea a fost prima mea impresie și prima mea impresie a fost: ce pereche nepereche. S-a întâmplat în primăvara lui 2008, când am văzut-o în Restul e tăcere, unde s-au strecurat viclean, ca un buletin de vot fraudat, în cel mai neașteptat loc: după mutra lui Marius Florea Vizante. Un geniu trebuie să fi montat acea secvență ““ să treci dintr-un cadru strâns cu Vizante într-unul larg dominat de o femeie pe jumătate goală e ca o interpretare greșită a unui diagnostic. Întâi ți se spune că e negativ, apoi ți se explică că negativ e bine. Nonșalanța cu care personajul Emilia pozează pentru o hoardă de pictori amatori e covârșitoare. Contextul îți pervertește pornirea naturală de-a fantaza la curbele măslinii ale pielii ei și te silește să le interpretezi cu sobrietate, ba chiar cu o prețioasă alonjă critică: înțeleg, vaga întărire a sfârcurilor suav centrate indică o întâlnire fortuită cu o briză, probabil cauzată de deschiderea ușii de către agentul tulburător al liniștii creative, în acest caz personajul lui Vizante, care, după cum putem observa, transpiră ca oglinda după-un duș fierbinte.
Citiți restul în numărul de septembrie al Esquire România.
Tot acolo găsiți și alte fotografii cu Mirela, semnate Alex Gâlmeanu. Numărul de septembrie este aniversar – revista împlinește doi ani -, iar pe copertă este omul care a apărut la rubrica “Ce am învățat” din numărul inaugural: Johnny Răducanu. Dacă atunci, într-o singură pagină, apăreau numeroase vorbe de duh de tipul: “Å¢ineți minte că toți artiștii care au ceva de spus au încontinuu ““ indiferent că și-o exprimă sau nu ““ obsesia fututului”, imaginați-vă câte are de spus în câteva pagini întregi, într-un material semnat de Dia Radu (ceea care l-a intervievat și acum doi ani).
Mai găsiți în numărul de septembrie:
– Mihai Barbu, fotoreporter, visător și vânzător de kilometri, spre Mongolia, călare pe o motocicletă pe nume Doyle.
– O întrebare despre vocea lui Ion Caramitru.
– Pe șosea cu Marcel Iureș.
– Ce a învățat Francis Ford Coppola.
– Ce spune Paula Seling despre bărbați.
Cum motivezi oamenii
În munca creativă nu funcționează sistemul de răsplată și pedeapsă. Cu cât încerci mai mult să motivezi un om momindu-l cu bani (sau amenințându-l cu scăderi de salariu) cu atât mai prost va lucra. Un discurs fantastic despre știința de a motiva oameni: