12 adevăruri despre jurnalismul narativ
Această listă e compilată din niște idei expuse recent de Tom Hallman. Hallman, reporter la cotidianul The Oregonian, a câștigat premiul Pulitzer în 2001 pentru o serie fenomenală de articole despre un băiat născut cu o malformație vasculară care îi mutila o parte a feței. Semnătura lui în ziar include această propoziție:
Tom Hallman Jr. specializes in stories about people dealing with the challenges of everyday life.
Despre asta era jurnalismul, în caz că am uitat. Despre oameni.
1. Dacă încercăm să concurăm cu celelalte media, să facem și să dăm totul mai repede, vom pierde. Trebuie să ne definim prin povești.
2. Nouăzeci la sută din ce e publicat nu e poveste. Sunt informații seci. În plus, prea mult jurnalism tradițional e plin de vești proaste, crime, ce e mai rău din noi. Ar trebui să echilibrăm cu ce e mai uman, iar acestea trebuie să fie povești. Poveștile ne-ar putea salva industria.
3. Cititorii nu-ți spun că vor articole siropoase și ușoare, ci spun: “Vreau ceva care reflectă umanitate”.
4. Cred că cititorii doresc mai mult înțeles, mai multă semnificație. Poveștile astea nu se găsesc în redacție. Ar trebui să fii în redacție numai dacă scrii.
5. Mă îngrijorează că generațiile tinere nu sunt școlite sa facă documentare. Sunt mult mai interesate de scris decât de documentat.
6. Dacă îmi spui: “editorul nu mă lasă”, mă întreb dacă încerci cu adevărat. Dacă povestea te cheamă, te duci naibii și-o faci.
7. Editorii trebuie să aibă standarde mai înalte pentru jurnalism narativ, iar reporterii trebuie să și le coboare; măcar să-și reducă așteptările.
8. E greu, pentru că dacă ratezi o bucată narativă, eșecul e mai dureros. Lumea va citi și va spune: “cât spațiu irosit”.
9. Nu există formule. Există reguli, dar deseori astea sunt făcute să fie încălcate. Care sunt regulile? 1. Trebuie să fie interesant. 2. Vezi regula 1.
10. Revistele fac cel mai bun jurnalism narativ în acest moment. Puneți mâna pe Esquire, Vanity Fair, GQ. Începi să citești o poveste de-a lor și n-o lași jos până nu afli ce s-a întâmplat. Aceia sunt povestitorii adevărați; nu scriu după reguli.
11. Jurnalismul narativ se naște din documentare de calitate, nu din scriitură. Dă-mi un reporter de teren timp de o lună și îl pot învăța să scrie.
12. În vremurile astea, reporterii trebuie să fie optimiști.
Cover of the year 2009
Coperta Rolling Stone cu Obama a fost aleasă de American Society of Magazine Editors (ASME) cea mai bună copertă de revistă. Alți câștigători, pe categorii, aici. Câștigătorii de anul trecut, aici.
Ce vreţi de la cursul de jurnalism narativ?
Am fost întrebat adesea în ultimele luni dacă voi relua cursul de jurnalism narativ pe care l-am ținut la Centrul pentru Jurnalism Independent.
Nu va avea loc în această toamnă, dar mă gândesc să-l reiau la începutul anului.
Aș vrea însă să știu cine și de ce vrea să facă acest curs. Ce v-a stârnit interesul și ce sperați să învățați. Aș vrea să discutăm față în față despre asta – să vă spun ce am făcut până acum, cum ar arăta programa și să vedem dacă suntem pe aceeași lungime de undă.
Putem să avem această discuție luni seară, 19 octombrie, de la ora 17:00 la CJI (Bdul Elisabeta nr.32, etaj 1). Vă aștept la o întâlnire informală, să povestim despre curs, scris și desigur, jurnalism narativ.
Vă rog să vă confirmați prezența, până luni dimineața la 10:00, printr-un e-mail la ascrie@gmail. com.
IUHUU! Mirela? (Esquire, Sept. 2009)
Săptămâna trecută e reînceput emisiunea Mondenii pe Prima TV – primul sezon al epocii post-Bendeac. Înainte ca aceste schimbări să fie știute, am petrecut puțin timp cu Mirela Zeța. Rezultatul încercărilor mele de-a afla ceva despre ea îl puteți citi integral, mai jos. Textul a apărut în septembrie în Esquire.
=======================================
IUHUU! MIRELA? IUHUU! MIRELA, TU EȘTI?
=======================================
Sau mic tratat despre Mirela Zeța de la Mondenii, despre primele impresii, despre încercarea de a le nuanța și despre cum minți și te minți cu frânturile de informație pe care le-ai strâns.
Fotografii de Alex Gâlmeanu
Esquire, septembrie 2009
Totul a început cu sânii Mirelei Zeța.
Perechea aceea a fost prima mea impresie și prima mea impresie a fost: ce pereche nepereche. S-a întâmplat în primăvara lui 2008, când am văzut-o în Restul e tăcere, unde s-au strecurat viclean, ca un buletin de vot fraudat, în cel mai neașteptat loc: după mutra lui Marius Florea Vizante. Un geniu trebuie să fi montat acea secvență ““ să treci dintr-un cadru strâns cu Vizante într-unul larg dominat de o femeie pe jumătate goală e ca o interpretare greșită a unui diagnostic. Întâi ți se spune că e negativ, apoi ți se explică că negativ e bine. Nonșalanța cu care personajul Emilia pozează pentru o hoardă de pictori amatori e covârșitoare. Contextul îți pervertește pornirea naturală de-a fantaza la curbele măslinii ale pielii ei și te silește să le interpretezi cu sobrietate, ba chiar cu o prețioasă alonjă critică: înțeleg, vaga întărire a sfârcurilor suav centrate indică o întâlnire fortuită cu o briză, probabil cauzată de deschiderea ușii de către agentul tulburător al liniștii creative, în acest caz personajul lui Vizante care, după cum putem observa, transpiră ca oglinda după un duș fierbinte.
E tentant să spun că pentru ei venisem când am cunoscut-o pe Mirela în carne și oase, într-o zi caniculară de iulie, pe o stradă din centrul vechi al Bucureștiului. N-a fost așa. (OK, recunosc, am aruncat o privire, cât să verific că erau acolo ““ cuibăriți în decolteul rochiei albe văluroase.)
Venisem pentru că de la filmul lui Nae Caranfil încoace i s-au întâmplat multe lucruri actriței de 27 de ani, cel mai important fiind succesul fulminant al emisiunii Mondenii la Prima TV, poate cel mai pe val produs TV al momentului (sezonul 7 începe toamna asta). Acolo s-a născut “Mirela de la televizor”, de mii de ori mai cunoscută decât “Mirela din film” și de zeci de mii de ori mai cunoscută decât “Mirela din teatru”.
Venisem pentru Mirela din spatele tuturor acestor Mirele, una pe care-o bănuiam exponențial mai vie decât cea desprinsă din interviurile din presă unde, constant, dădea răspunsuri suspect de anoste.
Pe ea vroiam s-o găsesc.
Read more
Pe cine iubeÅŸti? (Septembrie ’09)
>>> Publicat în FHM România, septembrie 2009.
PE CINE IUBEȘTI?
Despre cum n-ar trebui să folosești un oracol.
Am scris în numărul trecut un monolog antinostalgie de care am fost foarte mândru. Până când, într-o vizită acasă la Târgu-Mureș, am dat peste trei oracole și m-a năpădit și pe mine. Oracolelor li se mai spune “caiete de amintiri”, o alegere pentru cei patetici ““ cum eram și eu printr-a șasea din moment ce așa le-am denumit pe toate.
Caietele sunt de prin “™92-“™93, o perioadă în care tranzacționam jocuri video pe casete și visam la un IBM cu monitor color. Nu știu dacă ați completat un astfel de caiet sau dacă ați văzut așa ceva vreodată (zvonurile indică că ele mai circulă). Sunt echivalentul analog și disciplinat al hi5 ““ o listă de preferințe și autodescrieri menite să te ajute să pupi ceva. Zic “pupi” pentru că le-am creat în generală, când era considerat o victorie simplul fapt că ții fata de mână.
Scheletul lor era similar, un șir de întrebări, de la cum te cheamă la care sunt formațiile tale preferate la întrebarea cheie: “Pe cine iubești?”. Aveai un rând pentru fiecare răspuns și ăsta cu iubirea era punctul culminant ““ singura șansă să afle Mirela c-o placi. (Oracolele erau completate de obicei de colegii de clasă, așa că circulau continuu). Cel mai curajos răspuns era să scrii “Mirela”. Apoi să-i dai doar inițialele, “SM”. Apoi să-i scrii numele, dar să-l ștergi cu pixul, făcându-l greu de descifrat. Răspunsurile cele mai neproductive erau: “Pe cine vreau” sau “Secret”.
Oracolele pe care le-am inițiat au avut același scop ““ să știe Mirela mea că o iubesc. Ne știam de la grădiniță și într-a doua, în excursie cu clasa la fabrica de sticlă din Sighișoara, învățătoarea ne-a cuplat doi câte doi și am ținut-o de mână. A fost sublim, am transpirat în palmă și m-am atașat iremediabil de ea. Scopul meu în generală devenise să stau în bancă cu ea și s-o fac să mă iubească. Era micuță și fragilă și blonduță și arăta ca un șoricel. Când purta costumașul care-mi aducea aminte de marinari, turbam. Când am citit “Cei trei mușchetari” mi-am imaginat că eu sunt d”™Artagnan și ea Milady, sexy, dar vicleană. Printr-a șasea am scris o nuvelă de aventuri în care o salvam nonșalant dintr-o serie de situații groaznice.
Pe acest fond s-au născut caietele. Mi-am dat seama că degeaba o urmăresc până acasă; ca s-o cuceresc trebuia să afle totul despre mine, inclusiv pasiunea mea pentru ea. Avea să-mi citească preferințele ““ de la actori la reviste ““ și să vadă că eu sunt ăla cu care trebuie să danseze pe November Rain.
Eroarea pe care mi-am descoperit-o răsfoind oracolele a fost că Mirela nu a completat decât unul. Iar în ăla mi-a fost jenă să întreb “pe cine iubești?” Am întrebat: “Iubiți?”. Mirela a răspuns “da” și atât. Într-un singur caiet există întrebarea formulată clar. Eu l-am completat de două ori ““ privilegiul deținătorului ““ și doar o dată am avut curajul să-i scriu inițialele ““ SM ““, dar și atunci le-am șters. Analizând acea pagină am observat că mai erau încă patru-cinci băieți care o doreau pe Mirela: unul i-a scris numele cu majuscule și apoi a tras linii de lipire intre piciorușele literelor, unul a scris “Secret Mare”, altul “Satu Mare”.
Citind mi-am adus aminte că eram cinci colegi care o iubeam declarat pe Mirela. Nu numai că o iubeam, dar vorbeam despre cum o iubim și ne încurajam unii pe alții. Pe prima foaie a unuia dintre oracole sunt trecute patru dintre cele cinci nume, asociate cu porecle din două cuvinte, al doilea fiind mereu “software”. Eu eram “Chrish software”. (Nu-mi explic nici azi al doilea “h”, deși se regăsește și pe casetele cu blues-uri pe care le înregistram pe atunci: Chrishman music).
Cu așa branding personal nu mă miră că Mirela n-a fost interesată. Nu mai vorbim de întrebările pe care le-am pus în scris: “Florile preferate”, “Cel mai bun prieten?” sau “Îți place cum arăți?”. La ultima am răspuns: “Cine? Eu? Poate.” Cu atâta siguranță n-aș fi pus mâna nici pe Adriana, deși despre ea circulau zvonuri că s-ar pupa cu toată lumea.
Despre mine n-am aflat mare lucru din oracolele astea. Se pare că deși le produceam, eram printre cei mai monosilabici completatori (am răspuns “cu haine” la întrebarea “Cu ce te îmbraci?”). Dar am acceptat că Mirela avea nevoie de un băiat mai hotărât, unul care s-o apuce de mână fără să transpire, unul care s-o invite la chioșc la un trigon cu brânză, unul care apoi să-i culeagă absent, cu bobârnace calibrate, firimiturile de pe buza superioară.
Am revăzut-o acum vreo patru ani, după ce timp de aproape 10 nu mai știusem nimic de ea. Era tot blonduță și micuță, lucra la Metro, dar faptul că arăta ca un șoricel nu mai era de bine. Am discutat despre mașini de spălat pentru că erau promoții la magazin, despre colegii de generală și ““ îmi place să cred ““ despre cum îmi plăcea de ea. Probabil i-am spus-o ca să-i servesc un reproș care nu mai folosea nimănui: atunci, demult, când aveam 12 ani, nu puteai și tu să citești printre rânduri?!
Interviu cu Chris Jones (Esquire)
Citiți un interviu cu minunatul Chris Jones de la Esquire, autor – printre altele – al incredibilului “The Things That Carried Him”, articol care a câștigat un National Magazine Award pentru feature writing anul acesta. În acest interviu, Jones vorbește despre scris, documentat și construit o structură care să susțină informația.
Un fragment, mai jos. Restul, aici:
Q: In “œThe Things That Carried Him,” you stick to a relentless structure, which moves backward in time. How do you decide what to leave out?
A: “œThe Things That Carried Him” was originally supposed to be 6,000 words, which is standard for an Esquire feature. But as I was working on it, I still thought that was possible. But there are 11 sections, and I had written two when I realized it was going to be way over 6,000 words.
I called my editor, Peter Griffin, who is the great editor””I mean that””he is always right. I called him up and said, “œPeter, I think this might be a little long.” It ended up being 22,000 words, and then we cut it back to 17,000. It”™s funny to talk about that story being tight, because it”™s massive. I don”™t think I”™m good at staying on point. Writing [the story] backward was his idea.
Încă o dată despre ce este o revistă
Mult prea rar ne oprim să ne întrebăm ce e o revistă. Ce ar trebui să punem în ea? Ce ar trebui să găsească cititorii? Cum ar trebui să fie experiența lecturii? Dar a frunzăririi? Cu scuzele de rigoare pentru public, cele mai multe reviste din România aruncă conținut în pagini la întâmplare, nedocumentat, needitat, copt în bulele neaerisite din redacții, uneori vândut fără remușcări. În ciuda haosului procesului de producție, tot nu reușesc să bifeze scopul principal al unei reviste: supriza.
Am mai scris despre supriză și serendipity editorial, dar voiam să vă ofer niște fragmente dintr-un text scris în Creative Review de Jeremy Leslie de la magCulture.com și Colophon. Subiectul: ce este o revistă?. (Textul a fost inițial disponibil online, dar acum e doar pentru abonați; paragrafele le-am pescuit din Google Cache. O variantă a textului se găsește și pe blogul lui Leslie.)
I prefer to start with the more open definition expressed by editorial designer Fernando Gutiérrez for my book Issues: “œThe word magazine means storage space for dynamite. A magazine is full of surprises and it can explode at any minute.” By that definiÂtion, half the magazines on the newsÂstand today should struggle to earn the right to be called magazine.
For many people, the ubiquity and familiarity of magazines renders them almost invisible. They pick up the latest issue of their regular read and take it completely for granted. The lack of surprise in mainstream titles has played a major part in their success but is arguably now playing a part in their slow decline. They are predictable not only in format and appearance but in content too.
Sporadic, cumpăr și eu câte un titlu local tocmai din acest motiv: caut surpriza. (Nu prea funcționează).
There are exceptions. The “˜surprise”™ factor explains why magazines like The New Yorker and The Face remain regarded with such high esteem. But great though such titles are, they not only stick to a traditional physical format but cannot be described as typical.
They are (or were in the case of The Face) exceptional for their refusal to be predictable. It is difficult to describe the New Yorker in a single sentence, its scope is so broad. Every issue contains surprises ““ as David Hepworth has said, “œone of its chief delights is that it”™s impossible to predict what”™s going to be in it“. This was what made The Face great in its heyday too. It managed to combine the most unlikely parts. Political reportage sat next to fashion (…).
Asta e foarte important. Supriză nu înseamnă neapărat o revistă atât de alternativă încât să devină inaccesibilă publicului larg. Nu înseamnă o colecție de monstruleți sau mai știu eu ce alt act de pretențiozitate sau epatare editorială. Înseamnă muncă. Și înseamnă drag de cititor. Ceea ce, să fim sinceri, nu prea veți găsi prin redacții pe la noi.
În aceste condiții, ce este o revistă? Cum ar trebui să difere de alte platforme media? Îl las pe Leslie:
[A] magazine is a vehicle for edited content. Text, pictures and design work together to present a mediated view on a subject/subjects. The usp of the New Yorker is that you the reader are placing your trust in the editorial team to deliver a surprising combination of material, including content you perhaps didn”™t expect would interest you. This mediation is an important difference from other content providers, particularly digital media where content is sourced by search or by random links.
Și voi? Citiți vreo revistă care vă suprinde?
Apropo de Andi Moisescu
În acest weekend reîncepe ApropoTV, emisiunea produsă și prezentată de Andi Moisescu, ajunsă deja la al zecelea sezon. Textul de mai jos a fost documentat la începutul verii, când echipa punea la culcare sezonul nouă și se pregătea de vacanță. Ce am învățat despre Moisescu în zilele în care am avut ocazia să-l urmăresc aflați mai jos.
================
ARHIVA DE VOIE BUNÄ‚
================
Fotografii de Roald Aron
Esquire, iulie-august 2009
Andi Moisescu e un bărbat ocupat: face Apropo TV la Pro TV, prezintă evenimente, păstorește un brand și crește doi băieți. Muncii ăsteia îi spune joacă. O fi, dar e o joacă strașnic de ordonată.
Biroul Red Spike Film e într-o casă anonimă, într-un labirint de străduțe pitit în cotul format de două bulevarde centrale. E un adăpost secret, diversiune necesară într-un război de gherilă care nu poate fi câștigat decât cu un general concentrat asupra planului de luptă. E o după-amiază de marți, 19 mai, iar generalul e probabil înăuntru, cel mai probabil la etaj, lipit de pupitrul de comandă. Ca să ajungi la el treci de videointerfon, de poarta albastră cu platoșă argintie, traversezi curtea îngustă, te strecori pe lângă camera în care omul lui de încredere îmblânzește scorpiile birocratice, tai holul spre dreapta și scârțâi treptele de lemn până în sala de ședințe.
Generalul Andi Moisescu e imediat în stânga, într-o cameră oarecare, cu pereți albi, trei birouri negre, banale, și mochetă de tăvăleală. E într-adevăr la pupitru, scurs într-un scaun cu spătar înalt, cu degetele încovoiate deasupra curcubeului de taste cu care imprimă cadența materialelor de la Apropo TV. Are brațe subțiri, acoperite spre umăr de mânecile unui tricou bleumarin, fără imprimeu, atât de întins încât ar putea fi nou. Picioarele, trântite sub masă de parcă ar fi fost scoase la uscat, sunt îmbrăcate în blugi albaștri și terminate cu o pereche de teniși negri. La 36 de ani, Moisescu arată în continuare ca un puști trimis să facă treaba unui adult. Te-ai așteapta să sară de pe scaun în orice moment și să anunțe că vrea afară, la joacă. Doar că el e deja la joacă. Privește-l de aproape ““ zâmbește. Apasă în draci pe mouse și pe SPACE ““ întrerupând înregistrarea ca s-o ciuntească, s-o mute, s-o alipească ““ și zâmbește. A zâmbit atâta la viața lui încât obrajii au săpat tranșee în jurul buzelor, iar pielea de la tâmple refuză să se întindă chiar și atunci când stă nemișcat. Muncește mai puțin, joacă-te mai mult, spune unul dintre crezurile lui, cules din sloganul de la Xbox.
Lecţie: Cere preţul corect şi acceptă-ţi nişa
Mai puțină reclamă e unul dintre motivele pentru care revistele americane au de suferit în criză. Poate și mai important e că modelul de business care le permitea să supraviețuiască când *aveau* reclamă era greșit, construit pe tiraje umflate și prețuri de dumping, care creau ideea unui număr mult mai mare de cititori loiali. O explicație simplă o dă Michela O’Connor, care conduce Dwell, care e mai degrabă o comunitate de design decât o simplă revistă:
Do you think magazines, especially those in Dwell’s category, can survive the recession?
I do, but only if they are charging the right fee to the reader. I’m oversimplifying the problem in the industry, but honestly, I find it crazy that at the root of the problem is the fact that the industry banked so heavily on advertising dollars. Then, magazines had to drive their circulations to unnatural levels — way beyond what a natural circ would be for their core communities — in order to please an advertiser. In 2002, believe me, everybody in New York, all the agencies and clients, said to me, “Call me when your circulation is at a quarter million and call me again when you’re at 500,000, and we’ll work with you then.” That has changed dramatically. I didn’t give in to that, because I knew it was the wrong thing to do for our model. But the larger media companies did do that. And in order to maintain those circ levels, they did things like charge 50 cents an issue and $3.50 on the newsstand, so when advertising came down, there was nothing to rely on. We’ve actually been increasing our newsstand price so that we’re now $5.99 on the newsstand. We have the luxury of not having to pump our circulation up past 325,000. The reason I believe that print will be here a long time is that we do have a lot of intelligent people in this industry who now realize the folly in chasing an ad base, and they’re now cutting rate bases, as you see.
Fursecul Mecanic (Esquire, decembrie 2008)
Vă aduceți aminte de Fursecul Mecanic, proiectul culinar-interactiv care a făcut valuri toată vara și toamna lui 2008? Omul care făcea fursecuri de tot felul și le dădea oamenilor care dovedeau că le merită? Astăzi e ziua de naștere a lui Dan Tobescu, inițiatorul și creierul din spatele Fursecului. Dan locuiește de aproape un an la Berlin, unde a pornit o variantă comercială a ideii, sub numele de I Am Cookie.
Anul trecut, acest proiect m-a făcut foarte curios ca editor, așa că am rugat-o pe Gabriela Pițurlea să scrie un text care să pună întrebări mai profunde decât majoritatea textelor ce apăreau pe bandă rulantă în presa noastră – mai toate un elogiu adus samariteanului care aduce dulciuri.
Gabriela s-a dus mult mai departe de atât și a adus înapoi o poveste, când dulce, când amăruie, despre fapte bune, motivații și – după cum s-a dovedit – despre despărțirea de România. Acum puteți în sfârșit s-o citiți integral.
=======================
MECANICA FURSECULUI
=======================
Stă ore întregi în bucătărie și face fursecuri pe care le livrează personal și gratuit unor străini. De ce ar face un bărbat așa ceva?
De Gabriela Pițurlea
Esquire, decembrie 2008
Dan Tobescu intră în casă, iar faldurile albe și semi-transparente ale perdelei de la ușă îi flutură moale în urmă. Pune câteva pachete pe un bufet din bucătărie, se spală vârtos pe mâini și orânduiește arsenalul: cântar, cratiță, zahăr alb, zahăr brun, ouă, făină, unt, ciocolată amăruie și ciocolată cu lapte, extract de vanilie. “Te avertizez că este prima oară când nu gătesc acasă, deci nu știu ce-o să iasă”, îmi spune. Soția lui, Cristina, încă doarme, așa că vocea un pic ascuțită îi este acum domoală.
Nu-l deranjează prezența mea, nici că nu este pe teren propriu. Problema e că vila în care ne aflăm, și în care își petrece un mini-concediu, nu are cuptor, deci va trebui să coacă fursecurile în bucătăria Fănuței, menajera. Compoziția o prepară însă aici.
Bucătăria deschisă ciupește spațiu dintr-un living pe ale cărui geamuri mari se văd dealurile verzi din Prahova, bătute aspru de soarele lui iulie. Dulapurile crem, retro, răcoarea calmă a canapelei și șemineul gol conferă pregătirilor lui Tobescu (echipat în jeanși, tricou și converși) un aer rebel, de parcă treaba asta cu gătitul e doar un mod de a sparge liniștea. Pe măsură ce el amestecă ingredientele, mirosind din când în când compoziția, decorul își acceptă bucătarul atipic și contrastul scade. Puțin după ora 12, Fănuța vine să ne ia.
La 32 de ani, Tobescu e un zdravăn, are un început de chelie, ascultă muzică electronică și rock industrial, vorbește cursiv germană și colecționează telefoanele mobile făcute de Ericsson până în 2001, când firma suedeză a fuzionat cu Sony. Pe când era student la Jurnalism, a lansat Pro Motor la Pro TV (în copilărie putea recunoaște o marcă de mașină după faruri). A lucrat la Prima, apoi a renunțat la viața de angajat pentru a fi complet independent. Și-a făcut o firmă de producție TV, a început o afacere cu dulciuri personalizate, a deschis și a închis o cafenea.
Acum se dedică aproape exclusiv unui proiect inițiat la sfârșitul lui mai: în fiecare săptămână gătește dulciuri și le livrează gratuit bucureștenilor care intră pe blog-ul lui, furseculmecanic.blogspot.com, și îi trimit un mesaj prin care îl conving că merită.