Cum să vinzi reviste
Acum o lună și ceva citeam pe magCulture despre un magazin din Berlin unde se vând reviste într-o prezentare spațioasă și aerisită. Fiind pe acolo săptămâna trecută, mi-am pus Do You Read Me?! pe lista de lucruri de bifat și, între pauze de masă (mâncătoriile sunt muzeele mele), am dat o fugă până acolo.
DYRM?! mi-a plăcut pentru că e relaxat și îmbietor. Revistele sunt tratate cu respect și au un aer de obiecte de colecție nu de maculatură în devenire. Selecția e reușită, deși nu ieșită din comun (cu mențiunea că segmentul de artă și cultură vizuală e bine reprezentat). Găsești de la Dwell la I.D. la Purple la Vogue la Rolling Stone la Monocle la Adbusters și așa mai departe. Ne mirăm uneori că revistele americane costă atât de mult în România; ele costă mult și în Berlin (o publicație de $4-5 ajunge la 10-11 euro).
Aș trișa dacă nu v-aș spune ce mi-am cumpărat. Mi-am luat un Dazed & Confused – deși nu e genul meu de publicație – și mi-am luat revista preferată. E vorba de Wired. Am să povestesc odată de ce iubesc atât de mult revista asta. Deocamdată vă indic doar una din bijuteriile ascunse pe care e capabilă să le producă – un text de o pagină despre cum tehnologia distruge puritatea bowlingului. (Ce?! Exact.)
Dacă vi s-a părut că ați văzut un Omagiu în aceste imagini, vi s-a părut bine. Exista și era prezentat în ziua în care am fost eu în vitrină – vezi mai jos.
Cum e să te hrănească Dinescu. Şi alte recomandări.
Vineri la prânz, m-am oprit în fața unui chioșc și mi-am cumpărat Esquire, primul număr la care nu am participat decât de la distanță. Nu știu dacă asta va face cele două recomandări care urmează mai obiective – având în vedere că eu le-am editat -, dar sunt lucruri prea interesante ca să nu fie punctate.
1. Îngerii lui Dinescu. Vlad Mixich (de la Deutsche Welle și HotNews) a scris un material minunat despre relația omului cu locul care-l face fericit; locul în căutarea căruia suntem cu toții. Puțini sunt cei care îl găsesc cu adevărat. Mircea Dinescu a făcut-o. Textul lui Vlad arată ceva din lumea cvasi-fantastică a satului Cetate de la Dunăre și modul în care figura hiperbolică a lui Dinescu domină astăzi așezarea și o transformă într-un melanj (culinar deseori) de arhaic și modern.
După ce l-ați citit întâia oară pentru senzații, vă recomand să vă întoarceți la text și să-l studiați. Scheletul pe care e construit e unul atent gândit și drastic urmat (am să-l rog pe Vlad să-l schițeze). Vă dau un singur indiciu. Imaginați-vă că aveți o cameră de filmat pe umeri și urmăriți drumul autorului…
Șapoul textului scris de Vlad:
Undeva în sud, la o sută de metri de Dunăre, cineva a scris pe o tablă de lemn “Înger Parc”. Sătenii din deal spun că acolo începe moșia poetului nebun de la București. Cică ceva nu e în regulă nici cu el, nici cu musafirii lui și nici cu ospețele pe care le dă.
2. Cum e să… Această colecție de întâmplări personale e la a doua încarnare și rămâne unul dintre proiectele mele preferate. Motivul: “Cum e să…” se balansează pe o linie fină între frivolitate, voyeurism și învățătură. Toate bucățile se citesc dintr-un foc, sunt alerte, rapide, ca o poveste bine spusă la bere. Dar ele sunt foarte greu de realizat – din cele aproape 20 de texte, să fie doar 2-3 care n-au avut nevoie de rescrieri.
Asta pentru că ele trebuiau să transmită experiență și senzație, lucruri care nu sunt ușor accesibile celui intervievat. Trebuie scoase cumva; cu un exces de curiozitate din partea reporterului, cu un excedent de întrebări și cu extrem de multă atenție la secvențialitate.
Câteva dintre cele mai reușite. Cum e să…:
– semeni cu președintele țării
– ai picioare de 1.22 m
– fii bărbat și să te cheme Carmen
– lovești 17 ore într-un sac de box
– fii îngropat de o avalanșă.
PS: Eu ce am scris? În Esquire despre una din cărțile mele preferate, pe care am recitit-o cu această ocazie: Philip Roth – Viața mea ca bărbat. Și despre vodcă. Și despre cum e să faci o operație pe creier. În rest, cum îi stă bine unui freelancer, am început să scriu și în alte locuri. Găsiți în ELLE Man, suplimentul de luna asta al ELLE, un text despre Robert Turcescu și relația cu România în care trăiește (scrisă folosind emisiunea de radio pe care o face de peste opt ani. În FHM am scris despre prietenul meu din copilărie, poreclit Supraviețuirea.
Poveştile contează
Unul din beneficiile vieții de freelancer – deocamdată – e că mi-am recăpătat weekend-ul. Așa se face că am ieșit în oraș și sâmbătă și duminică (dar și vineri, dacă numeri ziua ca weekend) ca să mă întâlnesc cu oameni minunați la povești despre povești. Sâmbătă am discutat despre relația pe care o au cititorii cu un text și cum, deseori, înțeleg altceva decât ai vrut tu să transmiți (și e dreptul lor). Ieri, am discutat vrute și nevrute despre scrisul de povești – inclusiv ce se întâmplă între reporter și subiect odată ce textul e publicat.
Unul dintre punctele comune ale discuțiilor a fost faptul că le-am povestit despre Jacqui Banaszynski și puterea ei de-a inspira și de-a te face să înțelegi forța și nevoia unei povești bine spuse. Jacqui e un editor și profesor fantastic: a câștigat un Pulitzer în 1986 pentru o serie de articole despre impactul SIDA intr-o comunitate din Washington State, predă în lumea întreagă și e printre cele mai cerute voci la conferințele de scriitură. Jacqui mi-a spus de câteva ori că vrea să vină în România și să vorbească despre storytelling. Având în vedere surplusul de timp creat de viața asta nouă, am să încerc să fac posibil acest lucru.
Apropo de Jacqui și de povești. Vă recomand acest text scurt – două pagini – care apare în deschiderea unei culegeri/manual de jurnalism narativ. Textul se numește “Stories Matter” și se încheie cu un șir de proclamații despre importanța poveștilor. Îl recitesc ocazional ca nu cumva să uit de ce fac ce fac:
My friend and fellow writer Katherine Lanpher, who wrote for the Pioneer Press and is now with Air America, told me this about stories: Stories are the connective tissue of the human race, whether you are dissecting a school levy or South Korean politics. At the heart of every issue is a human element that leads to the three most beautiful words in the English language: What happened next? If you answer that question, you are a storyteller. They say language makes us human. That notion is being challenged as we discover that apes have language. Whales have language. I welcome them into our fold. I”™m not threatened by them, quite frankly, because I think that stories make us human. Only by telling them do we stay so.
Stories are our prayers. Write and edit them with due reverence, even when the stories themselves are irreverent.
Stories are parables. Write and edit and tell yours with meaning, so each tale stands in for a larger message, each story a guidepost on our collective journey.
Stories are history. Write and edit and tell yours with accuracy and understanding and context and with unwavering devotion to the truth.
Stories are music. Write and edit and tell yours with pace and rhythm and flow. Throw in the dips and twirls that make them exciting, but stay true to the core beat. Readers hear stories with their inner ear.
Stories are our soul. Write and edit and tell yours with your whole selves. Tell them as if they are all that matters. It matters that you do it as if that”™s all there is.
Scene din viaţa de freelancer
De o săptămână (și ceva) nu trece zi să nu mă întrebe cineva cum e viața de freelancer. E ok, le spun. În afară de faptul că nu mai merg la birou și pot asculta Amanda Palmer toată ziua (am să revin cu un post despre poveștile pe care le spune) nu s-au schimbat multe. Scriu, editez și aștept să găsesc timp să mai citesc și eu ceva. Dar înțeleg curiozitatea. Încercarea de a face ceva pe cont propriu e o poveste universală – suntem curioși să vedem dacă se poate.
Aseară mi-am amintit de discuția cu Gheorghe și o mică bucată de dialog pe care nu am redat-o în text. L-am întrebat dacă i-a sunat telefonul de când e liber. În stilul caracteristic, mi-a răspuns că nu duce lipsă de oferte:
Întotdeauna. Telefoanele sunt niște obiecte care sună. Ele sună și fel de fel de cetățeni vorbesc în limbaj de telefon “Băi ce mai faci. Îmi pare rău”. Telefoanele nu reprezintă nimic.
Ce vroia el să spună – am detaliat apoi – e că telefonul în sine nu reprezintă mare lucru dacă nu e acompaniat de ceva interesant. Iar Gheorghe spunea că nu a mai auzit o idee interesantă în media românească de ceva vreme.
Să te faci freelancer ca să scrii jurnalism narativ are o doză de inconștiență pe care mi-am asumat-o. Dacă a sunat telefonul? A sunat. Au venit și mailuri. Și mă bucur. Mă bucur pentru că poate poate e începutul unui drum pentru spusul de povești în media noastră.