E rândul lui Piersic Jr. (Esquire, martie 2008)
Mâine are premiera în România “Călătoria lui Gruber”, un film de Radu Gabrea cu Florin Piersic Jr. în rolul principal. E un film care a fost oarecum motorul unui text pe care l-am scris despre FPJ acum un an jumate. Pe-atunci, scriam că filmul va fi lansat în câteva luni, poate chiar în primăvara lui 2008.
A trecut primăvara, toamna și apoi încă două anotimpuri. Nu știu ce spune asta despre modul în care funcționează industria locală de cinematografie; eu nu pot decât să sper că ideea poveștii mele de atunci stă în picioare și azi.
O găsiți mai jos. Fotografiile au fost făcute de Roald Aron, iar designul de Raymond Bobar. Când a apărut numărul respectiv din Esquire am făcut și un jurnal al nașterii acestui text.
=============
E RÂNDUL MEU
=============
Toți au o părere despre cine e Florin Piersic Jr. și de ce i“‘a luat atâta timp să prindă un rol principal într-un film. Puțini știu că ăsta e drumul pe care și-a ales să meargă. A ajuns. E timpul lui.
Fotografii de Roald Aron
Esquire, martie 2008
Mesele din clubul Prometheus sunt mici și pătrățoase, atât de înghesuite încât de la ușă pare o expoziție de mobilă pentru păpuși. Sunt din lemn maroniu lăcuit, cu un blat de sticlă numai bun pentru ocheade la gamba fină ca plasticul a păpușii cu care iei ceaiul. Drăguț, îți spui, dar omul ăsta încape la masă? Va fi ciudat ““ Gulliver la o bere cu piticii, înainte ca nenorociții să-l lege fedeleș și să-i facă poze pe care să le pună pe blog.
Omul întârzie 10 minute și, când intră, își duce cei 1,90 de parcă timpul ar fi o glumă proastă. Și-a îmbrăcat forma într-un palton gri, cu umerii tapetați cu piele neagră, care-l prelungește și mai mult, iar după gât are un fular vișiniu de la GAP ““ semn că nici un bărbat neglijent nu e complet fără o pișcătură de studențism. Cară o pungă cu o cutie de pantofi și niște șosete ““ asta dacă trebuie să apară și altceva în poze în afară de adidașii care scot limba și-și flutură amenințător șireturile.
Planul e să-l așezi pe uriaș în scaun, să-i dai cu pămătuful pe față, cu fâs-fâs prin păr și apoi să-l pozezi. Dacă se lasă. Pune punga pe-o masă și se așează, atent, la alta. A încăput ““ chiar și cu paltonul pe el. Așezat, pare blând, și când ridică privirea către echipa care i-a pregătit ședința foto, mai că ți se face milă de el. Când vorbește, mai mult o șoaptă leneșă, pare și mai vulnerabil.
L-ai mai văzut. L-ai și auzit. Totuși nu poți îndepărta senzația că e însoțit de-o prezentare de vodevil scârțâind dintr-o portavoce. “Lume, lume, doamnelor și domnilor ““ Florin Piersic Jr. ““ femeia cu mustață, înghițitorul de săbii, copilul cu trei capete, acrobatul fără mâini, bărbatul care se lansează dintr-un tun și nimerește în altul. Toate acestea, doamnelor și domnilor ““ și asta numai în primul act! Veniți, vă-nghesuiți, scoateți portofelele. Stați și pentru al doilea act, în care actorul nostru joacă o unghie încarnată și apoi întrupează un știulete…”
Despre acurateţe şi alţi demoni
Acuratețea informațiilor pe care le prezinți într-un text e sfântă. Interpretarea și subiectivitatea sunt moduri de a manipula o informație (mai mult sau mai puțin cinstit în funcție de cine și cum o face), dar informația aia ar trebui să fie corectă, iar jurnaliștii ar trebui să își (re)amintească zilnic că orice greșeală de nume, de titlu, de timp ciobește integritatea și credibilitatea întregului text.
Mă plimbam ieri pe HotNews și am dat peste un text inofensiv, menit să facă o introducere unui clip spectaculos. De obicei nu mă apuc să verific informațiile din textele pe care le citesc (deși e un joc pe care-l poți juca cu spor cu presa română; și cu rezultate triste), dar aici m-a prins titlul: “VIDEO NHL: Fundasul Sam Bradford si-a rupt mana dupa ce a plonjat peste doi adversari”.
Clipul era dintr-un meci de fotbal american, iar NHL e liga americană de hochei. Pentru că bucată era scurtă, am zis că ar fi interesant să văd dacă mai există și alte greșeli. Mai jos, textul integral al știrii și rezultatele verificării:
S-a intamplat in NHL, in partida Oklahoma – Cowboys. Fundasul Sam Bradford, de la gazde, si-a rupt ligamentele de la mana dreapta la o faza teribila. A sprintat pe partea dreapta, a plonjat peste doi adversari, rostogolindu-se in aer si cazand in afara terenului. Totul se putea termina si mai rau pentru Sam, care va trebui acum sa stea 5 luni pe margine in urma cazaturii.
Erori:
- Nu e NHL. E NCAA – liga americană de colegiu.
- Oklahoma – Cowboys e Oklahoma Sooners vs. Oklahoma State Cowboys.
- Bradford nu e fundaș. E quarterback, care e o poziție de atac.
- Nu era de la gazde ci de la oaspeți.
- Bradford și-a rupt ligamente la degetul mare al mâinii stângi.
- Accidentarea nu s-a întâmplat la faza asta, ci în prima repriză.
- Bradford nu va sta 5 luni pe margine. Va juca până la finalul sezonului cu un ghips ușor.
Șapte erori factuale în 66 de cuvinte. Două-trei știri citite cu atenție (să zicem astea – 1, 2, 3) ar fi prevenit greșelile. Erau doar cinci minute de muncă în plus. Jurnalistul nu trebuie să știe totul despre tot; dar trebui să știe unde să caute ca să verifice.
A fost o întâmplare că am dat peste acest text și o întâmplare că a fost vorba de HotNews. Ni se întâmplă tuturor să scăpăm ceva. Greșeala e când spunem că nu contează, că doar: “cititorul nu știe”. Doar că cititorul e cel mai important lucru și primul motiv pentru care facem ce facem. Iar când știe, și când vede astfel de greșeli, s-ar putea să nu te mai citească niciodată.
Cum se naÅŸte un text (Bonus)
Spusesem acum câteva zile că episodul cinci din seria “Cum se naște un text” va fi ultimul. Uite că nu e așa. Sunt trei motive pentru acest post bonus. Ordinea e aleatorie.
1. Textul. Ultima dată când l-am pomenit, textul era în stadiul de draft 3 și mergea la o corectură la colegii din redacție. Spre bucuria mea, n-am lăsat prea multe dude în el, așa că versiunea puțin modificată a primit numele de 3.5. Asta era vineri, când am și dat câte un print final pentru mine și editorul meu personal (nu e o persoană fictivă, dar nici una care primește bani pentru a mă edita. Îi place s-o facă și, deseori, mă salvează de mine însumi).
Duminică la prânz ne-am așezat la masă, fiecare cu corecturile lui, și am procedat în felul următor: am citit textul cu voce tare, propoziție cu propoziție, și am discutat cuvintele pe care vroiam să le scoatem sau paragrafele care trebuiau modificate. Am netezit unele porțiuni (trei paragrafe ne-au dat reale bătăi de cap) și am eliminat altele. Am introdus 4-5 propoziții noi. (Iată una din cele eliminate, și de care am râs copios: Mi-am scăpat de mult pixul în noroi și-mi simt fața plină de sudoare.)
Seara am introdus corecturile și ele au dat naștere la draftul 4, numit și FINAL. Cu tot cu titlu și subtitlu, e un text de 5,676 de cuvinte.
2. Sentimentul. Există un sentiment special pe care îl simți când știi că ai terminat cu un text. E senzația că “ai scris” și e una foarte copleșitoare – de tipul alergat prin casă de parcă ai fi adus victoria echipei în ceva finală mondială. “Am scris” e ca un val de veselie și are tendință să eclipseze stările mai complicate asociate cu senzația de “scriu”. E mai bine să fii scris decât să scrii. Toți cei care scriem simțim asta.
Dar provocarea e să facem actul de scriere în sine la fel de plăcut ca finalitatea lui. În mare pare, eu mă distrez scriind și de data asta au fost momente când am fost chiar entuziasmat de posibilitatea de a mă întoarce la text.
Ce contează e să ai respectul necesar pentru actul de scris. Pentru cititorul pentru care spui această poveste. Pentru acuratețea informațiilor cu care scrii (pentru că un jurnalist, oricât de frumos ar reuși uneori să lege cuvintele, scrie cu informații). Pentru proces. Plăcerea de-a scrie va deveni mai puternică în timp; poate vor fi chiar momente când va fi mai acută chiar decât plăcerea de-a fi scris. Dar, până atunci, poți începe prin a trata actul cu respect.
Stephen King are un fragment emoționant în On Writing (tradus la noi Misterul Regelui. Despre Scris.). Îl citez în engleză pentru că îmi place să mi-l imaginez pe King citindu-l.
You can approach the act of writing with nervousness, excitement, hopefulness or even despair ““ the sense that you can never completely put on the page what”™s in your mind and heart. You can come to the act with your fists clenched and your eyes narrowed, ready to kick ass and take down names. You can come to it because you want a girl to marry you or because you want to change the world. Come to it any way but lightly. Let me say it again: You must not come lightly to the blank page.
I”™m not asking you to come reverently or unquestioningly; I”™m not asking you to be politically correct or cast aside your sense of humor (please God you have one). This isn”™t a popularity contest, it”™s not the moral Olympics, and it”™s not church. But it”™s writing, damn it, not washing the car, or putting on eyeliner.
3. Golf. V-am povestit că de vreo două luni tind să-mi întrerupt ziua de lucru cu niște golf pe Wii. Asta era miercuri, când recordul meu era -5, adică terminam circuitul cu un total de lovituri cu 5 mai mic decât cele normal necesare (așa se punctează la golf). Convingerea mea era că se poate ajunge cu puțin noroc la -6 sau -7. ieri, în pauzele de editare, am pus mâna din nou pe “crosă”. Am făcut un -6 neașteptat pe la prânz, iar seara, contaminat cu sentimentul veseliei de-a fi scris, am făcut un senzațional și incredibil -8. Așa că dacă scrisul nu schimbă lumea, cel puțin te focalizează îndeajuns ca să ai o partidă spectaculoasă de Wii Golf. Vedeți și voi mai jos.
BONUS: Citiți întreaga serie “Cum se naște un text” urmând linkurile de mai jos:
* Ziua 1
* Ziua 2
* Zilele 3-4
* Zilele 5-6
* Bonus
Lectură de weekend: Ce am învăţat
Ca lectură de weekend vă propun niște ultime gânduri ale cursanților mei narativi din sesiunea de primăvară. Sunt sfaturi pertinente pentru orice jurnalist care speră la ceva mai multă profunzime în munca pe care o face.
Puteți citi o parte din textele pe care le-au scris aici.
* A scrie e a rescrie și e incredibil cât de diferit arată un text la al treilea draft. O prietenă mi-a arătat ieri un articol din Jurnalul Național despre un tânăr actor de 20 de ani și mi-a zis: “Uite, un portret așa cum îți trebuie ție”. L-am citit și i-am spus că acela e cel mult un al doilea draft. Pentru că așa era. M-am surprins și pe mine zicând asta.
* Înainte de curs nu obișnuiam să scriu cu o schiță sau cu o structură a textului în față. Scriam și credeam că merge și așa, iar ideile îmi veneau pe parcurs. Al doilea text m-a învățat că nu este suficient să mă așez în fața foii de hârtie, că o persoană nu este unidimensională și că un interviu bun nu se face telefonic. Că trebuie să citești mult, oricât de chinuitor sau fără sens ar putea să fie și că rescriind un text îl faci mai bun. Că fiecare cuvânt își are locul lui într-o fază și nu altul. Că detaliile și structura sunt importante.
* Includerea elementelor de jurnalism narativ (JN) în anumite articole este benefică până la un punct, întrucât amintește lumii că în știri e vorba de oameni și permite răspândirea unor anumite valori în societate. Din acest pdv, jurnalismul de poveste trebuie promovat în România. După ce se atinge un anumit grad de saturare cu povești, mie îmi pare că umanul din text ar putea deveni banal, indiferent de subiect. Iar dacă ar deveni banal, ar fi și mai puțin prețuit. Articolele de JN sunt grozave tocmai din cauza că sunt o picătură de umanitate într-o societate rapidă, informațională, pragmatică și până la urmă rece. Acest contrast dă o valoare mai mare acestor materiale. Mă întreb dacă promovarea JN în toate mediile nu ar însemna de fapt și devalorizarea acestui fel de jurnalism și odată cu el, a valorilor pe care le susține, cu toate că desigur ar însemna obiceiuri de informare și calitate mai bună per total în media românească.
* E super să scrii despre tine, chiar dacă e greu să te distanțezi și să privești din afară.
* În procesul de documentare, am învățat ca nu trebuie să-mi fie frică să rog persoana cu care vorbesc să se deschidă, să povestească, să mă ducă cu amintirile cât de departe poate pentru că orice detaliu poate conta în ansamblul textului; chiar să o întreb, de exemplu, de ce are tabloul pe care îl are pe perete sau de ce bate cu pumnul în masă după ce termină de vorbit. Toate detaliile acestea mărunte pot însufleți un text și pot apropia jurnalismul de om. Nu mai vreau să citesc texte cu fraze standard, întrebari-tip si răspunsuri gândite dinainte. Vreau o poveste care curge, care să mă facă să-l vad în fata ochilor pe omul despre care citesc și să mi-l pot imagina în acțiune, făcând ceea ce îi place.
* Am aflat despre mine că, dacă voi reuși vreodată să scriu un text precum If I Die (sau mai bine zis, precum primul draft din If I Die așa cum trebuie să fi arătat el) mă voi considera mulțumită
* Cred că dacă ai ce spune textul curge și nu pune prea multe probleme de stil. Și întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu materie in exces. Prefer să las pe afară decât să nu am ce pune. Deci, timp petrecut cu oamenii.
* Am învățat ca scrisul necesită răbdare cu carul. Nu am învățat, totuși, cum să fac rost de aceasta răbdare și nu am deslușit de ce as face orice numai să nu ma așez la birou și să mă apuc de scris.
* Despre documentare am aflat că se încheie abia după ce ai terminat de scris. Și poate nici atunci. Ca să spui o poveste nu poți delimita pașii în documentare-scris-editat. De fapt, documentarea intervine în mai multe etape ale procesului, iar cu cât ești mai dispus să pui noi întrebări, cu atât povestea devine mai bogată. Asta cu condiția ca între timp să-ți dai seama ce vrei să spui și să urmărești firul care duce spre acest rezultat, altfel riști să te pierzi în detalii. Planificarea ține foarte mult de uneltele pe care vrei să le folosești pentru a spune povestea. Nu poate decât să-ți fie util să ai la dispoziție cât mai multe unelte, iar cele mai multe dintre ele se culeg citind și scriind. Foarte important, am constatat, e să fii atent cu scheletul textului, să îl ai. Obișnuiam să-mi construiesc structura unui text mai mult intuitiv, pentru că îmi plăcea să îl las să curgă, acum mi se pare că e în interesul poveștii să fie organizată. Nu-i vorba de o planificare la rece de genul: acum scriu o conjuncție, acum un adverb, acum o frază mai lungă… E vorba să fii conștient de ce anume faci în fiecare etapă a textului și să nu te lași purtat prea tare de val, pentru că s-ar putea să-l îndepărtezi pe cititor de malul la care voiai să-l aduci.
* Și alți oameni trec prin ce trec eu.
Making of “Familia călătoare″ (din Esquire iunie)
Când scrii un text care trece de 2.000 de cuvinte sau chiar mai departe, structura devine esențială supraviețuirii (asta nu te scutește de ea la texte mai scurte). Uităm deseori că nu scriem pentru noi și ne apucăm să punem în text informație cu lopata, bucuroși că am putut executa ceva lung.
Dar cineva trebuie să te citească și, ideal, să povestească și altora despre ce a citit. Și atunci trebuie să fii atent la structură. Și trebuie să gândești fiecare decizie și să poți justifica fiecare paragraf. Un text reușit e o succesiune de decizii mici, luate de la un draft la altul.
Textul despre familia călătoare e unul dintre cele mai frumoase din numărul de iunie. Eu i-am editat Georgianei doar primul și ultimul draft (un alt editor minunat a făcut restul), dar țin minte că la primul nu i-am spus cu mai mult decât: Nu merge. Nu transmite emoția pe care o simt când povestești despre el. Încearcă să găsești o structură care nu doar te va ajuta să scrii mai cu viață, ci va fi și reprezentativă pentru poveste.
Așa s-a născut ideea de a-i oferi fiecare personaj un spațiu de mișcare. Mai multe despre structură și despre cum se schimbă un paragraf, vă spune chiar Georgiana:
==================================
Cum mi-am structurat textul
De Georgiana Ilie
==================================
Îi spuneam ieri unei colege ziariste că m-am documentat 6 luni pentru “Cinci călători pe ici pe colo”. Uluirea de pe chipul ei a spus totul. Uitasem că lumea trăiește într-un ritm mult mai rapid decât cel al unui scriitor la revistă.
Familia Pouzet Oprean călătorește în jurul lumii cu rulota. Un stil de viață plănuit pentru câțiva ani. Mi-ar fi plăcut să merg cu ei, în camper, măcar o săptămână, ca să pot scrie despre atmosfera de acolo, să mă joc și să învăț cu copiii, să stau de vorbă cu Marilena și Dan. Dacă ar fi fost măcar pe acest continent, aș fi făcut asta. Dar eu am aflat despre ei când erau în Mexic, după aproape un an petrecut în SUA și Canada. Și le-am urmărit călătoria prin Mexic și America Centrală. Așa că tot ce am putut să facem a fost să ne scriem pe email, de multe ori, și să citesc și să recitesc jurnalul călătoriei de pe site-ul lor. De aceea a durat atât. Și pentru că e greu să construiești o relație de încredere într-un mediu atât de artificial precum e-mailul. Nu căutam informații, ci motivație. Nu voiam descrieri de peisaje, ci momente din viața lor în călătorie. Din fericire, cei doi părinți sunt povestitori minunați. Și au văzut la mine și entuziasmul personal și pe cel profesional. Au avut încredere.
Am fost atât de copleșită de ei încât primul draft a fost prost. Mi se părea nenatural să fiu atât de entuziasmată, așa că am lăsat toate sentimentele pe dinafară. M-am concentrat pe proces, când vedetele erau de fapt ei, fiecare în parte.
Cristi a văzut că aveam nevoie de o structură pe care să lucrez, altfel voi fi în continuare obsedată de formă, nu de conținut. Și a venit cu soluția ca fiecare parte a poveștii să fie spusă de câte un membru al familiei, inclusiv rulota ““ ei se referă la rulotă ca la unul dintre copii. Începutul și sfârșitul urmau să puncteze un moment prezent, marcat de un fel de tensiune ““ alesesem de la început vizita la fluturii monarh ““ apoi totul între cele două să fie secvențe în care să se audă vocile tuturor. Aici mă puteam juca, puteam povesti anecdote din călătorie, puteam individualiza fiecare personaj. Și ar fi fost păcat să nu fac asta. Fiecare are o personalitate aparte, copiii sunt diferiți și fermecători; până și Simon, rulota, are ceva de spus amuzant.
Am devenit, așadar, un povestitor omniscient. Așa am renunțat și la citate, pentru că nu mai aveau sens în poveste. Am păstrat ritmul discursului lor, dar am făcut să fie consecvent de-a lungul restul textului.
Îmi place cum a evoluat textul, de la șirul de informații aruncate de-a valma în al doilea draft (pe primul mi l-am scos din minte) la eficiența fermecătoare din ultimul. Meritul unor editori care au devenit și ei la fel de entuziasmați de prietenii mei călători.
Draft 2:
Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește stadioane în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case pe plajele din Alaska, gătește, face fotografii, conduce o rulotă și nu poate să folosească lasso-ul, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun.
Draft 3:
Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, gătește, face fotografii, conduce o rulotă și nu poate să folosească lasso-ul, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.
Draft 4:
Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, gătește, face fotografii, conduce o rulotă. Cu toate acestea, nu poate să folosească lasso-ul, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.
Draft 5:
Dan are astăzi 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, gătește, face fotografii, conduce o rulotă. Talentele sale nu includ și mânuitul lasso-ului, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puțin încărunțit, privește lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ținută relaxată, cu umerii puțin aplecați și în general pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.
Draft 6:
Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce supraveghează copiii, gătește, face fotografii, conduce rulota. Talentele sale nu includ și mânuitul lasso-ului, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puțin încărunțit, privește lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ținută relaxată, cu umerii puțin aplecați și pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.
Unealta zilei: Punctul
Ieri am discutat la curs despre câteva tehnici de a-ți face proza mai dinamică. Unul din lucrurile pe care am insistat a fost alternanța dintre propozițiile lungi și cele scurte. O propoziție lungă e o călătorie, una scurtă e o frâna. Citesc prea des propoziții lungi și înflorate în România, de parcă cel care scrie ar vrea să ascundă faptul că nu stăpânește subiectul uzând de o înșiruire de subordonate care odată ce le-ai dat gata te-au făcut să uiți de unde ai pornit.
Mi-a amintit de asta și Monica, care face o bine meritată apologie punctului. Monica vorbește și despre punctele de suspensie, despre care am mai vorbit aici.
Și pentru că nici o idee nu e completă fără o anecdotă care să o ilustreze, uitați o poveste despre punct din cartea lui Jack Hart, A Writer’s Coach.
A newsroom legend tells of a cub reporter who flooded the city desk with long, flowery stories. His sentences warmed up slowly, curled around a long phrase or two, eventually ambled up to a weak verb, then trailed off in a thicket of subordinate clauses.
The cigar-chomping city editor (in those days city editors were always cigar-chomping, desk-thumping, and whiskey-swigging) bellowed across the newsroom, summoning the cub. While the kid sat trembling before him, the old curmudgeon rolled a sheet of copy paper into his typewriter and began pounding away with one finger. Eventually he filled the page and handed it to the cub. It was completely covered with black dots.
“Here,” he said. “We call those periods. We have lots of them around the newsroom. Use all you want. Anytime you run out, just come on back and I’ll give you some more.”