Eu, roz
De multe ori scrisul poate ajuta să ne lămurească. Încă de când am citit prima oară propunerile aduse de Ani pentru eseul personal m-a intrigat conflictul ei cu rozul, pe care l-a prefațat astfel: “Mă lupt cu rozul. Încerc să mă împac cu această culoare pe care am urât-o atât de mult timp, acum mi se pare că fără motiv.”
Ani nu era convinsă că vroia să atace această temă pentru că nu era sigură unde se va duce textul. Am încercat s-o conving că ăsta e un motiv îndeajuns de bun să încerce. După două drafturi, ideea a început să capete claritate. După patru a dat naștere unui text închegat, dinamic și amuzant despre ce se ascunde uneori în spatele micilor noastre obsesii.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Ani pe marginea textului.
==================================
EU, ROZ
De Ani Sandu
==================================
Am ajuns la serviciu ușor în întârziere. Am dat grăbită bună ziua la portar, am chemat liftul și am urcat până la etajul 7. Nu-mi aduc aminte ce-am făcut toată ziua, semn că lucrurile au decurs normal. La plecare, am urmat ritualul: am ieșit pe ușă, am chemat liftul, am apăsat butonul de parter și am așteptat mica zgâlțâietură de la etajul 1.
Abia când s-au deschis ușile am dat cu ochii de el, fix pe peretele de vizavi de lift: un abțibild roz, cât palma, pe care scria Parter și era desenată o săgeată cu vârful în sus. De unde răsărise? De ce mă trimitea înapoi la etaj, când tocmai ajunsesem acolo unde trebuia să fiu, la parter? Părea absurd. Și tocmai roz, culoarea pe care o urăsc. Cred.
Neterminare
De astăzi până spre sfârșitul lunii voi posta o nouă serie de eseuri personale, scrise de data aceasta de a doua grupă de cursanți pe care i-am avut la CJI. Sunt texte bune, profunde și șlefuite, de care aproape nici unul dintre autori nu este mulțumit.
Nu e o atitudine greșită cât timp fiecare dintre noi înțelege că dacă continuăm să exersăm, nu putem decât să scriem mai bine. Îmi place să le repet o vorbă pe care o spune jurnalista Diana Sugg. “Jurnalismul nu e ca gimnastica – nu ți se încheie cariera la 18 ani”. Și dacă îți pasă de ce faci, fiecare text va fi puțin mai bun decât cel dinainte.
Textul de azi e un text despre construcție și maturizare și felul în care ne agățăm simțim nevoia unor certitudini când totul în jurul nostru se schimbă. Sorana scrie despre casa pe care părinții ei o construiesc de 18 ani încoace și despre dorința ei ca acest proces să continue.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Sorana pe marginea textului.
==================================
NETERMINARE
Există lucruri care se sfârșesc inevitabil. Și există altele al căror sfârsit îl putem întârzia.
De Sorana Stănescu
==================================
Îmi amintesc ziua în care am început. Dormisem după-amiază și, când m-am trezit, am ieșit în curte. L-am văzut pe tata cu cotețul câinelui în brațe. Tocmai îl demontase, împreună cu o parte din gard. L-am întrebat ce face. “Ne apucăm de casă”, a zis el.
Căşti şi placaje (Bucharest Warriors)
În august, prietena mea a găsit pe un stâlp un anunț care spunea că o echipă de fotbal american din București caută oameni. În aceeași zi, am intrat pe site-ul Bucharest Warriors și le-am trimis un e-mail celor patru căpitani. Le-am spus că mă interesează să scriu despre ei.
Timp de două luni am asistat la antrenamente și i-am văzut progresând de la o gașcă entuziastă de băieți în pantaloni scurți și tricouri, până la o echipă în devenire, cu echipament și scheme. Articolul despre ei a apărut în numărul de noiembrie al Esquire (puteți să-l descărcați de aici în format PDF).
Warriors au continuat să crească și în acest weekend joacă primul amical oficial în România, contra celor de la Chișinău Barbarians. Dacă vreți să-i vedeți, mergeți sâmbătă, 19 aprilie de la ora 17:00 pe terenul “Parcul Studențesc” din complexul Tei.
Pozele pentru articol au fost făcute de Andrei Pungovschi. Articolul – așa cum a apărut el în revistă – e aici.
A scrie despre celebrităţi
M-a întrebat cineva recent dacă mi s-a întâmplat să fiu dezamăgit de cât reporting am făcut la un articol. Întotdeauna. Nu există text pentru care să nu-mi fi dorit să mai citesc ceva, să mai văd un loc, să mai vorbesc cu o persoană. Cred că această nemulțumire e necesară – altfel riști să cazi în capcană și să spui: “Ajunge. Am totul.”
Nu cred că ai vreodată totul. Ai cât ai reușit să strângi până în momentul în care trebuie să te așezi și să scrii, pentru că-ți suflă deadline-ul în ceafă. Ca să scrii bine trebuie să scrii cu informații și, ca să scrii cu informații, trebuie să-ți petreci cea mai mare a timpului din procesul de lucru la un articol făcând reporting.
Am recunoscut însă că frustarea e mai mare când vine vorba de celebrități. Atunci simt cel mai intens că se putea mai mult. E probabil rezultatul faptului că nu ai atâta control asupra procesului. Trebuie să te mulezi pe timpul persoanei respective, trebuie să accepți nivelul de acces pe care ți-l dă, iar, uneori, chiar și limite în ceea ce privește subiectele abordate. Dacă vrei să faci un interviu care să fie publicat în format întrebare/răspuns, e mai simplu. Pregătești întrebările, le pui, transcrii răspunsurile și gata.
Dacă vrei să scrii altceva, un text care transmite o experiență, e mai mult de muncă. Un telefon sau o întâlnire la o cafenea nu ajunge. Vrei să faci ceva cu persoana respectivă, să o vezi interacționând cu mediul din jurul lor. Asta deobicei îți mai temperează frustrarea că nu ai ajuns săpat destul de adânc. George Clooney e recunoscut pentru modul în care facilitează aceste experiențe. Nici el nu vrea ca ce se scrie despre el să fie un Q&A plictisitor. Își înțelege rolul, și vrea măcar să permită reporterului să scrie ceva amuzant. De aceea a acceptat invitația la cină a lui Joel Stein de la Time și apoi la googlit a lui A.J. Jacobs de ls Esquire.
Și dacă vorbim de scris despre celebrități, vroiam să va atrag atenția asupra lui Scott Raab, unul dintre scriitorii (writers) de la Esquire-ul american, un reporter nervos cu o atitudine tranșantă. Scriu d-astea, dar le scriu cum vreau eu, și probabil articolul va enerva persoana respectivă. Raab a scos recent o colecție de articole scrise despre celebrități, Real Hollywood Stories, și a punctat într-un interviu modul în care-și face munca ca să minimizeze frustrarea de a nu putea face atât reporting cât ai fi făcut la un articol care nu e bântuit de celebrități.
ESQ: After reading Real Hollywood Stories, you don’t seem particularly impressed by famous people. In fact, you seem to openly loathe them. Why?
SR: This might sound like a joke, but part of the answer is that I”™m from Cleveland. I”™m an old shoe salesman. I”™m an old bartender. Those are not metaphors — those are things I have done for money! I’m not wowed by anyone”™s station in life. It’s the opposite. I”™m really interested when people are cut down to size. To me — and not to harp on the Cleveland thing, but it”™s a really big part of my personality — it”™s a chance to try and get real with someone whose entire existence is an image. How do you get through that?
Câteva din profilurile făcute de Raab:
– Ewan McGregor
– Robert Downey Jr.
– Bill Murray
– Ryan Seacrest
FinaliÅŸtii pentru scriitură la Ellies ’08
Săptămâna trecută s-au anunțat nominalizările pentru Ellies, premiile anuale acordate de asociația americană a editorilor de revistă (American Society of Magazine Editors). Ca și Oscarurile, Ellies-urile au o gramadă de premii – de la design la fotografie la cea mai bună secțiune la cea mai bună revistă în categoria ei (categorie determinată în funcție de tiraj).
Ce mă interesează pe mine sunt însă cele trei categorii principale de scriitură. Nominalizările mai jos:
REPORTING
This category recognizes excellence in reporting. It honors the enterprise, exclusive reporting and intelligent analysis that a magazine exhibits in covering an event, a situation or a problem of contemporary interest and significance.
- National Geographic: China’s Instant Cities, Peter Hessler.
- The New York Times Magazine: Where Boys Grow Up to Be Jihadis, Andrea Elliott.
- The New Yorker: The Taliban’s Opium War, Jon Lee Anderson.
- The New Yorker: The Black Sites, Jane Mayer.
- Vanity Fair: City of Fear, William Langewiesche.
FEATURE WRITING
This category recognizes excellence in feature writing. It honors the stylishness and originality with which the author treats his or her subject.
- Atlanta: You Have Thousands of Angels Around You, Paige Williams.
- GQ: Underworld, Jeanne Marie Laskas.
- New York: Everybody Sucks, Vanessa Grigoriadis.
- The New Yorker: Swingers, Ian Parker.
- Vanity Fair: Gone Like The Wind, Buzz Bissinger.
PROFILE WRITING
This category recognizes excellence in profile writing. It honors the vividness and perceptiveness with which the writer brings his or her subject to life.
- The Atlantic: Present at the Creation, Matthew Scully.
- Los Angeles: Casualties of War, Steve Oney.
- The New Yorker: Azzam the American, Raffi Khatchadourian.
- The New York Times Magazine: The Huckabee Factor, Zev Chafets.
- Vanity Fair: Pat Dollard’s War on Hollywood, Evan Wright.
Pentru a vedea toate nominalizările cu link-uri către articolele și revistele respective, mergeți aici.
ÃŽn coabitare cu 46 mp
Acesta este ultimul text din seria eseurilor personale scrise de prima serie care a absolvit cursul de jurnalism narativ pe care îl predau la CJI. Textul Siminei excelează în simplitate și e plin de imagini amuzante. Mi-a plăcut din prima clipă modul în care Simina a ales să provoace râsul. Umorul nu e căutat ori forțat; el reiese din naturalețea descrierii scenelor. Puteți citi restul eseurilor aici.
==================================
ÎN COABITARE CU 46 MP
De Simina Mistreanu
==================================
Unii oameni se apucă de scris doar după ce și-au reglat scaunul la înălțimea potrivită, după ce și-au așezat cafeaua sau berea în dreapta tastaturii sau după ce și-au aspirat covorul. Spațiul trebuie să fie confortabil și să îți dea ghes să scrii.
Eu stau ghemuită pe o saltea gonflabilă, cu laptopul in brațe, străjuită de două aeroterme mici și vânjoase și de un calorifer electric. Încerc să ignor găleata cu mortar din stânga și îmi fac curaj să mă trezesc la 6 ca să ajung în celălalt capăt al Bucureștiului, pentru un duș înainte de cursuri.
Sunt acasă.
Cum am fost învăţată să cred
Am ajuns la penultimul text din seria eseurilor personale. Sandra scrie despre Moș Crăciun și despre cum e să continui să crezi și să-ți păstrezi o parte din inocența cu care priveai lumea când erai copil. Fascinația și deschiderea sinceră față de lume e o boală recomandabilă când încerci să spui povești. Cu siguranță mai sănătoasă decât cinismul. Citiți restul eseurilor aici.
==================================
CUM AM FOST ÎNVAÅ¢ATÄ‚ SÄ‚ CRED
De Alexandra Popescu
==================================
Pe la șase ani, în preajma Crăciunului, am văzut în vitrina unui magazin o caleașcă de jucărie cu doi însurăței. Å¢in minte că prețul mi se părea enorm, că am mers atât de departe încât să-mi întreb părinții cât câștigă, să fac calcule, să realizez că ar fi o risipă, că e imposibil, că nu merită.
Costa 20.000 – cât salariul mamei. Am ajuns acasă, am luat o foaie de hârtie și, cu litere mari, caligrafice, abia învățate, i-am scris Moșului. Am cerut jucăria de-abia la final, jenată parcă de preț. I-am dat apoi scrisoarea tatălui meu să o pună la poștă și am așteptat.
O zi în jurul portocalei
Roxana a încercat în textul ei să transmită sentimentul pe care îl simți când timpul și spațiul te separă de cea mai bună prietenă. E un eseu despre maturizare, despre schimbare, despre cine suntem și cum ne schimbăm când pășim în etape de viață mai responsabile.
==================================
O ZI ÎN JURUL PORTOCALEI
De Roxana Ciucur
==================================
E vineri, ultima zi pe care o petrecem împreună. Am hotărât să petrecem aceste ultime ore pe o plajă privată, în Ostia, vechi port al Romei. Stăm tolănite pe șezlonguri din plastic alb, păzite de două umbrele albastre ce țin departe razele unui soare nostalgic, de început de septembrie. Agitația zilelor toride de vară, de pe riviera italiană a trecut. Un nisip perfect întins și fin se așează la picioarele noastre. Valuri mici, copii care se joacă în apă, părinți urmărindu-i cu privirea, de pe mal.
Port costumul cumpărat special pentru această vacanță la Roma. E galben strălucitor, din două piese, fără imprimeuri sau zorzoane. Pe cap, am o pălărie albă, din pânză, cu boruri mari și o panglică roșie. Mă uit la Cristina. O văd din profil, aproape adormită, sub cercul aruncat de umbrelă. Costumul dintr-o singură piesă, albastru cu flori mici, albe îi conturează și mai bine sarcina ajunsă în luna a cincea. Își ține ochii închiși. Are un zâmbet abia schițat, iar genele negre, puternic rimelate, îi umbresc cearcănele abia ivite.
“Dormi?”
Moonlight Allegretto
Textul Cameliei este despre lucrurile făcute pe jumătate – dar asta o afli citindu-l. Nu iese din poveste ca să îți spună asta; ți-o arată prin anecdote (Show, don’t tell). Îmi place modul în care Cami reconstruiește scenele. Are ochi pentru detaliu și reusește să te ducă acolo. Și da, detaliile sunt adevărate – Cami chiar a numărat cele 23 de trepte care duc spre intrarea Clubului Școlar.
Găsiți restul eseurilor personale din această serie aici.
==================================
MOONLIGHT ALLEGRETTO
De Camelia Bucioveanu
==================================
Nici nu împlinisem șapte ani, când, într-o zi de toamnă destul de blândă cât să mă pot îmbrăca cu rochița roșie cu mâneci trei sferturi, învățătoarea m-a ridicat în picioare împreună cu alți câțiva colegi, ne-a așezat în șir indian și ne-a condus către cabinetul de muzică.
Acolo, purtând bască și-un pulover gri, un domn între două vârste așezat pe un scaun din lemn cu spătar, a lovit ușor diapazonul de colțul catedrei. După câteva secunde de tăcere, am cântat în cor un “la” prelung. Apoi domnul s-a ridicat de pe scaun și s-a plimbat cu pas cadențat prin fața fiecăruia dintre noi, uitându-se atent la mâini. Apoi ne-a separat așa cum separi piesele negre de cele albe pentru un joc de șah. Pe tabla de joc, vioara, flautul sau chitara clasică nici măcar nu au intrat în discuție. Mi s-a spus că mâinile mele nu erau potrivite decât pentru pian. Printr-o selecție ad-hoc, nici acum nu știu bine cum, am ajuns să iau lecții de pian.
Talent făcut cioburi
Gabriela a scris un text minunat despre talent, sau mai degrabă, despre căutarea lui. Mi-a plăcut ideea din primul moment pentru că încerca să “agațe” un sentiment destul de greu de ilustrat. Căutarea și poziționarea anecdotelor au fost pașii esențiali în cizelarea articolului, care s-a așezat odată ce Gabi a găsit începutul și sfârșitul poveștii. Nici o rușine că a ajuns la al patrulea draft și asta pentru că fiecare a fost mai bun decât cel dinainte. Ä‚sta e și motivul pentru care textul se citește dintr-o suflare.
======================================
TALENT FÄ‚CUT CIOBURI
CÇŽutarea unui talent este, poate, primul semn cÇŽ nu ai nici unul
De Gabriela Pițurlea
======================================
Într-o zi de toamnÇŽ m-am urcat pe ,,miniscena” din vitrina coaforului de lângÇŽ piațÇŽ. M-am întors cu spatele la geamurile prÇŽfuite și pÇŽtate și, dupÇŽ ce am studiat spectatoarele entuziaste, mama mi-a întins un pieptene, ca microfon. L-am refuzat. Mi-am tras ciorÇŽpeii albi, mi-am aranjat rochița roșie de lânÇŽ, am fixat o agrafÇŽ din bretonul scurt și am început sÇŽ fredonez.
“FatÇŽ dagÇŽ, nu fii tistÇŽ, fiin’cÇŽ e pÇŽcat.”
MÇŽ mutam de pe un picior pe celÇŽlalt, mișcându-mi stângaci mâinile, concentratÇŽ exclusiv asupra cântecului abia învÇŽțat. PelticÇŽ și puțin rÇŽgușitÇŽ, dar cu seriozitate maximÇŽ. În fața mea așteptau niște doamne drÇŽguțe, cu lucruri caraghioase în pÇŽr și trebuia sÇŽ le distrez. Aveam patru ani.