Lectură de weekend: Maria Dinulescu (din Esquire)
Portretul pe care i l-am făcut Mariei Dinulescu în numărul de iulie-august al Esquire e un text la care țin mult. Pe lângă personajul în sine, despre care puteți citi în articol, îmi place acest profil pentru că:
– Maria mi-a acordat un acces nesperat la viața ei. Am fost împreună la cumpărături, la o discuție despre un scenariu și apoi la o noapte de filmare. E greu să nu produci un text reușit când ai ocazia să observi atâtea momente.
– am lucrat după o schemă. Vezi imaginea de mai jos.
– deschiderea ultimei scene s-a născut dintr-un exercițiu de scris făcut la cursul de jurnalism narativ. Le-am dat cursanților 10 minute să-și pună personajul despre care scriau într-o “scenă” în care l-au observat. Am scris alături de ei; scheletul deschiderii părții numărul cinci din text e în caietul pe care îl car cu mine la curs.
Fotografiile au fost făcute de minunatul Alex Gâlmeanu. Design de Raymond Bobar.
Măria sa drumul
Dan e un împătimit al drumului și a vrut neapărat să transmite acest sentiment în textul pe care l-a scris. Cât timp a lucrat la drafturile acestui material s-a și pregătit pentru aventura auto pe care o prevestește în text. L-am văzut cu toții tot mai bucuros pe măsură ce se apropia plecarea. Iar când s-a întors era de-a dreptul extaziat.
Tot Dan și-a făcut la finalul cursului o autoevaluare destul de drastică. Vorbind despre poveștile pe care le poți spune folosind tehnicile jurnalismului narativ – pe care a ajuns să-l îndrăgească -, Dan spune:
Nu cred că aș putea să scriu așa ceva. Pentru că nu mai cred în oameni. Oamenii m-au dezamăgit, de obicei în mod direct proporțional cu încrederea investită în ei. Am cunoscut o mulțime de oameni minunați (de povești minunate) și câteva lichele (alte povești minunate). Iar acum aș vrea să-i țin pe toți la o distanță respectabilă, acolo de unde nu li se văd defectele. Acolo unde rămân doar potențiale povești minunate.
Citiți la final un dialog cu Dan despre cum a scris textul.
==================================
MÄ‚RIA SA DRUMUL
De Dan Rădulescu
==================================
A început cu o accelerație de începător pe macadamul prăfuit al luncii Argeșului. Au urmat frâne îmbufnate și ore nesfârșite de șofat într-un dreptunghi imperfect. Învățam să conduc pe Dacia albă a bunicului meu. Avea douăzeci și șase de ani vechime, iar eu abia jumătate din vârsta ei. Drumul bolovănos pe care mă zdruncina de zor avea numai linii drepte, intersecții bruște și se ferea de sonde petroliere ruginite, lanuri ponosite de porumb și de malurile betonate ale râului. Era cel mai deosebit drum din lume pentru că era primul.
Pământul bătătorit pe care am învățat să conduc a fost începutul căutării drumului perfect. Mi-am imaginat întotdeauna că este o pătură delicată de asfalt întins prin inima munților. Are benzile demarcate de linii albe strălucitoare și mirosul pajiștilor de munte amestecat cu aroma asfaltului răsfățat de cauciucuri încinse. Din când în când trece pe el câte o mașină ai cărei pasageri sunt acolo din pasiune pentru drum și nu destinație.
Tu nu trebuia să dai la păpuşi?!
De astăzi începe o nouă serie de texte produse la cursul de jurnalism narativ (ediția de vară).
Mi-a plăcut din primul moment ideea Anei Maria. Vroia să scrie despre pasiunea ei de o viață, teatrul, și despre examenul care i-a pus capăt (sau, cel puțin, a forțat-o să o pună deoparte). Mi-a plăcut pentru că deseori visăm la ceva și trăim cu frica unei ratări. Foarte puțini sunt cei care au curajul să povestească cum e să ratezi.
Ana Maria a făcut-o și a făcut-o frumos și a făcut-o clinic. Unele anecdote din timpul examenului te fac să strângi din dinți și să-ți dorești s-o scoți din sală cu mâna ta.
Dar acest eseu personal, indiferent de cât de dureroasă ar fi fost ratarea, e dovadă că Ana Maria a început s-o accepte și s-o cucerească. Ce-mi pare rău e că nu ați auzit-o citind textul cu voce tare. Timbrul vocii, decisiv pentru examenul despre care povestește, dă textului o savoare nebănuită. Poate, odată, Ana Maria va înregistra acest text și-l vom și putea asculta.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Ana Maria pe marginea textului.
==================================
TU NU TREBUIA SÄ‚ DAI LA PÄ‚PUȘI?!
De Ana Maria Ciobanu
==================================
Totul a început cu Eminescu.
La 4 ani am descoperit volumul mare și gri din sufragerie din care recitam zilnic “Venere și Madonă” până mă durea gâtul: “Suflete de-ai fi chiar demon, tu ești sfântă prin iubire…”
În prima zi de școală, când toți copiii stâlceau “Cățeluș cu părul creț”, m-am ridicat în picioare și am răcnit: “Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, lume ce gândea în basme și vorbea în poezii”. Învățătoarea, siderată, a chemat-o pe mama la școală.
Cum se naÅŸte un text (Ziua 2)
Raport ziua 2.
Obiective îndeplinite: realizarea unui prim draft a primei scene și a unui segment mai special de deschidere.
Ore lucrate: Estimare pozitivă: 5 ore. Estimare realistă: 3 ore jumate.
Cuvinte: 1,465.
Cantitate de ciocolată consumată: Nu suficientă.
Cea mai mare frică: Că mâine nu voi reuși să scriu scena 2.
Dragoş Bucur vrea să fie (Esquire, Dec. 2007)
Dragoș Bucur, decembrie 2007. Fotografii: Cosmin Bumbuț.
De ceva timp puteți găsi articole din numerele mai vechi ale Esquire pe portalul cultural Liternet.ro. De astazi puteți citi și cover story-ul numărului de decembrie, un profil pe care i l-am făcut actorului Dragoș Bucur.
La acea vreme, Bucur tocmai terminase de filmat Boogie. Discuția noastră s-a centrat pe dorința lui de-a nu își exagera imaginea și personalitatea; pe o dorință încăpățânată de-a fi “normal”, chiar banal. Mai jos, un fragment (restul aici):
În dinamica interacțiunii dintre un reporter și o persoană publică există mereu un fel de teatru. Reporterul știe că stă față în față cu un om dornic – sau cel puțin obișnuit – să controleze mesajul. Cel intervievat știe la rândul lui că trebuie să se deschidă îndeajuns încât să creeze un minimum de intimitate care să țină cititorul conectat. Oamenii politici fac asta adoptând un limbaj colocvial și sugerând prin dezinvoltura asumată că rolul de purtător de sarcini de conducere nu e decât un rol obositor, iar ei sunt, de fapt, cetățeni de rând.
Artiștii sunt altfel. Deseori, sunt puși în postura de-a fi mediatizați nu pentru vreo realizare nume, ci pentru că au o imagine care inspiră, provoacă și – hai să fim sinceri – vinde. Aici nu ai există gravitatea discuției cu un politician, iar subiectul – un film, un album – e efemer. Și tunci, omul joacă. O starletă va spune că preferă să nu poarte chiloți, un muzician va spune că a ras pe nas cenușa tatălui împreună cu o linie de coca, iar un actor va spune înlăcrimat că ltimul rol i-a schimbat percepția asupra vieții (deși și ultimele cinci făcuseră același lucru).
Cu acest bagaj în spate, n-ai cum să nu fii puțin sceptic când Bucur deschide conversația spunând că nu vrea altceva decât să fie Bucur. Ascultându-l însă, realizezi că nu joacă. A făcut trei ani de teatru până a dat primul autograf. Apoi a mai făcut doi ani de televiziune înainte ca lumea să-l oprească pe stradă și să-i spună: “Tu ești ăla de la Zdob și Zdub”. Și apoi, a mai tras trei filme înainte să fie invitat la o emisiune. Nu l-a interesat să-și mențină imaginea la o anumită cotă. A făcut ce face și azi. A fost Dragoș Bucur.
Cititul vindecă
Elena a scris un text minunat despre puterile curative ale lecturii. E un mod potrivit de-a încheia și această serie a eseurilor personale, texte care au puterea de a ne apropia de trăirile similare ale celor din jur.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Elena pe marginea textului.
==================================
CITITUL VINDECÄ‚
De Elena Pătrățeanu
==================================
La o oră de informatică din ultimul an de liceu, stăteam cocoșată în bancă cu o carte trântită pe pulpe și cu un șervețel gălbui și zdrențuit în care îmi suflam nașul roșu. Răspundeam la urări de sănătate după ce lansam câte un “Haaaaaaa-aaaaa-pciuuuu!!!!” zgomotos și mă aplecam mai abitir deasupra “Lolitei”, o carte împrumutată de la bibliotecă, pe care unul dintre cititorii săi și-a exprimat grav și direct părerea continuând titlul de pe a doua pagină: “e o curvă”. Erau ultimele săptămâni de școală; unii jucau cărți, alții rezolvau variante de bacalaureat. Eu citeam.
Prin clasa a V-a, într-o altă bancă, dintr-o altă școală, un coleg își pusese în gând să mă întreacă la citit benzile desenate “Mickey Mouse”. Mi-am suflat puternic nasul chinuit în batistă cândva apretată și curată, am îndesat-o în buzunarul uniformei și, tușind amenințător, m-am pregătit de start. După ce a rămas în urmă cu o pagină jumătate, singurul lucru pe care pierzătorul certat cu fairplay-ul l-a putut face a fost să exclame, arătându-mă cu degetul: “Semeni cu Rudolf”.
Cum m-au învăţat părinţii să ascult muzică
Iulia a găsit o cale alternativă – și foarte simpatică – de a scrie despre familia ei: folosind muzica. Și nu orice muzică, ci cea pe care a primit-o de la părinții ei. Un text simplu și frumos despre copilărie, maturizare și colecția de casete.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Iulia pe marginea textului.
==================================
CUM M-AU ÎNVÄ‚Å¢AT PÄ‚RINÅ¢II SÄ‚ ASCULT MUZICÄ‚
De Iulia Roșca
==================================
Cântam peste bandă, în picioare la mine în cameră, cu fața la ușă. Acolo era publicul meu. Aveam 6 ani. Știam puține cuvinte, pentru că abia terminasem grădinița de engleză, dar cântam cu încredere. Din “Dancing queen”, prima melodie de pe casetă, înțelegeam Friday night, music, dance, chance…și cam atât. “Fernando” mă fascina pentru că intuiam o poveste complicată de dragoste, din cauza începutului cu flaut și tobe și tensiunii care creștea. Făcusem o coregrafie și câteodată îl puneam pe tata să participe. “Mama mia” era preferata mea, datorită ritmului și a refrenului. Era a patra de pe partea A.
Prima mea casetă cu muzică ““ o TDK cu cele mai cunoscute melodii ABBA, primită de la ai mei. O ascultam non-stop la casetofonul mic Goldstar pe care îl câștigasem la trei ani la gala Tip Top Mini Top. Au urmat Ace of Base, cu celebrele “Happy Nation” și “All that she wants”, Ricchi e Poveri ““ preferata mamei, și una cu Bee Gees.
Recomandare: Michael Paterniti
Pe Michael Paterniti l-am descoperit târziu (în comparație cu anii de când scrie), într-un zbor de la București la New York. Citeam o antologie/istorie de jurnalism narativ compilată recent de Norman Sims și unul din texte – primul de altfel – era “The Long Fall of One-Eleven Heavy” (pe care l-am mai recomandat odată). Articolul, despre prăbușirea unui zbor Swiss Air a fost publicat în Esquire în 2000 și a fost finalist pentru un premiu de scriitură.
Nu auzisem de Paterniti până atunci și primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să-l trec prin Google. Rezultatul a fost o inundație de referințe la “Driving Mr. Albert”, un articol în Harper’s (premiat în 1997) și apoi o carte care dezvoltă articolul (în 2000). Subiectul? Michael Paterniti (scriitor) și Thomas Stoltz Harvey (un octogenar anatomo-patolog) fac o călătorie de pe-o coastă a Americii pe alta, având în portbagaj creierul lui Albert Einstein.
Harvey este omul care în 1955 i-a extras creierul lui Einstein și nu l-a dat înapoi niciodată – nici executorilor testamentului, nici familiei, nici universității Princeton, în spitalul căreia a murit savantul. Paterniti auzise povestea creierului lui Einstein dar crezuse că e o legendă urbană – asta până un vecin i-a confirmat că există într-adevăr un doctor care ține bucățile în două borcane mari de prăjituri (tăiate în multe bucăți mici).
Cartea e o poveste pe mai multe planuri. A unui bărbat a cărui viață a fost dominată de creierul unui om mai mare decât el. A personajului invizibil dar gigantic, Albert Einstein. A unui jurnalist tânăr (Paterniti avea 32 de ani pe atunci) care își caută un sens conducând un Buick Skylark de la est la vest. E povestea unei călătorii în spațiul și timpul american și o poveste despre spațiu și timp în general (doar vorbim despre Einstein).
Paterniti e nu doar un reporter excelent ci și un scriitor foarte bun. Proza lui – înflorată ici-colo cu o serie de reflecții – e captivantă și puternică.
Mai jos un fragment din articolul din Harper’s. Paterniti și Harvey au plecat către California dar octogenarul nu arată nici un semn de oboseală. Dacă ar adormi, Paterniti ar putea să oprească și să arunce o privire în rucsacul din portbagaj unde e cutia de plastic în care stă creierul.
Despite my expectations that Harvey will sleep a good deal, what I soon realize is that he’s damn perky for eighty-four and never sleeps at all. Nor talks much. In this age of self-revelation, he eschews the orotundity of a confessor.
He speaks in a clipped, spare, almostpenurious way — with with a barely perceptible drawl from his midwestern childhood — letting huge blocks of time fall in between the subject and the verb, and then between the verb and the modifier of a sentence. He pronounces “pleasure” play-sure, and “measurements” may-sure-mints, When my line of questioning makes him uncomfortable, he chuckles flatly like two chops of wood, “Heh-heh,” raspily clears his throat, then says, “Way-ell . . .”
(…)
I admit: this disappoints me. Something in me wants Harvey to sleep. I want Harvey to fall into a deep, blurry, Rip Van Winkle daze, and I want to park the Skylark mothership on top of a mountain and walk around to the trunk and open it. I want Harvey snoring loudly as I unzip the duffel bag and reach my hands inside, and I want to ““ what? ““ touch Einstein’s brain. I want to touch the brain. Yes, I’ve said. it. I want to hold it, coddle it, measure its weight in my palm, handle some of its 15 billion now-dormant neurons.
Does it feel like tofu, urchin, baloney? What, exactly? And what does such a desire makeme? One of the legion of relic freaks who send Harvey letters asking, sometimes begging, for pieces of the brain? One of the pilgrims whocome from as far away as Japan or England or Australia to glimpse it?
Amintiri înşurubate
Victor povestește în acest text despre cele trei operații pe care le-a suferit la genunchi și cum acestea i-au încheiat prematur o potențială carieră în baschet. Victor a vrut să scrie o poveste cât se poate de neutră, nedorind să provoace o reacție de milă. E la latitudinea cititorilor dacă a reușit. Cu siguranță a arătat că a renunța la un vis doare mai tare decât o succesiune de intervenții chirurgicale – chiar dacă ele implică o groază de gaz (vezi mai jos).
La final puteți citi și un scurt dialog cu Victor pe marginea textului.
==================================
AMINTIRI ÎNȘURUBATE
De Victor Ernuțeanu
==================================
Jucam la echipa de juniori din Ploiești, orașul meu natal. Credeam că procedez corect când nu țineam cont de sfaturile nimănui și făceam totul conform mie. Antrenorul îmi repeta să mă încălzesc bine înainte de orice meci, iar tatăl meu îmi amintea de importanța nutriției, pentru că “mă lungisem” brusc și riscam să am probleme cu oasele și articulațiile. Eu vroiam doar să joc baschet. Aveam poza lui Michael Jordan deasupra patului, zeci de CD-uri cu meciuri din NBA și așteptam cu nerăbdare momentul în care voi fi ales să joc pentru o echipă din prima ligă a țarii, visul meu însă, era să ajung să joc în State.
Cum adoram orice fel de competiție sportivă, m-am hotărât într-o vară să particip la un campionat bucureștean de “baschet stradal”, unde accentul se punea mai mult pe spectacol și aptitudinile de a mânui mingea. Aveam paisprezece ani, eram în cea mai bună formă de până atunci și urma să plec în turneu prin țară, cu echipa. Antrenorul îmi spunea în fiecare zi să fiu atent, să nu mă accidentez, deoarece are nevoie de mine pentru a duce echipa pe primul loc.
Dar, în acea zi de august, din cauză că m-am grăbit să intru pe teren fără a mă încălzi, la o întoarcere bruscă am simțit cum îmi fuge genunchiul drept din articulație. Am șchiopătat până la cea mai apropiată bancă și mi-am dat seama că ceva grav se întâmplase printre articulațiile genunchiului.
Am crescut odată cu dioptriile mele
Mihaela a scris un text simplu și frumos despre cum dioptriile i-au afectat copilăria și despre cum a căzut până la urmă la pace cu ochelarii. Când i-am rugat pe să-și scrie eseul în șase cuvinte Mihaela l-a prezentat astfel: “O decizie care mi-a schimbat viața.”
La final puteți citi și un scurt dialog cu Mihaela pe marginea textului.
==================================
AM CRESCUT ODATÄ‚ CU DIOPTRIILE MELE
De Mihaela Dima
==================================
Mama a aflat că nu văd bine de la educatoarea mea de la grădiniță, care m-a pus să număr mărgelele de pe un șirag. Învățasem să numărăm și eram la capitolul “mulțimile numerelor”. Nu am distins mărgelele de pe șirag așa că educatoarea i-a sfătuit pe ai mei să mă ducă la un control oftalmologic. Aveam trei ani jumătate și dioptrii în jur de -2 la ochiul stâng și -3 la dreptul.
Prima pereche de ochelari mi-o amintesc doar din poze. Erau foarte mari, iar mama spune că aveau un fel de arcuri cu care se prindeau de lobul urechii ca să nu-mi cadă. Știu însă cum arătam pe la șase ani ““ eram o fetiță mică, cu părul negru, cu breton și cu o pereche de ochelari imenși care îmi acopereau o mare parte din față.