Dragă Mihaela Rădulescu
Când am predat acum trei luni materialul despre Mihaela Rădulescu am sugerat – în scrisoarea pe care i-am scris-o în acel text – că trăiește un moment pe care n-am pretenția ori intenția să-l decodez. Am scris: “Sigur vei spune odată povestea lui ““ ne-ai obișnuit să fim părtași la intimitatea ta ““, dar fă-o când vei simți tu nevoia.” Momentul, dacă e să ne luăm după ce vedem în trecere pe la tarabe, pare să continue.
Puteți citi scrisoarea din Esquire, integral, aici. Textul a apărut în Esquire-ul de ianuarie-februarie 2009.
Supravieţuirea (FHM, noiembrie 2008)
Publicat în FHM România, noiembrie 2008. Acest text este pentru Florin, pe oriunde o fi el acum.
—-
Mi-a spus recent un coleg că cele mai bune două porecle pe care le-a auzit vreodată sunt Supraviețuirea și încă una pe care am uitat-o. De la mine o știe pe prima. E a unui prieten din copilărie și s-a născut așa: când am mers odată la munte cu colegii de liceu, l-am luat și pe Florin, un vecin de bloc. Stăteam în cameră cu el și încă doi băieți. Într-o dimineață, la trezire, l-am găsit pe Florin, piele și os cum a fost toată viața lui, înfulecând ca apucatul la masa de lângă geam. “De ce bagi mă așa?”, l-am întrebat. “Supraviețuirea”, mi-a răspuns.
Am crescut în Târgu-Mureș la etajul doi al unui bloc de patru, vizavi de un deal care ne-a folosit ani de-a rândul ca derdeluș, apoi a devenit fundație pentru o biserică, a cărei construcție era binecuvântată de câte ori pe an era nevoie de Adrian Păunescu și ansamblul. De la mine nu-i vedeam behăind, dar îi vedeam perfect din balconul lui Florin, care stătea la patru. Mereu m-a fascinat balconul lui. Dădea înspre bulevard – o deschidere mai mare spre lume decât al nostru. De acolo ne-am zgâit la coloanele de manifestanți la Revoluție până să fim deportați – eu și fratele meu – la bunici, pentru “protecție”. De acolo vedeam dacă e liber terenul de fotbal de la școală. De acolo scuipam după oameni de la înălțime. Regulă: Când scuipi după cineva de la doi, riscurile de-a fi văzut și auzit sunt mai mari.
Florin era copilul unei vânzătoare și al unui ofițer. Era atât de slab încât părea o radiografie cu păr. Asta a început să fie o povară abia pe la 14 ani, când mergeam la discotecă (probabil îmbrăcați în pulovăr) și lui îi cereau buletinul la intrare. Era mai mare cu vreo doi ani, dar asta n-a fost o piedică pentru prietenia noastră. Nu mai știu ce ne-a apropiat, dar știu că în curtea blocului eram singurul care nu îl striga după porecla pe care i-au dat-o ăia mai mari: Gigantu’. Era mascota lor și-l trimiteau deseori la farmacie să le cumpere protexuri. “Ce-i aia?”, îi întreba el. “Gumă”, îi răspundeau.
Deși familia lui era modestă, întotdeauna l-am considerat pe Florin cool. Avea combină de la Electromureș (ne-am luat și noi până la urmă), avea un calculator CIP-03 (ne-am luat și noi HC 90) și avea pești (am primit odată doi papagali, care au murit de inanție). Mai mult decât atât, ta-su’ aducea acasă tot felul de maculatură erotică. La ei în casă am citit povestea lui Anton, zugravul, care a venit cu ucenicul să văruiască apartamentul doamnei Cecilia. Ucenicul a avut întâietate la doamna pentru că era virgin, iar aura de bărbat-fatal a lui Anton a fost dublată de un tușeu de filantropie. Tot acolo am citit și cărticica cu nobilul francez precoce, care le-a tras-o tuturor femeilor de pe moșie, de la sor’sa pe care o spionase făcând pipi, la Ursula, menajera, la mătușa care îl îmbăiase când era copil. Nobilul spunea la un moment dat, spre finalul cărțuliei, că era datoria lui patriotică să populeze Franța.
Florin nu era cel mai tehnic fotbalist de la bloc, dar se descurca. Împreună am inventat și coordonat tot felul de competiții de dificultate atletică îndoielnică: aruncatul cu mingea la țeava de gaz, gimnastică pe ciment și coloratul în corturi amenajate pe iarbă – Florin avea voie să aducă o pătură afară, noi nu. Când era frig, organizam spectacole în uscătorie. Nu mai știu exact care era rolul lui – eu eram un fel de organizator-scenograf-prezentator – dar sigur foloseam pături de la el de-acasă pe post de cortină.
Mai târziu, când tata a primit un reportofon cu casetă mică, ne-am apucat să înregistrăm sketch-uri (băieții din curtea blocului erau convinși că asta înseamnă “vagin”). Majoritatea erau discuții dintre un realizator radio și un invitat imbecil. Când s-a mai ieftinit telefonia am început să sunăm necunoscuți și să-i anunțăm că au cîștigat electronice, sau să le spunem: “Sunt vecinul de sus. Aveți apă caldă?” Odată ni s-a răspuns: “Stau la ultimul etaj. Ce vecin de sus?”
În liceu ne-am văzut mai rar. Eu ajunsesem la, se spune, cel mai bun din oraș, el era la forestier. Dar tot găseam weekend-uri pentru sketch-uri, de data asta filmate cu camera lui tata. Filmam în general la Florin, împreună cu frate-mio și încă doi prieteni, cu o idee vagă de intrigă și multă improvizație. Ba eram concurente la miss, ba liceeni la balul bobocilor, ba știriști, ba senseiul și elevul. Odată am filmat la ștrand; eu eram blonda pe cale să se înece, el salvamarul săritor. Când a plonjat după mine, arăta ca un păstrăv încercând să salveze o balenă.
S-ar putea să greșesc, dar cred că ultima oară l-am văzut în 2002. Eram acasă de 1 mai și urcasem până la Zoo cu un prieten. În aglomerația de la tiribombe l-am văzut pe Florin, la fel de scheletic cum mi-l aminteam. Mi-a spus ceva de America și Bin Laden și teoria conspirației și despre organizația de tineret a Partidului România Mare, din care făcea parte. Cică făceau chefuri mișto. Supraviețuirea, frate.
Bilanţ
Cei care au participat la atelierul de toamnă de la CJI (un fel de modul pentru avansați al cursului obișnuit) au avut un scop precis în cele trei weekend-uri în care ne-am întâlnit: să încerce să ducă la capăt o poveste și să încerce să o publice. Acum, la aproape două luni de când ne-am despărțit, se poate face un mic bilanț.
Din cei 11 participanți, unul a fost “absolvit” de obligația de a scrie un text și transformat într-un al doilea editor. Din cei 10 care au muncit la o poveste, o bună parte și-au schimbat ideea cu care veniseră pentru că nu era fezabilă. (Pont: cu cât mai mică e povestea, cu atât ai mai multe șanse să-ți iasă).
Șapte din cele 10 texte au fost finalizate până în acest moment. Trei – din câte știu – sunt încă în stadiul de documentare. Iată ce s-a întâmplat, sau se va întâmpla, cu cele șapte: (Vă împărtășesc soarta lor ca să vedeți că nu glumeam când spuneam că – în ciuda crizei, lipsei de spațiu, fondurilor etc. – trăim vremuri bune pentru jurnalismul narativ):
– portretul ministrului culturii, Theodor Paleologu, a apărut în numărul de ianuarie-februarie al Esquire.
– portretul Mariei Costache, graficiana de la RomâniaFilm, a apărut în numărul din februarie al Tabu.
– despre cum se adună publicul care aplaudă la emisiuni TV (și cine face treaba asta), ați putut citi pe HotNews.
– de ieri, găsiți pe 9AM, povestea primului turneu prin care a trecut Marius Crăciun după ce a devenit campion mondial la jocul FIFA.
– celelalte trei texte, despre care vă voi spune mai multe în momentul în care vor apărea, le veți găsi în curând în Esquire, Tabu și într-un număr viitor al revistei Pilot Magazin.
Te-a făcut mama pesimist? (FHM, aprilie 2007)
Mi-am început dimineața cu o discuție despre tabloidizare (inspirată de Cristina) și am ajuns la una despre ghetto-urile culturale românești, despre prețiozitatea unora dintre ele și intenționata inaccesibilitate a altora, și, inevitabil, despre cinismul care domină România (în care trăim și care ne ocupă tot timpul).
De aici a fost doar un pas la textele pe care le scriu cu plăcere în FHM, o șansă de-a îmbrățișa fără pretenții realul românesc sub toate formele lui – joase sau mai puțin. Textul de mai jos a fost scris acum aproape doi ani, pe când locuiam în Boston și împachetam valize, gata să mă întorc în România după patru ani de exil. L-am ales pentru că vorbește – oarecum – despre cele de mai sus.
Avertisment: Textul conține glume îndoielnice și nu e o mostră de jurnalism narativ. E ceva de weekend.
“””””“
Te-a făcut mama pesimist? Ghinionul tău.
FHM, aprilie 2007
Astăzi stau și bifez o listă cu lucrurile de care trebuie să scap înainte să mă întorc în România după patru ani de zile de bântuit America: un laptop, un aparat foto, chiloții speciali cu gaură și cartela de fidelitate de la cafeneaua de la colț. Când mă voi plictisi de bifat, voi începe să îndes cărți în cutii.
Scenariul de mai sus e ideal pentru muci și behăieli de înmuiat perna cu lacrimi. Transhumanțele transatlantice sunt perfecte pentru perioade de depresie în care stai pe closet și te joci alba-neagra cu târâtoarea pe care ai prins-o sub talpă. Astea sunt momente profunde de introspecție în care te gândești cum ar fi decurs viața ta de tânăr român dacă Prunea ar fi ajuns la mingea pe care i-au băgat-o suedezii în poartă în ’94 (sau dacă și-ar fi folosit monstrul ce zace inghinal).
Sau cum s-ar fi aliniat astrele dacă ne-am fi strecurat în NATO în zilele în care Florin Călinescu, pe atunci mai important decât chel și buhăit, se holba spre vest, și noi după el ca turma după Miorița. Sau, mai recent, cum ar fi fost dacă Ernest câștiga Big Brother 1? Poate ar fi prezentat o emisiune despre cărți de citit, nu una în care aleargă cu “frații” după “jegoasele” din Eforie care trădează băieții ce o iubește.
Dar indiferent câtă vreme petrec pe budă (ce-i drept, beau cam multă cafea), nu mă învăluie nicicum gândurile negre. Recent, am fost chiar excesiv de entuziasmat. Mă bucur și dau din fund, iar când mă plictisesc, dau din fund și mă bucur. Mă simt ca în genialul moment Vacanța Mare din epoca Iosif Sava: Ce faceți când nu ascultați muzică? Derulez!
Problema multora dintre noi – tineri sau bătrâni – e că ne place mizeria. Nu mizeria în sensul propriu, cu păr în chiuvetă, jeg în cadă și mămăliga putredă în frigider. Mizerie în sensul baudelairian sau în stilul filmelor europene în care iobagii o iau pe la spate de la boieri cu burdihan în timp ce în fundal duduie o cobză. Nu suntem chiar atât de fataliști precum rușii, dar ne e rușine să fim prea binedispuși; să fim “pop” dacă vreți. Noi suntem marșuri funerare în care eroul moare înainte să se nască, filme românești ce miros a parizer mai ceva ca un vagon de personal, și calupuri de durere ce ne fac să exclamăm: “Viața e o curvă, iar apoi murim.”
În Boston, în două episoade separate, am consumat niște spirtoase cu niște românce și am discutat acest subiect pe îndelete. Una dintre ele, împreună cu care am încercat să agățăm o chelneriță pe care o chema Aliana (nu a mers), spunea că se simte plină de momente de furie în care urăște pe toată lumea și în care are impresia că toți îi vor răul. I-am zis că știu cum e, iar gândul mi-a fugit la asupriții ce vor trage din sticlă și ierbuț când va descinde Marilyn Manson la București. Dar, a adăugat ea, recent a mai astupat din gândurile negre folosind următoarea tehnică.
– De ce mă plâng? Doar puteam să fiu…
– În România? o întrerup eu.
Se strâmbă ușor, dar amabil.
– În România… sau în Somalia…
– Da, zic eu, înțelept oracol. Probabil e mai nasol în Somalia decât în Boston.
A două româncă cu care am împărțit gânduri mi-a spus că nu are timp de introspecții, pentru că mereu iese din pasele astea “ca o patură udă”: prost dispusă și profund neapreciată. Singura soluție pe care am găsit-o a fost să-i trimit bancuri cu iepurași.
În poveștile amândurora am descoperit, pe lângă respingerea ideii că optimismul poate prima în fața pesimismului carpato-danubian, și un scepticism la ideea că poți trece printr-o zi cu entuziasm debordant. Până la urmă, provenim dintr-o țară în care “marile opere” predate la română sunt produse de domni grav traumatizați. Poetul național Eminescu moare de sifilis, marele gânditor Eliade flirtează cu nazismul, iar povestitorul Creangă, când nu scrie despre inocența copilăriei, scrie despre pule.
Mulți dintre noi, deși am văzut “Liceenii”, nu se permitem să rimăm “flori” cu “culori” cum face formația Vank (cea mai bună formație românească din ultimii 10 ani). E prea “penal” pentru un neam care respectă “floarea de mucegai” mai mult decât “dragostea din tei”.
Nu trebuie să fim cu toții la fel de roz ca și guma de mestecat, nici să plângem de bucurie împreună cu decolteul Andreei Marin. Dar când afară e soare și e rost de schimbări pentru că te-a încălecat sistemul, șeful sau unchiul Ionel – bifează-le cu un rînjet. Sau, cum zicea formația Vank, care e veselă cu toate că e rârâită și are păr pe piept: “Noi o scoatem la capăt, când se stinge lumina.”
Litere care punctează (FHM, mai 2007)
Acum vreo două luni, l-am întrebat pe Eddie Å¢one de la FHM, omul indirect vinovat de ce-am făcut în ultimul an-jumate, dacă îmi permite să pun pe blog din textele pe care le scriu de ceva vreme pentru o rubrică lunară în revista lui. Nici o problemă, mi-a spus Eddie. “Poți să scoți și carte dacă vrei. Numai să spui că au fost publicate în FHM”.
N-am știut cu ce text să încep până ieri, când am citit un text spectaculos despre Scrabble în The New Yorker. Scrabble-ul competitiv e un subiect despre care mi-ar plăcea la nebunie să scriu (sau să editez pe cineva care scrie despre el). Până la o poveste documentată mai e. Primul pas, și acum fac legătura cu FHM, e acest text de opinie publicat în mai 2007, inspirat de niște partide năprasnice de Scribo (varianta mai săracă a jocului original).
Avertisment: Textul conține glume îndoielnice și cuvinte explicite – majoritatea sub formă de CUVINTE de pe tablă.
——–
LITERE CARE PUNCTEAZÄ‚
FHM, mai 2007
Pe 12 octombrie 2006, Michael Cresta, un tâmplar din Lexington, Massachussetts, a zdrobit recordul nord-american și mondial pentru cele mai multe puncte obținute într-un joc de scrabble: 830. Recordul american anterior era de 770 de puncte și rezista din 1993. Cresta, un jucător amator, a avut norocul tâmplarului, punctând 365 cu QUIXOTRY (scheme vizionare) și 239 cu FLATFISH.
Pe 13 aprilie 2007, Geo, un prieten din Târgu Mureș, cartierul Tudor, a zdrobit recordul apartamentului meu, punctând 509 cu FURCÄ‚””ce-i drept, într-o versiune mai jenantă (și mai ieftină) a jocului adevărat.
Despre Cresta s-a scris în toate ziarele și a apărut la cele mai importante buletine de știri. Geo s-a bucurat modest, s-a clătit cu o dușcă de vin și s-a-nfruptat dintr-un drob de miel mixat cu salată de cartofi cu ceapă. Duhnind în gură ca niciodată, și-a chemat un taxi și a plecat acasă. Scorul lui Cresta a fost o anomalie statistică. Geo în schimb punctase 417 cu doar un tur în urmă (cu CHIT) și 480 cu ceva zile în urmă (cu ARGAT).
Știu la ce vă gândiți. Voi sunteți de părere că indiferent de cât punctează cu cuvintele lor, atât Cresta cât și Geo (implicit și eu) sunt niște fătălăi care din lipsă de femei, se joacă cu litere. Dragii mei, femeile au fost cucerite mai des de cuvinte decât de burți odihnite pe volanul unei mașini străine. Geo până una-alta, cu toate că puțea a frigider dezafectat, a plecat acasă cu o femeie. Un campion!
De ce vă spun toate astea? Pentru că am realizat recent că frecarea, amestecarea și așezarea haotică a literelor sunt treburi care nu numai că excită femeile care știu alfabetul, ci și bucură sufletul mai abitir decât meciurile din Liga I. Așa că ascultați la mine cum trebuie să faceți ca să vă preafericiți pe tablă:
* În primul rând trebuie să renunțați la ideea că scrabble-ul (sau scribo-ul, dacă jucați varianta jenantă) e un joc pe care îl joci când ți s-a rupt tăblia de rumi. Pune mâna și organizează în locuință o partidă de scrabble piperată cu niște vin și vei vedea cum stau domnițele la coadă la dozatorul de litere sperând să le pice “X” (statistic se știe că cine are “X” va încerca imediat să pună un SEX pe tablă).
* În al doilea rând trebuie să înțelegeți că scrabble-ul e cea mai bună scuză să enumeri toate cuvintele care se agită în tine. E chiar încurajat să privești tabla pensiv și să spui: “Unde pun și eu o LABÄ‚?” Sau, cu un ochi către DEX (Dumnezeu al cuvintelor ce e el) și cu altul către partenerele de joc, să întrebi: “Oare este FUT în dicționar?” La care ele vor exclama neîntinându-se nicicum: “Păi dacă este, eu pun PUŢĂ sau CURULEÅ¢!” Să-mi spuneți mie BOU dacă o astfel de partidă se poate termina cu tine înnoptând de unul singur jinduind la reclamele pentru vibratoare de pe canalul porno.
* În al treilea rând, un joc bine plănuit îți permite să gâdili misterul creativității umane. Oare ești mai inspirat, mai literat și mai amuzant când bei? Ia-ți o tablă și cercetează. O prietenă de-a mea făcuse un experiment în facultate în care le-a dat oamenilor de băut, iar apoi le-a testat creativitatea. A observat că până la un moment dat, alcoolul îi făcea mai expresivi. Așa e și cu tabla. Butelca bine drămuită face minuni. Dovada că alcoolul funcționează ca și dezinhibitor sunt scorurile, care cresc la fiecare joc. Dacă primul s-a câștigat cu 400-500 de puncte, în al doilea bătălia se dădea pe la 600, iar în al treilea s-a mutat spre 700.
Ca să adaugi dinamism și puțină confuzie e recomandat să joci fiecare joc sub alt nume. În seara în care Geo ne-a distrus am jucat primul joc sub numele de Cristi, al doilea sub porecla fratelui meu (Dudu), iar al treilea sub pseudonimul Hahubfa, un cuvânt inventat din literele existente la un moment dat pe tablă. În ciuda excesului de zel creativ, n-am putut să-l stăvilesc pe Geo, care a cutreierat prin runda întâi ca și George, în a doua a fost Fufi, iar in cea de-a treia a fost Licurg (depersonificarea nu a făcut decât să-l ajute).
Dacă nu v-am convins încă, mai trebuie menționat că o seară de scrabble poate fi un lubricant pentru violență. La un moment dat, survolând carnagiul pe care l-a lăsat în urmă, Geo a spus: “Am făcut o FURCÄ‚ cu BÄ‚ȘINA aia”. Păi să nu scoți tabla la el?
Călători pe ici, pe colo
Găsiți pe Liternet textul integral al unui material scris de Georgiana Ilie despre “familia călătoare“, cum i-am botezat noi. Textul, despre o familie de franco-români aflați într-o călătorie cu rulota în jurul lumii, a fost publicat în Esquire în iunie. Georgiana a povestit aici despre cum a fost făcut.
Mai jos, o bucată din text care îmi e foarte dragă:
Vlad a prins de la fratele lui gustul pentru a încerca tot timpul lucruri noi, ceea ce nu e deloc o problemă în călătoria aceasta. A “primit” cinci ani când erau în Alaska și din septembrie face școală odată cu Matei. Nu este înscris; așa a vrut el. De atunci, în pozele în care Matei învăța la măsuță, pietroi sau trunchi de copac, apare și Vlad.
A vrut să păstreze pentru totdeauna o bucată de gheață căzută din ghețarul Portage, în Alaska. I-au plăcut foarte mult elanii, deși i-a părut rău că nu a văzut decât “doamne”, iar piramidele din Mexic i s-au părut un pic cam stricate față de ce știa el că trebuie să fie o piramidă.
I-au plăcut în schimb fructele de avocado din Mexic, care erau mai mari decât și-a imaginat. Nu a înțeles ce este ăla un “isex” când a primit în Oaxaca pălărie de mexican și cămașă brodată cu personaje unisex, la fel cum l-a copleșit și misterul “bulanței”. Cum adică “am bulanță”?
Două portrete. Sau profiluri?
Though I write profiles all the time, I believe some of the assumptions that guide profile-writing need to be reexamined. The idea that drives standard reportorial profiles is that we read and write them to learn about individuals in great depth. When I look back at the profiles I’ve written, I can safely say that none came close to describing who the individual subject really was. That was never my intent.
— Din “The Limits of Profiles” (în “Telling True Stories“), Malcolm Gladwell
“Portret” îmi sună pretențios. Am senzația că dacă spui că ai realizat un portret, te lauzi fără să vrei. “Profil” îmi place mai mult, dar e un cuvânt care în limba română nu are același sens ca în engleză. Și atunci ce sunt articolele în care lumina reflectorului cade pe un personaj principal?
Mai jos, două încercări pe care le-am făcut în Esquire. Primul e profilul (hai să încercăm așa) lui Dragoș Bucurenci (PDF), ecologist inovator, material despre care am mai scris aici și aici. A fost publicat în octombrie. (Foto: Alex Gâlmeanu).
Al doilea e profilul lui Cosmin Alexandru (PDF), învățător de manageri, apărut în martie. (Foto: Roald Aron).
Designul îi aparține lui Raymond Bobar.
Rămas bun copilărie
Astăzi, ultimul text născut la sesiunea de vară a cursului de jurnalism narativ. Mihaela a ales să scrie despre copilărie, un subiect dificil nu atât pentru că amintirile sunt greu de stăpânit jurnalistic, cât datorită pericolelor care mișună în jurul lui: patetism, nostalgie exacerbată, simplificare etc. Cred că Mihaela a evitat capcanele, scriind un text melancolic dar bine ancorat în prezent, îmbrățișând imaginea idilică a copilăriei dar despărțindu-se de ea în același timp. În plus, Mihaela scrie foarte senzorial ““ textul ei e plin de imagini, sunete, mirosuri și câteva alăturări delicioase.
Citiți la final un dialog cu Mihaela despre cum a scris textul.
==================================
RÄ‚MAS BUN COPILÄ‚RIE
De Mihaela Enache
==================================
Din toamnă va trebui să renegociez prețul biletelor de autobuz. Pentru a obține reducere, trebuie să îndeplinesc una din cele două condiții: ori sunt studentă, ori nu am prieten. Și cum ștampila de pe carnetul de student expiră în septembrie, va trebui să ascund orice dovadă că aș avea o relație amoroasă.
Asta e doar una din glumele celor doi prieteni ai mei, domnul Nicușor și domnul Costicuță, șoferii autobuzului cu care merg de la București la Fălticeni, sau invers. M-am mutat în capitală acum trei ani, și, înainte de a-i cunoaște, am avut de supraviețuit copiilor de țigani care urlă în gura mare, moșilor parfumați cu zer de brânză și tonelor de bagaje ale bazariștilor care umpleau și ultimul culoar de aer. Apoi am descoperit autobuzul de la ora 9. A fost ca și cum aș fi dat cârciuma de la țară pe-o braserie franțuzească. Așa a început Tarsin-ul să lege pentru mine copilăria de viața de om mare și “acasă” de o lume străină. Cei doi șoferi se pricep cel mai bine să alunge călătorilor neliniștea drumului, iar nouă, fetelor tinere, să ne împartă din grija lor părintească. “Ia uite cum dorm fetele astea. Numai Feți-Frumoși probabil că visează!”œ
Unele lucruri nu se văd decât de pe bicicletă
Acum două luni, cam pe când a început Ana acest text, bicicletele erau peste tot prin media. Se lansase centrul de închiriere Cicloteque, se calculase o creștere a numărului de biciclete, se înmulțiseră magazinele etc. Era punctul culminant (mediatic vorbind) al fenomenului “români pe două roți”.
Ce n-am citit și n-am văzut în acea perioadă era o poveste personală a unui biciclist. Nu două-trei declarații, ci un mic text personal. Asta a scris Ana – o mică istorie a vieții ei de biciclist. Sigur că putea vorbi despre o serie de alte teme conexe: de la drumul zilnic, la frici, la tehnică, dar fiecare spunem povestea care ne e cel mai aproape de suflet.
Citiți la final un dialog cu Ana Maria despre cum a scris textul.
==================================
UNELE LUCRURI NU SE VĂD DECÂT DE PE BICICLETĂ
De Ana Maria Drăghici
==================================
Ziua a început devreme, cu un pepene de 12 kilograme adus de tata care venise să ia în primire bicicleta mea veche. Eram emoționată la gândul că va pedala printre mașinile din București, așa că trebuia să mergem la un atelier de biciclete, pentru revizie.
Tata l-a coborât pe Kenny pe scări. Așa te împrietenești cu o bicicletă, îi evaluezi greutatea și înțelegi mai bine cum trebuie stăpânită. Am ajuns pe jos la magazin, timp în care tata, cărunt, în pantaloni scurți, sandale și rucsacul golit în spate, nu a pedalat deloc, pentru că nu l-am lăsat.
Eu cu sora mea mai mare
Descopăr cu plăcere că fiecare sesiune de cursuri întărești niște stereotipuri, și spun asta cu drag. Printre ele este textul cameleon, din ce în ce mai schimbat la fiecare draft. Nu vorbim de detaliat și îmbunătățit o idee existentă de la început, ci de o luptă crâncenă de-a săpa prin hățișul de cuvinte după un înțeles.
Asta a făcut Andreea. Textul ei a devenit mai complex și mai profund la fiecare draft. Probabil, dacă nu trebuia să ne oprim la un moment dat, ar fi putut merge și mai departe. Dar și așa e o mostră specială de scriitură, care ilustrează nu doar travaliul de scriere ci și cel de auto-documentare și cizelare a înțelesului textului.
Citiți la final un dialog cu Andreea despre cum a scris textul.
==================================
EU CU SORA MEA MAI MARE
De Andreea Pavel
==================================
E o seară de miercuri. Mă învârt de 10 minute după maică-mea, care se învârte de 20 de minute după Adelice, plodul de 2 ani al soră-mii, și reușim, într-un sfârșit, să mergem în baie pentru a mă vopsi. Stau cu un picior în burta Adelicei și cu o mână încerc să o gâdil, totul ca să ne putem facem “treburile femeiești”.
“Andreea, tu de ce nu ai păr aici?”, mă întreabă mama speriată.
“Lasă-te de glume d-astea, că nu ține!”, i-o retez eu.
“Mami… nu glumesc, pune mâna.”
Vocea asta speriată mă face să văd totul într-o lumină dramatică. Duc mâna la cap și ating locul indicat de mama. E într-adevăr neted, ca-n palmă. Descopăr, siderată, că am în cap 2 “găuri,” de mărimea unor nuci.