Spune NU (FHM, martie 2008)
Publicat în FHM România, martie 2008.
—–
Spune NU
Lumea spune “da” de frică să refuze. De ce să fii la fel ca turma?
Recent l-am visat pe porno starul român Titus Steel. S-a întâmplat pentru că îi auzisem numele la Agent VIP pe Antena 2, acea grădină zoologică a show-bizului românesc. Steel nu performa în visul meu. Era frizer.
Se făcea că eram în frizeria din Târgu Mureș unde activa Zoli, omul responsabil pentru eșecurile mele capilare din liceu. Zoli nu lucra, așa că m-au programat la Titus. Ajuns acasă, am început să frunzăresc o revistă de mondenități unde am găsit o poză cu Titus ieșind dintr-o clădire. M-a frapat coafura, un soi de oală ciudată și sârmoasă (vezi Gary Oldman în Dracula). La fel ca Dracula, avea părul alb și o capă în jurul gâtului (galbenă!). L-am întrebat pe frate-miu dacă crede că freza lui Titus e un semn rău. Bă, cam da, îmi spune. Cred totuși că va fi bine, i-am zis și m-am pipăit în cap.
Lecţia de pian
Sandra Scarlat a scris un text disciplinat și profund despre relația ei sinuoasă cu pianul, o relație care durează de mai mult de 20 de ani. E genul de text care se citește – și probabil se scrie – diferit în funcție de vârstă.
Știe și Sandra asta, și își asumă deciziile și eventualele nemulțumiri ale cititorilor: “Mie așa mi s-a părut firesc, desigur nu toată lumea va fi de acord. Poate aș fi putut da mai multe detalii, mai multe explicații. Probabil că dacă ar fi fost vorba de un alt personaj aș fi făcut-o.”
Citiți textul integral pe liternet.ro.
==================================
LECÅ¢IA DE PIAN
De Sandra Scarlat
==================================
Prima lecție de pian am luat-o când aveam patru ani, pe pianina “Doina” din lemn maroniu lăcuit din “camera mică” a apartamentului în care am crescut. Mama încă îi mai învață pe copii să cânte pe ea. A fost ideea ei să fac pian, pentru că oricum îl aveam în casă, dar și pentru că se spune că dezvoltă atenția distributivă a copiilor și, pe termen lung, îi face mai deștepți.
* Continuarea (plus un dialog cu Sandra) aici.
O zi de bărbat
Mi-a plăcut mult alegerea lui Matei pentru textul personal: nu e ușor să descrii o experiență formativă, cum e prima relație serioasă, fără să cazi într-o capcană a inventarului. Sau fară să construiești un tort de anecdote pe care apoi să te chinui să-l faci să stea în picioare servindu-l într-o tavă cu margini înalte.
Matei a ales o abordare nepretențioasă: extraordinarul acelui moment din viața lui era rutina. Eu cred că a funcționat.
La final e și un scurt dialog cu Matei despre cum a construit acest text.
==================================
O ZI DE BÄ‚RBAT
De Matei Schwartz
==================================
Deschid ochii. În fața lor zace un televizor Sony, cam din aceeași generație cu cel pe care-l aveam la ai mei. Sunt pe jumătate dezvelit și lățit pe tot patul din dormitorul ei. Pipăi neliniștit podeaua după telefonul mobil: 12:30. Târziu. Mă ridic ca electrocutat și intru într-o secundă în baie, unde îmi admir în oglindă ochii mijiți, mustăcioara de tânăr puber, crescută deasupra buzelor pline, și părul șaten, tuns inegal. Abia trezit din somn, n-ai zice că am vârsta legală pentru a trăi în concubinaj.
Pulitzer de 2009 (ÅŸi un flashback de 2008)
Luni seară s-au anunțat câștigătorii premiilor Pulitzer pe 2009. Categoria feature writing a fost câștigată de Lane DeGregory de la St. Petersburg Times, cu un text despre o fetiță neglijată, care a fost găsită într-o casă colcăind de jeg, incapabilă să vorbească și să se hrănească singură. Foarte interesantă e prezentarea online a materialului – burdușită cu video, audio și o tonă de resurse pentru cititorii care vor să ajute.
Apropo de Pulitzer-uri. Câștigătorul de anul trecut, superbul Pearls Before Breakfast are un epigon în presa românească. România Liberă a încercat să imite experimentul violonistului de la metrou făcut de Washington Post, dar rezultatul e dezamăgitor. Cum spunea cineva: e ca o fotografie neclară făcută unui tablou celebru. Textul lui Weingarten era mult mai mult decât anunțarea rezultatului unui experiment.
Vestea bună pentru RL și pentru cei care vor spună povești e că textul rămâne – la o săptămână după apariție – în fruntea topului celor mai citite texte.
De patru ani, dintotdeauna
Încă un text din seria eseurilor personale scrise în cadrul cursului de jurnalism narativ, ediția iarnă-primăvaraă ’09.
Mi-a plăcut textul Sintiei de la prima variantă. Avea o siguranță rară pentru un prim draft, atât de rară încât am întrebat-o pe Sintia dacă a lucrat după o schemă. Nu, mi-a spus. Å¢in povestea asta în mine de patru ani de zile și mi-am spus-o în minte de mii de ori. A fost ușor s-o aștern.
Mulți dintre noi avem povești care ne “bântuie” – fie vesele, fie triste. Cred că cel mai bine ar fi să le descărcăm și să le spunem – mai ales dacă rezultatul are urgența celui pe care-l veți citi.
La final e și un scurt dialog cu Sintia despre cum a construit acest text.
==================================
DE PATRU ANI, DINTOTDEAUNA
De Sintia Radu
==================================
Îmi place nasul lui. E drept. Al naibii de drept. Așa cum mi l-am dorit mereu. Cum l-aș fi avut dacă nu aș fi aterizat cu fața pe podea în copilărie. Dacă vom avea un copil, sper să îi semene. Și nu doar la nas. Să își lustruiască pantofii până sclipesc în lumina becului ecologic, să își bandajeze telefonul cu folie alimentară ca să nu intre praf în el, să ia acasă orice vrăbiuță care dă semne că ar șchiopăta sau să își spele mașina bine pe dedesubt că ruginește.
L-am cunoscut acum patru ani. Nu sărbătorisem majoratul, dar credeam că știu totul despre dragoste și visam să devin consilier matrominial ca să împărtășesc din experiența mea de viață. Avusesem vreo doi iubiți online și unul pe bune, un inginer în calculatoare care fugărise visul american până la New Jersey. Fuseserăm “un cuplu” două zile. De ciudă că a plecat, am acceptat să mă întâlnesc cu orice băiat pescuit de pe vreun site matrimonial: IT-ști pasionați de tehnologie, balerini și maseuri, studenți la teologie și bucătari, frustrați și aroganți, oricine mă făcea să uit necazul emigrat în State. Îmi petreceam ore în șir aranjându-mi ținuta pentru următoarea întâlnire care dura doar câteva minute.
Cum m-am vindecat de păduchi
De astăzi – timp de câteva săptămâni – veți putea citi o nouă serie de eseuri personale scrise de cursanții mei, colecția de iarnă-primăvară 2009. Găsiți textul integral pe Liternet.ro – aici aveți doar primele paragrafe și un dialog cu autorul despre cum s-a născut povestea.
Primul este un text haios – și foarte senzorial – de Karin Budrugeac. Karin a ales să scrie despre momentul în care, studentă fiind la Paris, s-a trezit într-o bună dimineață cu păduchi. Prietena ei, Elena, a avut aceeași soartă. Textul este până la urmă despre prietenie și “suferință” comună. Îmi permit ghilimele în jurul cuvântului suferință pentru că avem de-a face cu o confesiune amuzantă, dinamică și plină de suprize ce-mi amintește de blândă auto-zeflemeală a lui David Sedaris, David Rakoff și Sarah Vowell.
==================================
CUM M-AM VINDECAT DE PÄ‚DUCHI
De Karin Budrugeac
==================================
Când l-am găsit pe primul, și mișca, m-am făcut că plouă. Era doar unul, și puteam să mă-nșel. Poate era doar o insectă inofensivă care se agățase în părul meu lung și vălurit. M-am uitat pieziș în oglindă și i-am dat drumul pe țeava de la chiuvetă. Nu îl trimiteam propriu zis la o moarte sigură: păduchilor li se cam fâlfâie de apă, altfel s-ar duce ușor și fără otrăvuri. Aveam 21 de ani, eram studentă la Paris și mă atacaseră păduchii. Din nou.
Prima oară când am făcut cunoștință cu ei aveam vreo 5 ani și-mi petreceam vara la țară în Oltenia, cu bunicii. Cum rudele mă prindeau uneori de-a bușilea în cotețele păsărilor în căutare de pui, au conchis că de acolo îi luasem. Nu am suferit deloc, pentru că privirea ageră a bunicii le-a dat de urmă când îmi făcea prin păr. Tot ea s-a ocupat de ei, înainte să mă mânânce pielea capului. (…)
— continuarea aici —
==================================
Un dialog cu Karin:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Uitasem de toată povestea, dar în timpul unui curs ne-a spus Cristi să ne gândim să scriem despre ceva cât mai mic. Puține lucruri sunt mai mici decât un păduche…mi-a venit imediat în minte.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit?
Îmi place că e amuzant – am constatat mai ales citindu-l de față cu ceilalți. Mi se pare însă puțin mai auster decât aș fi vrut să spun eu povestea, am o feblețe pentru fraze luuungi și au cam căzut la editare :)
* Ce ți-a reușit și ce nu?
Sunt mândră de text pentru că ajunge la ceilalți, și pentru că cei mai mulți se scarpină :D Am primit de mai multe ori și comentariul “Și eu am avut păduchi, să știi”.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Structura mi-a venit de la sine, pentru că o aveam în cap. Cel mai greu mi-a fost să renunț la detaliile la care eu țineam dar care nu aduceau nimic în plus textului. Ceea ce Cristi a numit la un moment dat “câinii din text”.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
3 și jumătate :) Draftul 3 a fost cel mai greu pentru că atunci am curățat cel mai mult și am redus substanțial numărul de cuvinte. De la aproape 2.000 la 1.400. Structura nu a suferit foarte mult, am tăiat doar cuvinte și iar cuvinte.
* Cât de mult simți că te-ai expus scriind acest text?
Cred că este evident că m-am expus destul de mult :))
* Ce ai învățat din această experiență cu jurnalismul personal?
Că și eu sunt un ceaslov de povești.
Bancu’ cu calu’
Publicat în FHM România, decembrie 2008.
“”-
Bancu cu calu’
Manual de utilizare a bancului cu care am cucerit lumea.
În facultate, eram atât de amuzant încât mă poreclisem singur. Nu vorbesc de perioada în care mă prezentam ca fiind un “filantrop sexual”, ci de cea în care eram o “sursă de umor”. E greu să fii “sursă de umor”, pentru că trebuie să fii mereu în priză. Când nu eram capabil să produc poante proprii, foloseam cârja bancurilor. După un timp, cârja asta s-a șubrezit. De câte ori poți spune bancul cu călugărițele și castraveții înainte să faci alergie la ambele?
Soluția, mi-am spus, e să inventez eu bancuri. Cu calu’. Calul părea un personaj prost folosit; abia dacă apărea. Și e amuzant. Nu știu de ce, dar e. Gândiți-vă la toate poveștile cu Făt Frumos în care a avut rol secundar – un compadre de nădejde, dar abia schițat. Pe aceste premise, am creat “bancu’ cu calu'”, mai degrabă o snoavă decât o anecdotă. Frumusețea bancului cu calu’ e libertatea de abordare. Nenorocitu’ e mai customizabil decât Firefox. Premisa, punctele de tensiune și finalul sunt fixe, dar restul e la latitudinea povestașului.
Spunerea bancului cu calu’ era ritualică și avea un preludiu absurd de lung. Întâi aduceam vorba de el – ideal când erau femei de față. Apoi spuneam că e prea lung. Ele spuneau că nu contează. Eu nu, că e prea lung, că va fi dureros, că poate nu va satisface. Ele că nu contează, că vor, că să nu mai fiu așa reținut. Și atunci începeam:
Făt Frumos și calu’ lejereau într-o zi la o bere. Era o perioadă fadă, fără multe acțiuni de întreprins. Și cum beau ei din ciorba de hamei, Făt Frumos spune:
– Auzi, băi calule. Cred că mi-e poftă de tăvăleală. Ar trebui să mergem până la Ileana și la zmeu la palat să-mi rezolv și eu nevoile.
Calu’ trage o față lungă și răspunde:
– Bă, nu știu dacă trebuie să intri în mariajul ăla cu copita. Ce-ți veni să te bagi între ei? Hai mai bine la împăratul ăla de-i place sarea. Cică are june pricepute.
– Calule, nu înțelegi… Hai, pune-ți șaua!
(Oprim bancul pentru a-i puncta părțile componente. Asta a fost intriga)
Și porniră ei atunci către palat, aflat la o distanță de câte mări și țări e nevoie ca bancul să se lungească. Trecură dealuri de forme felurite, candidaseră la primărie într-un sătuc colonizat de foști bancheri, se opriră la Disneyland ca să poată calul să se dea în buburuze și apoi ajunseră la palat. Acolo își ridicară ei tabară, un cort de armată dotat cu ultima tehnologie. Și veni seara și îi găsi pe cei doi la un foc tipic serilor petrecute afară. Calul desfăcea agasant bomboane – hârșt, hârșt, hârșt. Făt Frumos făcea flotări. După o conversație (bancul e prea lung să încapă integral în acest spațiu), feciorul pornește spre palat și urcă rapid pe iedera ce creștea pe piatră până în balconul ce dădea în dormitorul unde, despletită și franjurată cu dantelă, aștepta Ileana. Zmeul era în baie, se spăla pe dinți. Făt Frumos bate în geam, Ileana deschide, face ochii mari și el declamă:
– Am venit să ne iubim!
Panicată, îl cârpește, el cade de la balcon și ea închide repede, sperând că zmeul n-a observat.
(Acesta a fost primul punct de tensiune. El se repetă de două ori, cu alte detalii. Eventual calu’ și Făt Frumos construiesc un lac în timpul zilei. Deseori joacă badminton. De cele mai multe ori calul, masterand în filosofia germană, va vorbi despre imperativul kantian, iubiri neîmplinite și sindromul testiculelor umflate. Înainte de fiecare plecare a voinicului, calu’ va consuma ceva care face zgomot – după bomboane, eu foloseam semințe și, în ultimul act, portocale. Făt Frumos e o armă brută, dominată de dorință. Nu gândește adânc și nu domină acest banc. Acum vom da pe repede înainte, spre finalul celui de-al treilea punct de tensiune, unde se găsește poanta. Aceeași scenă: el vrea să intre, ea vrea să-l împingă ca nu cumva să-l vadă zmeul.)
– Am venit să ne iubim!
Ileana întinde mâinile spre el, Făt Frumos se ferește, îi aplică un upercut în mandibulă, o prinde de cămașa de dantelă și o zvârle de la etaj cu năduf.
– Proasta dracu’, mormăie Făt Frumos, intrând în cameră. Eu cu zmeul aveam treabă.
Reprezentația dura aproape 10 minute și la final, publicul clocotea ca un vulcan – deseori din plăcere, uneori din dorința de a-mi provoca leziuni folosind oricare dintre obiectele disponibile. Probabil această ultimă categorie nu rezona la un banc atât de progresist, în care animalele sunt mai educate decât omul, monștrii au grijă de igienă și relațiile homosexuale nu se sfințesc cu cocktailuri Molotov.
Am avut atât de mult succes cu bancul ăsta încât n-am mai compus niciodată altul. Mint. Am creat intriga unui banc pe care n-am știut niciodată cum să-l continui și cum să-l finalizez: “Calul și cu oaia, săteni respectabili, pleacă la oraș să facă filme porno.”
ÃŽngerii din jurul ei (Tabu, aprilie 2009)
“În toamna lui 2007, vestea că o fată de 12 ani ar fi infectat bărbații dintr-un sat vasluian cu sifilis a inundat buletinele de știri. Toți o arătau cu degetul, dar aproape nimeni nu și-a pus problema că e o fată abuzată, care își pierduse copilăria. Povestea aceasta e despre fata cu părul castaniu, despre ce s-a întâmplat de fapt și despre cei care au ajutat-o să redevină copil.”
Rândurile de mai sus sunt șapoul uneia dintre cele mai puternice povești românești pe care le-am citit. Vorbeam recent cu cursanții mei că o poveste ideală combină acțiunea, personajul și ideea mare din spatele textului.
“Îngerii din jurul ei“, documentat și scris de Lavinia Gliga pentru numărul din aprilie al Tabu, are toate aceste elemente. Lavinia s-a dus în satul unde a început totul și a reconstruit întâmplările, demontând multe din miturile vehiculate în presa vremii. A vorbit cu fata, cu autoritățile, cu familia, cu cei care au îngrijit-o și a încercat să reconstruiască povestea, aducând-o în prezent.
Mai jos aveți paragraful care deschide acest text:
Au venit să o ia într-o luni. Plouase cu o seară înainte și pământul era reavăn. Acum era soare. Cald, pentru o dimineață de octombrie. Daciile au oprit la capătul satului, la șosea. Dintr-una au coborât doi tineri, el slăbuț, tuns scurt, cu geacă de blugi, ea minionă, șatenă, toată în negru. Din cealaltă au coborât polițiștii. Au trecut pe jos puntea de fier de peste râpa ruptă în dreapta șoselei, au luat-o pe cărarea decupată pe după o dâlmă și au ajuns la căsuța gălbuie, păzită de un gard din scânduri, cât un stat de om. Pantofii li se umpluseră de noroi. Ionel Brătianu și Laura Ghica erau de la Protecția Copilului. Veniseră cu Poliția pentru că nu se știe niciodată cum reacționează părinții când le iei copiii.
Citiți povestea integral aici. Fotografii de Roald Aron.
Cea mai bună scriitură de revistă (americană)
Ieri seară s-au anunțat finaliștii la premiile anuale acordate de American Society of Magazine Editors (ASME). Mai jos găsiți nominalizările la patru dintre categoriile de scriitură – categorii în care găsiți întodeauna povești memorabile. (Toate categoriile și toți nominalizații, aici).
Mă bucur să văd pe listă unele dintre textele pe care le-am recomandat în cursul anului trecut: mai ales superbul “The Things that Carried Him” de Chris Jones și eseul “Making Toast” de Roger Rosenblatt.
REPORTING:
This category recognizes excellence in reporting. It honors the enterprise, exclusive reporting and intelligent analysis that a magazine exhibits in covering an event, a situation or a problem of contemporary interest and significance.
- Fast Company: China Storms Africa, Richard Behar.
- GQ: Papa, Sean Flynn.
- GQ: The Longest Night, Sean Flynn.
- The New York Times Magazine: Right at the Edge, Dexter Filkins.
- The New Yorker: Making It, Ryan Lizza.
FEATURE WRITING
This category recognizes excellence in feature writing. It honors the stylishness and originality with which the author treats his or her subject.
- The Atlantic Monthly: A Boy’s Life, Hanna Rosin.
- Esquire: The Things That Carried Him, Chris Jones.
- GQ: The Long Shadow of War, Kathy Dobie.
- Harper”™s Magazine: Bleak Houses, Paul Reyes.
- The New Yorker: Up and Then Down, Nick Paumgarten.
PROFILE WRITING
This category recognizes excellence in profile writing. It honors the vividness and perceptiveness with which the writer brings his or her subject to life.
- Esquire: Steve Jobs and the Portal to the Invisible, Tom Junod.
- GQ: Let God Love Gene Robinson, Andrew Corsello.
- The New York Times Magazine: Chris Matthews, Seriously…, Mark Leibovich.
- Rolling Stone: The Lost Years and Last Days of David Foster Wallace, David Lipsky.
- Vanity Fair: Robert Frank’s Unsentimental Journey, by Charlie LeDuff.
ESSAY:
This category recognizes excellence in essay writing on topics ranging from the personal to the political. Whatever the subject, emphasis should be placed on the author”™s eloquence, perspective, fresh thinking and unique voice.
- The Antioch Review: Vickie’s Pour House: A Soldier’s Peace, Maureen McCoy.
- Backpacker: The Source of All Things, Tracy Ross.
- Glamour: I Want My Life Back, Andrea Coller.
- Harper”™s Magazine: Mandela’s Smile, Breyten Breytenbach.
- The New Yorker: Making Toast, Roger Rosenblatt.
Curioși de nominalizările de anul trecut? Ia vedeți aici.
Lectură de weekend: Death of an Innocent
În ultimele zile am tot pomenit “Death of an Innocent“, textul pe care Jon Krakauer l-a scris despre un tânăr care a murit în sălbăticia Alaskăi la începutul anilor ’90. (Textul a fost apoi extins într-o carte, Into the Wild, care anul trecut a fost transpusă pe film de către Sean Penn).
“Death of…” e un exemplu minunat de jurnalism narativ. E documentat atent, scris cu forță și transmite un mesaj care nu se ciobește în timp. Krakauer e o prezență puternică în text și își asumă din start rolul de avocat al lui Chris McCandless. O face pentru că știe că tu, cititorul, ai datele poveștii încă din titlu. Eroul moare. Deci nu îți va spune doar povestea morții lui, ci îți va spune povestea vieții lui, îți va spune cum a ajuns în sălbăticie și va încerca să te convingă că McCandless nu era naiv și nepregătit; doar ghinionist.
Krakauer mai face ceva în textul ăsta. Fiecare secțiune se deschide cu o scenă care “arată” ca un film. Vezi planul larg ca să înțelegi unde se petrece acțiunea, iar apoi cadrul se strânge – cuvânt cu cuvânt – pe personajul care “conduce” secțiunea respectivă. Un exemplu, mai jos – de la peisajul de iarnă de la ieșirea din Fairbanks până în mașina lui Gallien:
James Gallien had driven five miles out of Fairbanks when he spotted the hitchhiker standing in the snow beside the road, thumb raised high, shivering in the gray Alaskan dawn. A rifle protruded from the young man’s pack, but he looked friendly enough; a hitchhiker with a Remington semiautomatic isn’t the sort of thing that gives motorists pause in the 49th state. Gallien steered his four-by-four onto the shoulder and told him to climb in.