Învăţăturile lui Andrei Gheorghe
Acum un an Esquire publica în numărul de septembrie un material (de copertă) despre Andrei Gheorghe alături de învățăturile lui despre radio, libertarianism, adevăr și alte subiecte dragi. Nici până azi n-am scăpat de senzația pe care am avut-o stând două ore lângă el, într-un moment în care se spunea că e la pământ. După scandalul grappa fusese concediat prin SMS de la Realitatea și stătea mai mult prin casă.
Contrastul dintre ce vedeam și ce auzeam era aiuritor:
E prânz și Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într”‘un tricou negru simplu și o pereche de pantaloni scurți. E slab, cu antebrațe și glezne subțiri, dar obrajii scobiți îi dau un aer intimidant. Și are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon și mii de țigări. Vocea care acum spune că n”‘are planuri: “Ce s㔑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care s㔑mi spună ce să zic și cum să zic și fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.
Acum, după ultima pățanie a lui Gheorghe – cu Radio Guerrilla -, și după ce am citit și interviul dat pentru Pagina de media, mi-am dat seama că nu s-a schimbat nimic. Nu-i pasă ce se întâmplă pentru că e consecvent și împăcat cu deciziile lui. E deasupra judecății patronilor și publicului.
Ce mă fascinează e că nouă ne pasă în continuare ce se întâmplă cu el. De ce? Pentru că în continuare – poate chiar mai mult decât anul trecut – avem nevoie de el. Asta spunea acum un an despre oamenii care îl regretă pe Gheorghe cel de demult:
Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot și ei să schimbe împreună țara. La (Mircea) Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproșează faptul că n”‘am continuat și că nu mai fac și că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor ““ se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer și de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba.
Citiți mai departe textul rezultat din acea întâlnire și, dacă nu v-ați săturat, citiți și învățăturile. Ambele texte le găsiți aici în formatul în care au fost publicate aici. Fotografiile au fost făcute de Roald Aron, iar designul de Raymond Bobar.
Lecția de libertate
Gheorghe n-are nevoie de noi. Noi avem nevoie de Gheorghe.
(Esquire România, septembrie 2008)
La mijlocul lui mai, Andrei Gheorghe a mâncat la un restaurant italian, la câteva sute de metri de apartamentul în care locuiește în București. Niște shot”‘uri de grappa i”‘au ridicat nivelul de alcool din sânge peste limita legală. În drum spre casă a fost oprit de un echipaj de poliție care l”‘a ținut la fața locului în jur de 40 de minute, fără s㔑i dea amendă.
În tot acest timp, Gheorghe a fost filmat și fotografiat de paparazzi de la Cancan. A doua zi, Cancan a publicat un material care susținea că Gheorghe a înjurat și a scuipat un polițist. În acea seară, Gheorghe nu și”‘a ocupat locul în platou la Realitatea, unde urma să apară în noua emisiune politică, Meciul serii.
La scurt timp după, Poliția a declarat că agenții n”‘au fost înjurați și scuipați. Gheorghe a recunoscut că băuse. Realitatea TV, care cu doar o lună și ceva în urmă se lăudase că îl va trimite s㔑i conducă noul post din Italia, l”‘a pus pe liber. N”‘a fost prima plecare a lui Gheorghe dintr”‘un trust mare. Mai plecase și din Pro și mai apoi din Antene și, ca o pisică, a căzut mereu în picioare. Dar această plecare părea diferită.
Gheorghe avusese mereu alternative.
Acum nu mai exista o alegere clară. Nici unul dintre celelalte trusturi nu beneficiază de acces la o “trompetă mare” în radio sau TV. Unde să se ducă? E loc pe undeva de Gheorghe? Sau trebuie să refacă circuitul mogulilor? Sau trebuie să iasă de tot? Nici Gheorghe nu știe.
“Nu prea mai am chef să mai fac un show”, spune într”‘o zi înăbușitoare de iulie. “E ca și cum ți”‘ar fi dispărut dorința de a mai performa. E posibil să mă fi enervat atât de tare întâmplarea asta încât s㔑mi fi produs o reacție de scârbă. E copilărească ““ hai să fim serioși. Copiii se supără și se enervează. Își pun palma în fund și își iau jucăriile și pleacă. Dar asta nu înseamnă că nu trecem și noi prin astfel de perioade.”
Suntem în apartamentul în care stă în chirie, la parterul unui bloc aproape de Arcul de Triumf, pe linia tramvaiului care taie Bucureștiul de la stadionul Ghencea, prin Giulești, până la Piața Presei. E prânz și Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într”‘un tricou negru simplu și o pereche de pantaloni scurți. E slab, cu antebrațe și glezne subțiri, dar obrajii scobiți îi dau un aer intimidant. Și are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon și mii de țigări. Vocea care acum spune că n”‘are planuri: “Ce s㔑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care s㔑mi spună ce să zic și cum să zic și fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.
Pe parcursul a două ore se va aprinde și mai tare și, până ne vom spune la revedere, va deveni acel Gheorghe care taie microfoane și contrează invitați. Dar acum, în primele 20 de minute de discuție, nu pare foarte hotărât. Spune că singurul plan concret pe care”‘l are în acest moment este finalizarea unui canal de teleshopping, Diamond TV.
“Sunt puțin incoerent”, concluzionează el și se ridică de pe fotoliul”‘pat s㔑și caute bricheta. Se întoarce cu ea și o așază lângă pachetul de Rothmans original pe care”‘l va înlocui cu altul la mijlocul discuției. “Am o stare în care nu”‘mi place nimic. E ca și cum nu mi”‘ar plăcea nimic în toată țara și, peste toate, aș pune și experiențele mele personale relativ recente și nu mi”‘ar plăcea de două ori pe atâta.”
Acolo, în camera puțin întunecată, realizez că îmi doresc să știu ce se va întâmpla cu Gheorghe. Și realizez că nu sunt singurul. Și voi vreți să știți. Toți vrem. Asta întreabă lumea când aude că m”‘am văzut cu Gheorghe. Ce va face? Ce vrea. Nu asta face un om liber?! În echilibrul fragil care există între oamenii care cred și cei care trăiesc fără speranță, Gheorghe a fost mereu o greutate importantă pe primul taler. Așa agresiv cum îl știm. Nesimțit. Dușmănos. Nervos. Dar era în tabăra celor care credeau, și noi credeam odată cu el. Deocamdată n”‘are chef să ne împingă de la spate. E ocupat cu sine, liber și fără angajamente, cum îi șade bine unui provocator.
“Îmi fac o casă”, spune trăgând aer în piept. “Și stau și mă gândesc ““ în afară de asta, ce mai trebuie să fac? Ce mai merită să fac? Poate ar trebui să muncesc, nu?”
Dar, ca să muncească, Gheorghe trebuie să găsească un loc unde munca să fie distractivă. În momentul de față nu vede nimic distractiv pe o piață crispată, unde nimeni nu riscă și fiecare canal uzează și abuzează de aceleași formate, formule și nume. Când nu mai e libertate de a experimenta, nu mai e nici distracție.
“E ca și cum ar fi un viciu în materialul nostru genetic. E ca și cum n”‘am fi în stare, frate. Acum 18 ani de zile eram cea mai aurită nație de pe pământ. Eram poleiți cu aur și absolut orice fel de proiect am fi dorit, am fi vrut, am fi îndrăznit, ar fi ieșit. Și chestia aia a durat o perioadă scurtă, după care ne”‘am întors exact în istoria românească.”
Această întoarcere, adaugă Gheorghe, ne”‘a adus unde suntem azi ““ în epoca lui Mircea Badea. Dar, îi spun, și Badea urmează modelul omului supărat care taie în tot ce mișcă.
“Eu aș putea să spun că e modelul Gheorghe”, îmi răspunde el. “Că e 100 la sută modelul Gheorghe. Și, probabil, dacă mă uit pe piață consider că cea mai mare parte din ceea ce văd e modelul Gheorghe.”
Ce diferă?
“E 2008. E 2.0.”
Cum?
“Gheorghe vroia să schimbe România. Credea că poate să o schimbe. Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot și ei să schimbe împreună țara. La Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproșează faptul că n”‘am continuat și că nu mai fac și că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor ““ se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer și de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba. Când credeau că sunt puternici, când credeau că au dreptate, când credeau că pot să îndoaie prezentul. Și, astăzi, lor le e dor de ce”‘au simțit atunci. Și atunci ei zic: Gheorghe nu mai e șmecher. Noi nu mai suntem șmecheri.”
Și mai e loc de un Gheorghe?
“Nu. Nu, pentru că suntem în țara lui Badea. Nu mai e loc de Gheorghe.”
Un discurs de Gheorghe original. E modul lui de”‘a continua. Nu e o declarație de înfrângere ci analiza la rece a unui om care a făcut carieră din a încerca să nu”‘și repete emisiunile și ideile ““ oricât de bune ar fi fost. Că nu mai e loc de Gheorghe nu înseamnă că Gheorghe e terminat. Înseamnă că nu mai e loc de acel Gheorghe care încerca să care în spate o generație întreagă ““ întâi pe valul optimismului post”‘electoral din 1996 și, apoi, împotriva unei victorii pesediste în 2004.
În acele momente s”‘au simțit oamenii lui Gheorghe ““ mulți dintre noi ““, mulți care am uitat principiile programului lui de auto”‘guvernare: “Fii liber, spui ce vrei, nu te temi de nimeni, ești agresiv, puternic, îți urmezi discursul, ești atent la ce zici că te caftești cu celălalt pentru putere. Tam”‘tam”‘tam. Ä‚sta era discursul. Atenție la argument. Ascult㔑l pe celălalt. Și curaj în tine. Curaj în tine! Unii tocmai asta așteptau, să bea paharul ăsta. OK, s”‘au răcorit nițel, și? Căldură mare în continuare. N”‘au pus aer condiționat. N”‘au schimbat casa. Au băut sucul, s”‘au răcorit și acum se văicăresc și zic iarăși c㔑i prea cald.”
Nu e datoria unei personalități media, chiar una guralivă ca Gheorghe, să ne pună aer condiționat. Dacă n”‘are chef s”‘o facă, bravo lui. Măcar aderă la program. Nu Gheorghe are nevoie de noi. În continuare, că ne place sau nu să recunoaștem, mulți dintre noi avem nevoie de Gheorghe. Și ce? E treaba lui?! Pe el l”‘a ajutat cineva? A venit din Constanța cu un demo, a supărat pe toată lumea, a dat și a primit șuturi în fund și acum e liber și împăcat cu sine.
De ce să ne”‘ajute el? Libertate, frate! Dacă crezi în ea, folosește”‘o. Gheorghe ăsta ““ indiferent că e pe sticlă, la consolă sau în casă, în pantaloni scurți ““ o folosește. D”‘asta n”‘are nevoie de noi.
Facerea de lucruri
Articol apărut în numărul de mai 2009 al Esquire. Relevant în perioade de “îngropare” sub proiecte.
================
Facerea de lucruri
Marius Vetrici are multe de făcut până la nunta din septembrie ““ atâtea încât are nevoie de două liste separate pe care le revizuiește săptămânal. Recent, una dintre ele, cea cu lucruri care depind de el, includea: analizat oferta de fotografi, găsit tort, vorbit la biserică și căutat în Gmail-ul Oanei (logodnica), datele de contact ale DJ-ului. A doua listă, cea cu lucruri care necesită participarea altora, includea: decis în ce vor fi adunați banii, Oana să afle cât costă machiajul și coafura și să selecteze împreună o melodie pentru dansul mirilor (au și exemple de pe YouTube).
Listele le ține și le bifează în Outlook, alături de peste 20 de alte liste cu nume precum: la birou, acasă la PC, la curățorie chimică, persoane cu care vreau să țin legătura, someday maybe.
Vetrici, managing partner la SoftMentor, o firmă care crează programe de gestiune și arhivare, e bine organizat. Atât de organizat încât avea pe birou o listă cu două întrebări pentru mine ““ una referitoare la cursul de jurnalism pe care-l predau. Vetrici subscrie principiilor Getting Things Done (GTD), un sistem de productivitate în viață și muncă inventat și patentat de David Allen. GTD se bazează pe un principiu simplu: creierul uman e dezordonat și nu-și amintește ce ai de făcut într-un anumit moment (ți s-a terminat cerneala la imprimantă și totuși treci nepăsător pe lângă raftul cu consumabile) și nici nu prioritizează o listă de acțiuni, generând stres. GTD l-a scăpat pe Vetrici de senzația că are sute de lucruri de făcut, că toată lumea vrea ceva, și că totul trebuie să se întâmple ACUM. “E un inventar complet al tuturor angajamentelor față de tine și de cei din jur”.
Succint, GTD-ul e o succesiune de pași. Primul e colectarea și descărcarea lucrurilor care-ți stau pe cap ““ atât cele pe care vrei să le faci azi cât și cele pe care vrei să le faci peste 10 de ani ““ într-un loc în care știi că vei căuta, fie pe hârtie, fie pe calculator. Apoi trebuie să ierarhizezi, să organizezi și să revizuiești. Ultimul pas e execuția.
Vetrici are 27 de ani și folosește sistemul de patru, iar descărcatul și organizatul au devenit automatisme ““ acum știe mereu ce trebuie să execute și când. E brunet, are sprâncene stufoase și conformația de vrej a unui informatician ““ un om “IF-THEN-ELSE”, cum se descrie glumeț. S-a născut în Ucraina, a crescut în Moldova și locuiește în România de la 18 ani. A moștenit spiritul de organizare de la mama lui, profesoară de pian, care deși n-avea un sistem, avea liste: de cumpărături, de împachetat, de cadouri. Înainte să treacă la combinația calculator-telefon, Vetrici a lucrat cu agende și hârtie. Prietenii, chiar dacă-l iau peste picior uneori, știu că ce se înregistrează în GTD-ul lui ““ activități, promisiuni, nevoi”“, se va face.
GTD îi permite un “control relaxat” ““ atât la muncă, cât și în viața personală. Dacă e la firmă, bifează tot ce e de bifat acolo. Acasă la fel. Când e la magazin, lista de cumpături pentru casă îi amintește să-și ia un bec nou. Iar când e la bere, chiar e acolo ““ nu cu mintea ocupată de o senzație nedefinită de nefăcut. Pe lângă domesticirea stresului, Vetrici spune că GTD-ul l-a făcut mai productiv: fiecare fereastră mică de timp e folosită la maxim (citește în drum spre muncă, scrie mailuri între două întâlniri).
Așa și-a găsit timp să bifeze și lucruri de pe someday maybe: cumpărat aparat foto meseriaș, început blog de antreprenor, luat cursuri de dans. Pe lista a rămas înființarea unei trupe, scubadving și predarea unui curs de GTD, o idee care va ajunge în stadiul de execuție în vară.
Călătorie cu oprire între staţii
Mihaela Iancu a lucrat la acest articol astă iarnă și primăvară, în timpul ultimului curs de jurnalism narativ pe care l-am predat la CJI. Povestea este despre un Ticu, un șofer de troleu din București, iar Mihaela folosește una dintre cursele lui de dimineață pentru o călătorie prin diverse momente din trecutul lui, care puse cap la cap l-au adus unde e azi.
Ce e minunat la munca Mihaelei – printre altele – e punctul de pornire. A citit într-un articol despre un troleu în care s-a auzit Nina Simone și s-a dus la depou să-l caute pe omul “responsabil” cu așa muzică în mijloacele de transport.
Citiți pe Liternet despe omul pe care l-a găsit. La final, Mihaela împărtășește și câteva lecții:
Mi-a fost greu să mă adun în scris, nu găseam structura și a venit abia în clipa în care am știut cine este Ticu în povestea pe care o spun eu. Abia când am priceput că nu pot avea pretenția să-l epuizez ca om și nici că dețin adevărul despre el. Trebuia să aleg o fărâmă și să mi-o asum, cu interpretări cu tot. Am tăiat mult, am rescris mult (au fost patru drafturi chinuite), am avut secunde în care am simțit eliberarea, zile la rând în care am urât textul și neputința mea de a-l crește, ore în care am fost atât de geloasă pe fragmente din materialele colegilor mei care mă emoționau :).
Am învățat că limpezimea este o calitate importantă a unui text. Am căutat precizie și acord cu ritmul personajului meu. Scrisul era căutarea asta și dacă nu mi-aș fi asumat încercările de atunci, astăzi sigur l-aș fi rescris altfel – mai tăios și mai dens – pentru că și eu sunt puțin diferită.
Sfaturi de vară (FHM, iunie 2009)
A sosit timpul pentru ceva mai frivol. Text publicat în FHM, în iunie 2009. Pentru alte texte din FHM, vezi aici.
“””“
Sfaturi pentru o vară fierbinte
Ce să porți, ce să spui și ce să faci ca să amețească femeile.
Aproape tot ce e de știut despre femei și sex am învățat de la revista “Salut”, o publicație adolescentină din anii “™90. De exemplu: cum să o săruți fără să-i ciobești caninii (acoperă-ți dinții cu guma), cum să ajungi să-i bagi mâna sub tricou (oferă-i o frecție cu alcool sanitar), sau cum să depășești dorința de a îți bagă capul sticlei de apă minerală în fund (cu răbdare și tratament).
Sfaturile astea erau foarte practice vara, când fiecare bărbat fără o parteneră se gândește la ce ar trebui să facă ca să ajungă să-i dea jderul la veveriță (expresia nu-mi aparține) tipei cu picioare lungi, care are cititul și călătoriile ca hobby-uri. Ce urmează sunt câteva sugestii pe care ar trebui să le urmezi ca aveți o vară (și tu și jderul) fără umilințe.
Slip vs. șort? Platoșa inghinală dă tot mai mult de furcă. Redactorul-șef al acestei reviste nu înțelege de ce slipul a ajuns mai hulit decât Miron Cozma. Dacă ar fi fost ca și mine la mare cu Adi Å¢ăranu”™ ar fi înțeles. Adi, purtător de vestă din petice de piele, avea un slip albastru-senin cu un model de fazan în față. Pe lângă hipnoza involuntară, mai avea două obiceiuri proaste: își rula lateralul slipului până semăna cu un șnur și apoi își purta penisul în poziția lipit de burtă, de parcă adăpostea un hamster adormit. De atunci nu mai intru în apă fără “mânecuțe”. Sigur, sunt femei care nu vor să-ți vadă bermudele umflate ca niște baloane, așa că încearcă o variantă intermediară ““ eventual o pereche mulată de “boxeri de apă”.
Maiou. Nu ești nici gimnast, nici Mircea Badea și sper că nu conduci un Logan tunat. Oricum te-ai bronzat cu formă de tricou la toate berile băute la început de vară.
Șlapi. Bine că ai întrebat. În duș și când mănânci șaorme pe faleză.
Tatuaje. Parcă e din nou la modă. Te rog, fii creativ. Vremea asortării unei sârme ghimpate la un tricou cu mușchi a apus demult. Și fără litere chinezești. Dacă nu ți le face vreun chinez angajat la fabrica locală de textile, există riscul ca în loc de triada pace, “A” de la Andrei și energie, caracterele de pe tine să însemne de fapt 1.000, fată, forță.
Kefia, zice un prieten. “Năframa aia palestiniană. Tocmai l-am văzut pe Sorinel Puștiu la TV purtând una și mi-am promis că nu o mai scot pe a mea din șifonier în următorii 5 ani (da, spre rușinea mea am așa ceva în șifonier).”
Telefonul. Dacă ai iPhone, bravo. Și noi avem. Până și tipa cu picioare lungi a apăsat de câteva ori pe un touchscreen. Nu mai încerca texte de genul: “Vrei s-o măresc sau s-o micșorez cu două degete?” Dacă funcționează, înseamnă că ești unul dintre ăia care parchează scuterul la poarta liceului ca să cunoască fete. Și tu ai 25 de ani.
Dansează. Toată țara dansează, când pentru tine, când pentru alții. Nu se pun lecțiile lui Bahoi de pe YouTube. Pune mâna și învață să conduci femeia într-un tango zbuciumat. Nu se pune dacă te freci de ea la un Silent Disco.
Pilozități. Avem un prieten care a aflat la 18 ani că femeile mai aranjează prin ogradă înainte de perioada bikini. Ajuns acasă, și-a defrișat toți puieții la vedere. S-a scărpinat două săptămâni. Fă totul cu moderație și niciodată cu aceeași foarfecă cu care tai puiul.
Haleală. Dacă cumva tipa cu picioare lungi ajunge la tine acasă, e bine să știi să faci și altceva decât crenvurști. Dacă e un sandwich, fă-l deștept. Pune niște felii de prosciutto într-o baghetă încălzită. Decorează cu niște rucola și cașcaval. Merge și cu chips-uri: pune-le într-o tăviță, răzălește cașcaval deasupra, decorează cu niște ardei roșu și bucăți de măsline și bagă la cuptor.
Băutură. Nu din pet-urile răsuflate din care bei când e meci. Învață să combini un alcool cu ceva suc. Nu palincă cu sirop de brad.
Conversație. Nu spune nimeni să nu te uiți la “Mondenii”, dar nu abuza de “la naiba, în puii mei”. Încearcă să nu răspunzi la întrebări cu: “6 cai frumoși”. Și nu te prezenta la telefon, “Bahoi de la Constanța”. Nu-ți inventa porecle pentru penis. Ajunge că i-am spus jder. Cu siguranță nimeni nu vrea să-l cunoască pe Jegosu”™. Nici pe Emil Racoviță.
Regula de aur. Iubirea de o vară se găsește după regula de aur a lui Aristotel, la mijlocul distanței dintre femeia care-ți cere bani de-o bere și femeia care vrea să știe ce mașină conduci înainte să știe cum te cheamă.
Alte sfaturi. Nu sunt singurul care îți va da sfaturi. Atenție însă la cele numerotate. E penibil să iei în seamă “13 sfaturi pentru o vară fierbinte”.
Paleologu cel din altă lume
Theodor Paleologu este unul dintre miniștrii cei mai pomeniți în ultima vreme – după Monica Iacob-Ridzi și etern călătoarea Elena Udrea – și tot mai rar într-un context favorabil. Pe lângă articolele de presă despre care Vlad Mixich vorbește aici, mai e și pasiunea lui Mircea Badea de a-l imita conștiincios și consecvent pe ministrul culturii și pronunțările mai puțin fericite ale acestuia (amuzant, ce-i drept).
Analiza lui Vlad de pe HotNews mi-a amintit de textul pe care l-a scris toamna trecută pentru Esquire. Vlad și fotoreporterul Andrei Pungovschi au stat alături de Paleologu în ultima lună de campanie pentru parlamentare, obținând un acces rar în vintrele mașinăriei politice. Ce au văzut atunci e cam ce se spune și acum: că Paleologu pare din altă lume. Desigur, conotația acestei constatări s-a modificat puțin.
Descărcați articolul în format PDF.
Nopţi la televizor
Discuția despre calitatea televiziunii din România mi-a amintit de un experiment pe care l-am făcut în ianuarie 2008 pentru Esquire -Â o săptămână de holbat la televizor, de la 11 seara la 5 dimineața. N-am intenționat să fac critică, doar o zapare nesănătoasă printre posturile românești.
Recitind textul îmi dau seama că experimentul ar da alte rezultate astăzi, când programul TV de după 11 e mult mai aglomerat cu isterie decât pe-atunci, când încă nu existau Capatos ori Lazarus. Doar Elodia.
Click pe imagine să descărcați textul în format PDF.
NiÅŸte porno ÅŸi niÅŸte jurnalism
Rezumat pentru Twitterati: Un post despre cum difuzează Kanal D porno românesc cu norișor și despre cum poți scrie bine despre sex (cu recomandări cu tot).
Aseară, puțin înainte de miezul nopții, am făcut un circuit al canalelor TV înainte să mă pun la un film. E o practică curentă, un supliciu prin care descopăr sau testez idei. Pe Kanal D, Luis Lazarus, una din mândriile crescătoriei de păsări Phoenix a televiziunii îndoielnice, promitea mult șoc și porno cu Eva Kent și Sexy Brăileanca – odată cu bulina de 18 ani pe care tocmai urma s-o lipească pe ecran.
M-a amuzat promisiunea lui Lazarus. Una dintre constantele televiziunii isterice după format OTV, care se practică cu succes de peste un an încoace, e supralicitarea. Nici “mutările-bombă” anunțate de vreun patron de club nu se finalizează, nici politicianul cu hârtii în brațe nu face promisa “declarație incendiară”, nici turma porno nu dezvăluie “informații de culise”. În spiritul promisiunii de acest tip, ar fi trebuit să urmeze un clip filmat cu telefonul mobil, din mașina aflată pe malul opus casei în care se pare că niște siluete se ocupă una de cealaltă.
Și apoi a început primul clip, o captură dintr-un film porno autohton, care se deschidea odată cu protagonista (Eva Kent), a cărei zonă genitală era acoperită de capul unui tip, peste care venea – din studio, ca o umbrelă anti-CNA – un norișor. Doar că ăsta a fost cel mai transparent și mai fin norișor de blur pe care l-am văzut de ceva vreme. Nici hăcuiții de la știrile de la ora 5 nu beneficiază de așa o ceață fină.
Pe Kanal D era pornografie vag blurată de un norișor nesigur, care nu putea întotdeauna să anticipeze mișcările bruște ale organelor, care mai scăpau (sau erau scuturate) și pe lângă. Și clipul merge și merge și merge și rămâne acompaniament în dreapta ecranului, pentru o dezbatere despre cum unele femei își asumă filmele porno și altele nu. Cei care procesau această dilemă a schimbării opțiunii de viață erau Nikita, Sexy Brăileanca, bunica-porno, elevul-porno, regele manelelor porno, Lazarus și – cred – asistenta lui (Alina Radu), care a duduit emfatic că modelele tinerelor fete ar trebui să fie Mihaela Rădulescu, Andreea Marin sau Mircea Radu.
Acest post nu este o critică TV – deși s-a transformat după câte văd într-un “Dacă doriți să revedeți” în format text. E limpede că nația română are o relație cu sexul mai complicată decât Elena Băsescu cu PD-L-ul. Îl vindem și îl blamăm, moralizăm în timp ce ne rugăm să scoată rating (vezi Capatos și colegu’ dând lecții de viață elevei porno acum ceva luni bune, în timp ce derulau imagini cu ea și cu un castravete) și nu reușim să înțelegem mare lucru despre ce-i cu el și ce spune despre vremurile în care trăim.
Americanii au și ei o relație complicată cu sexul, dar unii dintre ei știu cum să-l abordeze în așa fel încât cei dispuși să consume rezultatul se edifică cât de cât. Mai jos e o listă subiectivă – adică alcătuită din amintiri – de texte care vorbesc nespectaculos despre sex, sexualitate și moravuri. Nu ajunge să băgam un DVD sau să oprim televizorul. După cum spune și personajul pe care l-am portretizat pentru numărul de iulie-august al Esquire (un bărbat care apare pe sticlă de peste 10 ani):
E dreptul lor să se deconecteze până la urmă, dar știi ce se întâmplă? Trăiesc în țara asta și vrând nevrând se lovesc de ele. Nici mie nu-mi face plăcere să fiu conectat la lucrurile joase, dar uneori e bine să le știie și pe alea că nu știi când te lovești de ele. (…) Mi se pare că pentru ei e important să știe tot ““ inclusiv cine e Sexy Pădureanca. Tre”™ să ia câte puțin din tot. Știu că nu e plăcut, dar asta e. Nici aspirina nu e bună la gust…
Și acum, jurnalism despre sex:
- În The Atlantic, un articol despre isteria creată de zvonurile că adolescentele americane sunt înnebunite după sex oral. Da, e și despre Bill Clinton.
- În Rolling Stone, un portret făcut de Vanessa Grigoriadis actriței porno Sasha Grey, care în vara asta face pasul de la hardcore la un film de Steven Soderbergh.
- În The New Yorker, un text de Ariel Levy despre “manualele” sexului.
- În Esquire, un portret făcut de Tom Junod lui Greg Dark, pornograf notoriu ajuns regizor de videoclipuri pentru tinere dornice să ajungă Britney Spears.
- În superba colecție de texte de Mike Sager, “Scary Monsters and Super Freaks”, există două povești cutremurătoare despre decăderea și, desigur, moartea a două staruri porno: “The Devil and John Holmes” și “Little Girl Lost”.
- În New York, despre cum anii de reportaj pe care Gay Talese i-a investit în cartea lui despre sex în America în anii ’70 (Thy Neighbor’s Wife) puteau să-i distrugă propria căsnicie. (Plus un text despre cum a documentat această carte.)
Nu știu sigur cum s-ar transpune așa ceva la noi. Apropo TV au făcut un episod întreg despre România porno. În mod text, Ani Sandu a încercat să atingă puțin comercializarea ideii de sex – și dependența fetelor tinere de recunoaștere – într-un text despre fata de la pagina 5, care a apărut acum două luni în Tabu.
Ce ar trebui să urmeaze? Un portret al Alinei Plugaru?
Terminalul sosiri
Cât de simplă și de eficientă poate fi uneori scriitura de revistă. Integral, mai jos, un textuleț de Chris Jones din Esquire-ul american de iulie:
Arrivals at the Airport: An Idea for Our Time
I was on a bit of a bad run a little while ago, mostly because I’d grown to hate people and airports, people in airports most of all. That was until I was in Toronto, probably my least favorite airport after Newark, standing in the security line, in my stupid socks, my belt lost somewhere in the machine. There was a girl behind me. She had made some joke when we were undressing “” I can’t remember it, exactly, but it was more conversation than I’d been looking for, and I’d just smiled, fakely, and gone back to being mad at the world. It was only after we were through to the other side and gathering our things that I glanced back at her and realized she was crying, not just a little bit. She was a girl in tears in the middle of this awful, antiseptic place. I’m pretty sure it wasn’t because I didn’t laugh at her joke. I’m pretty sure it was because she had just kissed goodbye someone she loved, maybe for the last time. Normally I would have just picked my keys and coins out of the tray, but that morning I reached out behind me and put a hand on her arm before I walked away.
It was the shortest of connections, but it was enough. I waited for my flight that morning and never once wished gone the time. I sat there and remembered those years when I had been an optimist, honest and true, and when I’d been hopeful, and when I’d loved people I didn’t even know existed. And I remembered when airports for me were gateways, opportunities, the places from which the best days of my life were launched. There was a time when I loved airports the way other people love churches, coming together under glass and high ceilings so that they might be released. I remembered especially waiting for my wife at the airport in Paris early one morning, back when she was my new girlfriend, the sun only just coming up in our lives together, and I remembered how excited I was when she appeared through the orange glow behind the sliding doors with her bags on a trolley. That’s when I knew everything I needed to know, and I’d forgotten all about it in my rage and my rush.
Now, whenever I can, I go early for my flights and confuse my taxi drivers by asking them to drop me off at Arrivals. I pick up a drink and a magazine for the lulls, put on my headphones “” Explosions in the Sky works well “” and I watch people begin again. I watch them come off their long flights and I see their tired faces light up, their hearts explode, their knees buckle, their eyes close. Sometimes I want to ask them what they mean to each other, but most of the time it’s not hard to tell. I’m not ashamed to admit I wobbled when I saw a boy and a girl hug each other in Los Angeles, and when two daughters ran to their father and each grabbed a leg in Orlando, and when a son with a giant backpack and a summerlong beard fell into the arms of his tearful mother in Boston. Every time I see emotions so familiar in the faces of strangers, I’m rescued from today, from all of our modern sins and plagues, again and again and again, brought back to those moments in my own life when I knew in my chest that everything would be okay, like the moment just before I hugged my wife in Paris, and the moment just after I let go of that girl in Toronto.
27 (FHM, iulie 2008)
Text scris acum un an. Publicat în FHM România, în iulie 2008.
“””“
27
Despre vârsta la care trebuie să ai păreri vehemente.
Am scris acest text cu ceva mai mult de o săptămână înainte să împlinesc 27 de ani. Pentru buna curgere a lecturii vom presupune că e scris după (de citit oricum îl citiți după). Vă întrebați poate de ce contează și bine faceți. Nu e mare diferență între 26 și 27 – nici măcar performanțele fizice nu scad dramatic. Și totuși, există un lucru permis la 27 de ani care nu e permis la 26: să ai o atitudine vehementă față de absolut orice.
Asta înseamnă că orice părere pe care o voi avea timp de un an va fi îngreunată de vârstă, așa că am de gând să am multe și să fiu foarte sigur pe ele.
Acum câțiva ani am citit un text scris de un autor american, Chuck Klosterman, care spune că există două vârste care contează în viața unui bărbat. Cea mai importantă e vârsta de 33 ani, când bărbatul se trezește dimineața și realizează că lucrează la aceeași firmă, că stă de cinci ani în același apartament și că a făcut mult mai puține lucruri în viață decât Iisus. Care Iisus, în ciuda contractului pe care îl avea la firma Tatălui – unde muncește și astăzi dealtfel -, rămâne unul dintre cei mai puri freelanceri ai omenirii, executând slujbe la domiciliul clientului pe domenii de la vinologie la învieri. Pe scurt, 33 e vârsta la care majoritatea bărbaților își dau seama că realizările lor sunt neglijabile – mai ales că singurii pași făcuți pe apă au fost prin bălțile acumulate după ploaie.
A doua vârstă ca importanță e 27. E singura vârstă la care, din punct de vedere comercial, e OK să o mierlești. Adică dacă mori la 27 de ani, potențialul tău comercial e mult mai mare decât dacă ai muri la 26 sau la 28. 27 vinde. Gândiți-vă la toți muzicienii decedați la această vârstă (de altfel singura la care nu e penibil să sfârșești asfixiat în propria vomă, după o supradoză de orice se găsea prin casă): Jimi Hendrix, Jim Morrison, Kurt Cobain.
Pentru că am ajuns și eu la această vârstă, sunt de acord cu importanța ei; chiar dacă nu cânt în nici o trupă (deși în a XII-a visam la o carieră sub numele de Mookoo în trupa de rap Flori di Mucighai). La o astfel de vârstă seminală nu poți avea păreri spuse cu jumătate de gură. Trebuie să crezi în ceea ce spui și să știi că aura vârstei te susține.
Pe parcursul următorului an vă voi împărtăși multe păreri vehemente, care, vreți nu vreți, vor fi de cele mai multe ori și pertinente. Iată câteva care nu mai trebuie dezvoltate prea mult:
– 27 e cea importantă vârstă dintre 18 și 33. În clasament au mai fost 21 (când realizezi că ai băut în exces în mai multe nopți decât ai făcut sex), 25 (când raportul alcool-sex se schimbă – asta dacă renunți la muzica electronică) și 30 (când până și părinții îți urează “La mulți ani, pensionarule”).
– Dacă tot faci biluțe, nu le ascunde sub pat și nu le lipi de fundul mesei sau a scaunului pentru că acolo vor rămâne. Dacă nu ai un covor persan, de tipul celor care se spălau vara în curtea blocului (la care sper că ai renunțat în 2000), aruncă biluțele prin casă. Le va aduna aspiratorul.
– Nu e OK să te masturbezi peste tot prin casă și să ascunzi rezultatul sub covorul mai sus menționat. Nici în acvariu. Nici într-o șosetă. Revista “Salut” ne-a învățat acum 15 ani să ne masturbăm fără să ne gândim la consecințe. De atunci însă am devenit mai conștienți social, iar respectul nostru pentru mediul înconjurător a crescut. Și nu, niciodată între paginile acestei reviste.
– Un sondaj făcut de prietena mea împarte lumea în trei categorii – cei care trag hârtia igienică pe sub rolă, cei care o trag de deasupra și cei care n-au nici o preferință. Eu cred că trebuie să-ți alegi prietenii și partenerii în funcție de modul în care montează rola de hârtie: dacă nu fac ca tine, viața-ți va fi un dezastru. Dacă vrei s-o faci cum trebuie – nu uita că la 27 de ani am păreri foarte clare despre viață -, trage-o de dedesubt.
– Gmail e mai OK decât Yahoo, care e mai OK decât Hotmail. Oamenii care sunt încă pe Hotmail sunt împotriva progresului. Ei sunt probabil aceiași care mai au covoare persane în casă.
– Dacă vrei să ilustrezi ceva, nu da mai mult de trei exemple. Când exemplifici, trei semnifică un total. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Hagi, Popescu și Petrescu. Sex, droguri și rock’n’roll. Trei e mai mult ca patru sau cinci. (Treaba asta nu se aplică părerilor și regulilor pe care le-am expus aici pentru că ele sunt prezentate sub forma unei liste).
Scrisori îngălbenite
Mihaela a scris despre căutarea prietenului din copilărie. Interesant e punctul din care a pornit. Căutând idei pentru textul acesta, Mihaela a intrat în cutia cu amintiri. Din poveștile descoperite acolo a ales-o pe Andreea, prietena ei din școală, care emigrase cu familia în Canada. Nefiind cea mai tehnologică fată – asta o spune ea – Mihaela a început cu o vizită la apartamentul bunicilor Andreei.
Aflați din text ce s-a întâmplat mai departe.
==================================
SCRISORI ÎNGÄ‚LBENITE
De Mihaela Năftănăilă
==================================
Stăteam turcește în mijlocul camerei și răsfoiam scrisorile de la Andreea, prietena mea cea mai bună din copilărie, care a emigrat în Canada. Le redescoperisem într-o cutie de suveniruri, după o noapte de februarie, petrecută acasă la ai mei.
Citeam și cu fiecare rând parcurs, parcă nu mai aveam stare. În ultima vreme mă tot gândisem la Andreea: ce mai face, cum s-a schimbat, cum arată. Am văzut-o ultima oară acum zece ani, în 1999, când s-a întors în țară să își viziteze bunicii. Împlinisem 17 ani și mi-a adus prima mea trusă de farduri. Lăsase în urmă o fetiță și a găsit o domnișoară cu vreo 13 kilograme mai slabă, cu părul lung, colanți negri, lucioși și sandale de Fonseca, roz fosforescent.
(…)
Restul pe Liternet.ro, alături de un mic dialog cu Mihaela.