Haina îl face pe om (FHM, iulie-august 2007)
Publicat în FHM România, iulie-august 2007.
“”-
HAINA ÎL FACE PE OM
Despre șosete rupte, pantaloni de stofă și cămăși cu sfârcuri.
Am o fotografie de când aveam vreo 10 ani la care s-au oprit toți cei care mi-au frunzărit prin albume. Stau într-un fotoliu verde țipător acoperit cu o cuvertură flocoasă roșie. Am părul lins către dreapta, o cămașă albă șifonată prinsă la gât cu un papion negru cu elastic și un blazer albastru în carouri cu două numere mai mari. Pantaloni negri de stofă, și ei mari, iar apoi la piece de resistance: șosete albastre, decolorate progresiv dinspre gleznă spre degete, terminate brusc în partea stângă cu o gaură.
Deși e ziua bunicului și mă uit la televizor, îmi pare (sau vreau să cred) că sunt deranjat de imaginea mea de aspirant la poziția de ajutor de clovn la circul local. Nu de alta, dar poza pare o variantă reală a visului în care plec la școală fără să realizez că nu am pe mine decât cămașa pătată cu ciocolată, șlapii și chiloții albi cu buzunar pentru puță””mai încăpător decât ce am de pus în el.
Adevărul e că de atunci am mai făcut faux pas-uri vestimentare. Nu e ca și cum n-aș ști să mă îmbrac. Uneori, ca atunci când mi se dă jos cureaua înainte de orice altceva, îmi iese. Dar alteori, de obicei la evenimente banale sau ieșiri spontane, se poate să apar ca tipul ăla care venea la școală cu blugii cu fundul mare trași până la piept.
Recent am dat o fugă acasă la Târgu Mureș pentru parastasul mamei. Eram la tata în casă în dimineața respectivă când am realizat (și am anunțat familia) că nu mi-am adus de la București decât hainele de pe mine: un tricou în care șoferul Daciei cu numărul B-69-MUE își erectează degetul mijlociu pe geam, blugi prinși cu o curea roșie, și teniși gri decolorați. Nu intenționasem nici să sabotez evenimentul nici să par subversiv””perioada când răcneam în subteran și uram pe toată lumea s-a terminat în 2003″”ci pur și simplu nu conștientizasem că mă întorc acasă “ca un rupt”, cum îi place tatei să spună.
Până la urmă m-a îmbrăcat cu hainele lui””toate cu două-trei numere mai mari. Pantalonii de stofă mărimea 50, cu pliuri și crac îndoit, mă făceau să par ca un inginer spășit la concursul pentru postul de agent de parcare. Prin cămașa albă din bumbac zgârcit mi se vedeau sfârcurile, iar dacă mă aplecam puțin, puteam să-mi ascund genunchii în ea. O pereche de pantofi maro mai târziu, eram desăvârșit ca lăutar de restaurant care cântă “Feelings, nothing more than feelings” la sintetizator, urmat de un cover după Glenn Medeiros (“Nothing”™s gonna change my love for you, Petruța”).
“Dacă eram într-un reality show””să zicem Casa lu”™ Tactu”™“”te-ai fi făcut de căcat în episodul ăsta”, spune Andrei, fratele meu care deseori reușește să-și asorteze cureaua de la brâu cu aia de la ceas.
Ar fi subiectiv să declar că am fost cel mai prost îmbrăcat la parastas. Mai degrabă aș spune că eram cea mai evidentă improvizație. Și nu mi se întâmplă doar cu ansamblurile de stofă. Uneori chiar look-ul de rupt mă recomandă pentru secțiunea “așa nu” din revistele de scandal.
Prin 2001 aveam o prietenă care, când nu mințea, obișnuia să ascundă adevărul. Într-o sâmbătă am așteptat-o toată ziua la mine. Ea trebuia să se vadă cu taică-său și îmi trimitea mesaje din oră în oră: “vin, vin”. Spre seară îmi spune că se prelungește vizita tatei și că nu mai vine. Eu mă frustrez puțin și hotărăsc să fac o noapte de FIFA, așa, în ciuda femeii.
După 11, sună să-mi spună că nu știu ce cu mine. “Ce cu mine?” întreb eu, asurzit de zgomotul din receptor. “Mă gândesc la tine”, țipă ea peste duduielile muzicale din fundal. “Sunt în club cu Ana și doi prieteni de-ai ei”.
Vreau să cred că mi-a alunecat tasta și mi-am dat autogol. Bulversat, scos din pepeni și prost ca grebla (vârsta), hotărăsc că e momentul unei scene memorabile””urma să descind în club, să mă postez vitriolic în fața ei și… mai departe nu mai știam.
Fiindcă trebuia să par supărat, mi-am luat salopeta kaki de benzinar, am lăsat bretelele să atârne și mi-am tras tricoul cu Rage Against the Machine pe deasupra. ROCK #$%&!
Am ridicat colegul de apartament care era în vizită la o vecină, ne-am băgat în taxi și țuști la club. Am coborât agresiv scările””eu în deschidere, el scheletic și adormit pe post de acoperire. În club era o înghesuială latino piperată cu techno, unde costumul meu de sincer suferind mă recomanda ca administratorul care schimbă sulurile la WC. Ea mă privea stupefiată, îmbrăcată în pantalonași strâmți și, bineînțeles, o bluziță.
Dorinţe 2009
>>> Publicat în FHM România în ianuarie 2009. Pentru o scurtă evaluare a ce sa îndeplinit, vezi FHM de ianuarie 2010. Tot acolo e și lista de dorințe pentru 2010.
DORINÅ¢E 2009
Ce-mi doresc eu mie (și celorlați) în anul ăsta
Anul trecut, în acest spațiu, v-am spus ce vreau de la mine și de la alții în 2008. Înainte să trecem la lista aferentă pe 2009, vreau să fac un mic bilanț. Spuneam că vreau să ajung la Ikea. Am ajuns. Am cumpărat rafturi. Le-am montat. Timp de câteva ore m-am simțit atât matur cât și tâmplar. Mai visam să-mi dresez rețeaua socială, care între timp și-a dublat numărul de conexiuni atât pe Facebook (merge spre 200), cât și pe LinkedIn (100). N-am reușit să-i conving pe oamenii ăștia să-mi schimbe prizele, dar îmi fac trafic la blog. În ciuda presiunilor, cred că renunț de tot la ideea de a-mi face firmă. Acum, dorințele pe 2009:
SÄ‚ ÎMI FAC GAȘCÄ‚. Am aflat recent că o gașcă de prieteni e ca un supermarket. Cu cât e mai mare, cu atât ai mai multe sortimente. Se spune că în găștile de prieteni ““ alea care fac ședință să decidă cine ce aduce de rev ““, oamenii sunt împărțiți după aptitudini și selectați (sau înlocuiți) în funcție de ce oferă. E ăla cu multe filme furate. E aia cu pile la o textilărie care produce pentru export. Ä‚la cu apartament cu trei camere. Aia cu mașină cu portbagaj mare. Eu nu știu exact ce pot face într-o gașcă, dar m-am decis să aplic pentru poziția de dactilograf. Cineva trebuie să-și asume acuratețea listelor de cumpărături pentru excursiile de weekend.
SÄ‚ FAC MUȘCHI. Nu știu exact câți. Cel puțin unul, maxim șapte. Mi se pare futil să spui “merg la sală”. Așa spun și doctorii și asta nu pare să-i mențină în formă. Eu sunt mai orientat. Întotdeauna mi-a plăcut să văd bărbați ridicându-și femeile de la sol fără să respire greu sau fără să facă hernie. Vreau și eu. Deocamdată pot ridica doua baxuri de apă stând pe loc. Dacă e de transportat, pot duce un bax fără probleme pe o distanță de 300 de metri. Doar spre mai bine pot merge de aici.
SÄ‚ ÎMI IAU BORMAȘINÄ‚. Stau într-o garsonieră unde mă zguduie constant câte un vecin care-și găurește aici, își șmirghelește acolo, își doboară dincolo. 2009 e anul răzbunării. Nu știu ce dracu voi găuri, dar vreau să-mi iau o bormașină și s-o activez zilnic când încep știrile de seară, până vor realiza că indifirent de ce zice Esca, realitatea lor e aprig de repetitivă.
UN CANDIDAT SURPRIZÄ‚. Nu ar fi interesant să avem și noi un candidat neașteptat la prezidențiale? Unu care să ne facă să ne pese? Măcar așa, de show? Nu un Obama, că despre negri încă facem bancuri în ziare (“Ä‚la e atât de negru încât nu-l vezi noaptea în casă până nu aprinzi lumina”). Dar măcar o fostă gimnastă ““ oricare dintre ele. Doar s-a desfăcut în șpagat pe atâtea soluri; contează mult experiența asta internațională. Sau Mihaela Rădulescu ““ măcar știi că face sex. Și știm cu toții că nu putem avea încredere în oamenii care nu fac sex. Da, cred că Mircea Geoană și Traian Băsescu nu prea fac.
TÄ‚RIE. Răzbunarea ““ vezi bormașina și mușchii ““ nu e singura zodie sub care stă 2009. Pe când citiți aceste rânduri, eu îmi voi fi început o activitate la o revistă cu profil femeiesc. Nu am dorințe explicite de la această schimbare ““ deși nu m-ar deranja să mă invite la cât mai multe party-uri în lenjerie (a lor) ““, dar sper să am tăria necesară să stau departe de oje și creme. Am avut întotdeauna un punct sensibil pentru cuvântul “exfoliere”, așa că pericolul de-a păcătui există.
BERE CU GUST DE FRUCTE. Știu, se pot cumpăra variante de import. Dar acum, când ar trebui să consumăm local ca să susținem economia (da, asta înseamnă și hârtie igienică de la Bușteni ““ nu doar șterge ci și scarpină) , cineva ar trebuie să ne ofere opțiuni. Ursus Fructus cu Mure. Silva Merișor. Stejar Cais. Bergenbier Lubeniță (la pet, bidon și cazan). Ar fi o mișcare furtunoasă în industrie și ar crea un pod de flori între cei care plantează și cei care distilează.
NOI DILEME. Recent se întreba cineva dacă poți fi considerat culpabil pentru un pârț silențios dar împuțit tras într-o aglomerație? Și dacă ăsta e cumva mai josnic decât cel duduitor dar totuși blând olfactiv. Și m-am gândit: aceeași întrebare mi-am pus-o și la 11 ani. Vreau ceva nou. Niște dileme sociale mai angajante decât ce faci cu biluța din nas când ești într-un bar sau cum agăți o femeie ebrietată fără să simți că abuzezi de disponibilitatea ei.
ALTÄ‚ CRIZÄ‚. Una pe care o înțeleg mai ușor decât pe asta economică. Sau mă rog, una care să nu-mi influențeze negativ contul din bancă.
Cine sunt eu? (FHM, Octombrie ’09)
>>> Publicat în FHM România, octombrie 2009.
CINE SUNT EU?
Despre ce am aflat după ce mi-am testat personalitatea.
Ani buni am trăit fără să fac vreun test de personalitate. Ba chiar aveam impresia că dispăruseră și că lumea e la pace cu sine; că începusem să ne acceptăm mai abitir decât îl acceptă Moni pe Iri. Apoi, lumea a început să facă teste pe Facebook. Unu-cinci-treișpe, de parcă era cineva interesat de ce fel de inimă are testatul, ce zeitate greacă îi seamănă sau ce cântec îi exprimă personalitatea. Am refuzat să fac vreun test d-ăsta și dat multe clickuri ca să nu-mi mai apară rezultatele prietenilor.
Dar n-am putut scăpa de neliniștea revelației că s-au întors testele de personalitate, și nu oricum, ci într-o formă agresivă, exhibiționistă și inutilă. Așa că, inspirat și de un test menit să-ți evalueze pornirile narcisiste, am hotărât să aflu cine sunt. Și pentru că se poartă, vă spun și vouă. Singura condiție a experimentului: fără teste de pe Facebook.
La narcisism am făcut 14 puncte, un scor mediu. Cică vedetele punctează spre 18, iar adevărații narcisiști peste 20. Cel mai bine am ieșit la “autoritate” (4 puncte) și la secțiunea “totul mi se cuvinte” (3 puncte).
La testul Jung Myers-Briggs, folosit și de departamentele de resurse umane care cred în bifat căsuțe, am ieșit INTJ ““ introvertit, intuitiv, gânditor, critic ““, însă numai primele două în procentaje de peste 75 la sută. Una dintre interpretări m-a informat că sunt un mastermind, adică înțeleg cum se construiește un proiect și lucrez după un plan A, dar sunt mereu pregătit să trec la planul B. Cică un mastermind nu e impresionat de autoritate și adoptă doar ideile care i se par bune ““ indiferent de cine le-a copt. Îi place să ia decizii, dar îi place mai mult cercetarea dinaintea lor. Cică aș fi în compania lui Nietzsche, Petru cel Mare și, desigur, Nostradamus, un tip cunoscut pentru tendința lui de a privi spre viitor.
Am mai aflat ““ dintr-un test care pretindea că îmi va spune cărui lider îi seamăn ““ că sunt John F. Kennedy. Adică îmi place puterea pentru că îmi poate spori opțiunile sexuale. Ce-i drept, asta era declarația mea de intenție acum zece ani ““ scriu ca să pun mâna pe femei. Astăzi scriu ca să nu mă roage s-o ridic.
Dintr-un test obositor, în care am agreat și respins diverse ipoteze, am aflat că stau prost la capitolul “stabilitate emoțională” și că sunt anxios și prăpăstios. Măcar testul m-a indicat drept un tip ordonat, ceea ce înseamnă că sunt la fel spontan și amuzant ca un cartof.
Muzical ““ spune alt test ““ pasiunile ocazionale pentru hituri cântate de femei cu părul lung și lins (vezi Nicole și Lady GaGa) mă fac doar 48 la sută indie. Informația asta expune și un secret de consum: îmi plac cafenelele independente, dar îmi place și să intru la Starbucks și să comand în scorneala lor snoabă de limbă.
Două teste diferite mi-au indicat că sunt stângist de creier ““ adică nu înțeleg decât chestiile explicite și logice. Ä‚sta e probabil motivul pentru care filmele europene mi se par un fel de Discovery Channel pentru absolvenții de filozofie, iar arta abstractă o variantă ironică a orelor de desen din generală.
Alt test, care spune că am un IQ de 133 (adică sunt o inteligență superioară, bă!), m-a declarat matematician vizual capabil să distingă relații și similitudini. Ba mai mult, mi-a spus că sunt genul de om care vede “the big picture”; cam ca Russell Crowe în A Beautiful Mind, doar că puțin mai prost și mai sănătos la cap.
Testul cel mai istovitor pe care l-am făcut a fost PersonalDNA, care m-a anunțat că sunt inventator grijuliu, adică găsesc cărări nebătute, dar nu fac pipi pe copaci. (N-am găsit nici un test care să evalueze calitatea comparațiilor pe care le folosesc în scris). Testul mi-a confirmat că văd bine lucrurile în ansamblu și că îmi place să mă organizez. Ah, și că pe o scară de la 1 la 100 sunt 62 masculin și 46 feminin, cu o încredere de 76. Asta explică de ce am fost mereu cel mai bun prieten al femeilor, care nu înțelegeau că eu voiam alt rol decât atunci când le făceam cadou o pereche de tanga negri de dantelă și un trandafir. Iar atunci era prea târziu ““ nu voiau să strice minunata prietenie dintre noi, deși, dacă doream, puteam să văd cum le stau chiloții.
Testul Enneagram, care împarte personalitatea în nouă tendințe comportamentale, mă clasifică așa:
- Perfecționist: 62%
- Săritor: 54%
- Focalizat: 70%
- Hipersensibil: 38%
- Detașat: 66%
- Anxios: 66%
- Aventuros: 42%
- Agresiv: 38%
- Calm: 50%
Scorurile obținute mă încadrează în tipul 3 de personalitate, care, spun ei, se ghidează după mottoul: “Trebuie să fiu impresionant și atrăgător ca să fiu fericit”.
Pentru că nicio evaluare nu e completă fără părerea celorlalți, am deschis și o fereastră Johari, adică un test în care am ales cinci trăsături definitorii pentru mine și apoi i-am rugat pe alții să facă la fel, ca să văd diferențele de percepție. Eu am ales organizat, idealist, de încredere, conștient de sine și timid. Din cei opt oameni care au răspuns, șase au spus că sunt organizat și patru că sunt idealist. Timid e singura trăsătură pe care nu a ales-o nimeni.
Cum să te vinzi (pe tine)
>>> Publicat în FHM România, decembrie 2007.
CUM SÄ‚ TE VINZI (PE TINE)
Sfaturi gratis ca să ieși din anonimatul în care te-ai băgat.
Port chiloții prietenei mele în timp ce scriu aceste rânduri. Sunt verzi și au mânecuțe. De fapt, sunt verde-brotăcel. De când îi port le-am adăugat câteva găuri, ca să m-asigur că nu-i va cere înapoi.
Nu-i așa că vrei să citești mai departe ““ măcar din curiozitate morbidă? Sigur că vrei. Vrei pentru că, pe lângă elementul voyeuristic, vei învăța ceva despre mine. Cel puțin, îndeajuns ca să mă eviți.
Ei, asta vrea și un angajator să știe despre tine.
În ultima vreme am citit zeci de CV-uri și scrisori de intenție ““ marea majoritate de la băieți și fete care vor să scrie. Cu mici excepții, am rămas la fel de ignorant față de persoana respectivă cum eram înainte. Am aflat că un el e student în anul trei, și că o ea a lucrat vara ca translator. Dar în afară de faptul că el a intrat la facultate, sau că ea vorbește ocazional altă limbă, ce-am învățat nou? Nimic. Ba mai rău. Cum se diferențiază ei de ceilalți studenți și translatori de-o vară. Îți spun eu: deloc.
Ești la vârsta la care te mai pasc câteva CV-uri și scrisori de intenție, fie pentru primul job, fie pentru următorul. Intuiția mea spune că, pe hârtie, ești la fel de incolor și inodor ca majoritatea contracandidaților. Și am hotărât să te ajut. Nu pentru că am o inimă mare și pufoasă, ci pentru că e plictisitor să recitesc aceeași biografie de 10 ori, doar sub alt nume.
Lecția numărul 1: Vinde-mi o poveste în deschiderea scrisorii de intenție. Scurtă, dar care să mă prindă. Cum e asta cu chiloții. (Nu, nu mă jenează). Revenind. Poveste. Dacă vrei să fii IT manager, zi-mi de noaptea în care ai operat un calculator și ai aspirat placa de bază cu tot cu câteva piese. Erai atât de sărac (aici smulgi lacrimi fără să fii dramatic) încât le-ai scos din punga de aspirator și le-ai lipit la loc, folosind lipici din piață (detaliile ajută). Până acum ai arătat că ești ordonat, creativ și independent fără să le treci la rubrica “calități”. Lipiciul n-a făcut bine plăcii, care a făcut “bum” la 14, 5 cm de nasul tău. N-ai pățit nimic și, după trei luni de servit șaorme la non-stop, ți-ai luat alta. Rezistent și devotat.
Lecția numărul 2: Scrisoarea trebuie să fie scurtă, dar nu așa de scurtă cum o faci de obicei: “Intenționez să aplic pentru acest post și mi-am atașat CV-ul. Ar fi o oportunitate minunată pentru mine.” Asta spune: “Băi, ăsta fie e leneș, fie are imaginația unui fluture.” Gluma cu fluturele ține de încăpățânarea cu care se izbește de bec. Povestea, care nu trebuie lungită, e un început. Dar nu ajunge. Mai ai nevoie de trei elemente, tot cam de-un paragraf: de ce vrei la mine, ce aduci nou și la revedere. Și aici trebuie să fii mai creativ decât în exemplul de mai sus. Dacă vrei să scrii pentru FHM și îi spui lui Eddie Å¢one: “Vreau să  scriu în revistă pentru că sunteți marfă și pentru că și mie îmi plac femeile“, atunci vei ajunge în sacul cu incompetenți, care mai are puțin și blochează culoarul!
Nu crezi că ar fi mai interesat dacă i-ai spune că ai o idee pentru o rubrică de sex și șah și că ai crescut cu șapte surori, toate câștigătoare ale concursului Miss Olănești, orașul în care de altfel se petrece acțiunea din nuvela ta horror “Despicătorul de perineu” ? Ce i-ai spus lui Eddie aici? Că știi că revista are o slăbiciune pentru sex și hăcuieli, că ar trebui să scrie mai mult despre lumea tumultoasă a șahului și că ai șapte posibile pictoriale în propria ta casă. Adică ești o mină de aur. Å¢ine minte: arată că știi despre companie, arată că te potrivești, convinge-i că locul tău e acolo și spune-le că aștepți vești.
Lecția numărul 3: CV-ul. La vârsta ta, dacă nu cânți cu filarmonica de la 4 ani sau n-ai terminat fizică atomică la 17 ani, n-ai nevoie de un CV mai lung de o pagină. Experiență profesională, studii, eventuale premii ori alte realizări, cunoștințe de limbă ș-atât. Dacă ai făcut o oră de voluntariat aranjând sala pentru concursul de miss din Olănești și asta apare în CV, îți sugerez să te apuci mai serios de șah.
Lecția numărul 4: Se subînțelege că tot ce scrii în scrisoarea de intenție și CV trebuie să fie adevărat. Exact. Te-ai prins. Chiar sunt verde-brotăcel.
IUHUU! Mirela? (Esquire, Sept. 2009)
Săptămâna trecută e reînceput emisiunea Mondenii pe Prima TV – primul sezon al epocii post-Bendeac. Înainte ca aceste schimbări să fie știute, am petrecut puțin timp cu Mirela Zeța. Rezultatul încercărilor mele de-a afla ceva despre ea îl puteți citi integral, mai jos. Textul a apărut în septembrie în Esquire.
=======================================
IUHUU! MIRELA? IUHUU! MIRELA, TU EȘTI?
=======================================
Sau mic tratat despre Mirela Zeța de la Mondenii, despre primele impresii, despre încercarea de a le nuanța și despre cum minți și te minți cu frânturile de informație pe care le-ai strâns.
Fotografii de Alex Gâlmeanu
Esquire, septembrie 2009
Totul a început cu sânii Mirelei Zeța.
Perechea aceea a fost prima mea impresie și prima mea impresie a fost: ce pereche nepereche. S-a întâmplat în primăvara lui 2008, când am văzut-o în Restul e tăcere, unde s-au strecurat viclean, ca un buletin de vot fraudat, în cel mai neașteptat loc: după mutra lui Marius Florea Vizante. Un geniu trebuie să fi montat acea secvență ““ să treci dintr-un cadru strâns cu Vizante într-unul larg dominat de o femeie pe jumătate goală e ca o interpretare greșită a unui diagnostic. Întâi ți se spune că e negativ, apoi ți se explică că negativ e bine. Nonșalanța cu care personajul Emilia pozează pentru o hoardă de pictori amatori e covârșitoare. Contextul îți pervertește pornirea naturală de-a fantaza la curbele măslinii ale pielii ei și te silește să le interpretezi cu sobrietate, ba chiar cu o prețioasă alonjă critică: înțeleg, vaga întărire a sfârcurilor suav centrate indică o întâlnire fortuită cu o briză, probabil cauzată de deschiderea ușii de către agentul tulburător al liniștii creative, în acest caz personajul lui Vizante care, după cum putem observa, transpiră ca oglinda după un duș fierbinte.
E tentant să spun că pentru ei venisem când am cunoscut-o pe Mirela în carne și oase, într-o zi caniculară de iulie, pe o stradă din centrul vechi al Bucureștiului. N-a fost așa. (OK, recunosc, am aruncat o privire, cât să verific că erau acolo ““ cuibăriți în decolteul rochiei albe văluroase.)
Venisem pentru că de la filmul lui Nae Caranfil încoace i s-au întâmplat multe lucruri actriței de 27 de ani, cel mai important fiind succesul fulminant al emisiunii Mondenii la Prima TV, poate cel mai pe val produs TV al momentului (sezonul 7 începe toamna asta). Acolo s-a născut “Mirela de la televizor”, de mii de ori mai cunoscută decât “Mirela din film” și de zeci de mii de ori mai cunoscută decât “Mirela din teatru”.
Venisem pentru Mirela din spatele tuturor acestor Mirele, una pe care-o bănuiam exponențial mai vie decât cea desprinsă din interviurile din presă unde, constant, dădea răspunsuri suspect de anoste.
Pe ea vroiam s-o găsesc.
Read more
Pe cine iubeÅŸti? (Septembrie ’09)
>>> Publicat în FHM România, septembrie 2009.
PE CINE IUBEȘTI?
Despre cum n-ar trebui să folosești un oracol.
Am scris în numărul trecut un monolog antinostalgie de care am fost foarte mândru. Până când, într-o vizită acasă la Târgu-Mureș, am dat peste trei oracole și m-a năpădit și pe mine. Oracolelor li se mai spune “caiete de amintiri”, o alegere pentru cei patetici ““ cum eram și eu printr-a șasea din moment ce așa le-am denumit pe toate.
Caietele sunt de prin “™92-“™93, o perioadă în care tranzacționam jocuri video pe casete și visam la un IBM cu monitor color. Nu știu dacă ați completat un astfel de caiet sau dacă ați văzut așa ceva vreodată (zvonurile indică că ele mai circulă). Sunt echivalentul analog și disciplinat al hi5 ““ o listă de preferințe și autodescrieri menite să te ajute să pupi ceva. Zic “pupi” pentru că le-am creat în generală, când era considerat o victorie simplul fapt că ții fata de mână.
Scheletul lor era similar, un șir de întrebări, de la cum te cheamă la care sunt formațiile tale preferate la întrebarea cheie: “Pe cine iubești?”. Aveai un rând pentru fiecare răspuns și ăsta cu iubirea era punctul culminant ““ singura șansă să afle Mirela c-o placi. (Oracolele erau completate de obicei de colegii de clasă, așa că circulau continuu). Cel mai curajos răspuns era să scrii “Mirela”. Apoi să-i dai doar inițialele, “SM”. Apoi să-i scrii numele, dar să-l ștergi cu pixul, făcându-l greu de descifrat. Răspunsurile cele mai neproductive erau: “Pe cine vreau” sau “Secret”.
Oracolele pe care le-am inițiat au avut același scop ““ să știe Mirela mea că o iubesc. Ne știam de la grădiniță și într-a doua, în excursie cu clasa la fabrica de sticlă din Sighișoara, învățătoarea ne-a cuplat doi câte doi și am ținut-o de mână. A fost sublim, am transpirat în palmă și m-am atașat iremediabil de ea. Scopul meu în generală devenise să stau în bancă cu ea și s-o fac să mă iubească. Era micuță și fragilă și blonduță și arăta ca un șoricel. Când purta costumașul care-mi aducea aminte de marinari, turbam. Când am citit “Cei trei mușchetari” mi-am imaginat că eu sunt d”™Artagnan și ea Milady, sexy, dar vicleană. Printr-a șasea am scris o nuvelă de aventuri în care o salvam nonșalant dintr-o serie de situații groaznice.
Pe acest fond s-au născut caietele. Mi-am dat seama că degeaba o urmăresc până acasă; ca s-o cuceresc trebuia să afle totul despre mine, inclusiv pasiunea mea pentru ea. Avea să-mi citească preferințele ““ de la actori la reviste ““ și să vadă că eu sunt ăla cu care trebuie să danseze pe November Rain.
Eroarea pe care mi-am descoperit-o răsfoind oracolele a fost că Mirela nu a completat decât unul. Iar în ăla mi-a fost jenă să întreb “pe cine iubești?” Am întrebat: “Iubiți?”. Mirela a răspuns “da” și atât. Într-un singur caiet există întrebarea formulată clar. Eu l-am completat de două ori ““ privilegiul deținătorului ““ și doar o dată am avut curajul să-i scriu inițialele ““ SM ““, dar și atunci le-am șters. Analizând acea pagină am observat că mai erau încă patru-cinci băieți care o doreau pe Mirela: unul i-a scris numele cu majuscule și apoi a tras linii de lipire intre piciorușele literelor, unul a scris “Secret Mare”, altul “Satu Mare”.
Citind mi-am adus aminte că eram cinci colegi care o iubeam declarat pe Mirela. Nu numai că o iubeam, dar vorbeam despre cum o iubim și ne încurajam unii pe alții. Pe prima foaie a unuia dintre oracole sunt trecute patru dintre cele cinci nume, asociate cu porecle din două cuvinte, al doilea fiind mereu “software”. Eu eram “Chrish software”. (Nu-mi explic nici azi al doilea “h”, deși se regăsește și pe casetele cu blues-uri pe care le înregistram pe atunci: Chrishman music).
Cu așa branding personal nu mă miră că Mirela n-a fost interesată. Nu mai vorbim de întrebările pe care le-am pus în scris: “Florile preferate”, “Cel mai bun prieten?” sau “Îți place cum arăți?”. La ultima am răspuns: “Cine? Eu? Poate.” Cu atâta siguranță n-aș fi pus mâna nici pe Adriana, deși despre ea circulau zvonuri că s-ar pupa cu toată lumea.
Despre mine n-am aflat mare lucru din oracolele astea. Se pare că deși le produceam, eram printre cei mai monosilabici completatori (am răspuns “cu haine” la întrebarea “Cu ce te îmbraci?”). Dar am acceptat că Mirela avea nevoie de un băiat mai hotărât, unul care s-o apuce de mână fără să transpire, unul care s-o invite la chioșc la un trigon cu brânză, unul care apoi să-i culeagă absent, cu bobârnace calibrate, firimiturile de pe buza superioară.
Am revăzut-o acum vreo patru ani, după ce timp de aproape 10 nu mai știusem nimic de ea. Era tot blonduță și micuță, lucra la Metro, dar faptul că arăta ca un șoricel nu mai era de bine. Am discutat despre mașini de spălat pentru că erau promoții la magazin, despre colegii de generală și ““ îmi place să cred ““ despre cum îmi plăcea de ea. Probabil i-am spus-o ca să-i servesc un reproș care nu mai folosea nimănui: atunci, demult, când aveam 12 ani, nu puteai și tu să citești printre rânduri?!
Apropo de Andi Moisescu
În acest weekend reîncepe ApropoTV, emisiunea produsă și prezentată de Andi Moisescu, ajunsă deja la al zecelea sezon. Textul de mai jos a fost documentat la începutul verii, când echipa punea la culcare sezonul nouă și se pregătea de vacanță. Ce am învățat despre Moisescu în zilele în care am avut ocazia să-l urmăresc aflați mai jos.
================
ARHIVA DE VOIE BUNÄ‚
================
Fotografii de Roald Aron
Esquire, iulie-august 2009
Andi Moisescu e un bărbat ocupat: face Apropo TV la Pro TV, prezintă evenimente, păstorește un brand și crește doi băieți. Muncii ăsteia îi spune joacă. O fi, dar e o joacă strașnic de ordonată.
Biroul Red Spike Film e într-o casă anonimă, într-un labirint de străduțe pitit în cotul format de două bulevarde centrale. E un adăpost secret, diversiune necesară într-un război de gherilă care nu poate fi câștigat decât cu un general concentrat asupra planului de luptă. E o după-amiază de marți, 19 mai, iar generalul e probabil înăuntru, cel mai probabil la etaj, lipit de pupitrul de comandă. Ca să ajungi la el treci de videointerfon, de poarta albastră cu platoșă argintie, traversezi curtea îngustă, te strecori pe lângă camera în care omul lui de încredere îmblânzește scorpiile birocratice, tai holul spre dreapta și scârțâi treptele de lemn până în sala de ședințe.
Generalul Andi Moisescu e imediat în stânga, într-o cameră oarecare, cu pereți albi, trei birouri negre, banale, și mochetă de tăvăleală. E într-adevăr la pupitru, scurs într-un scaun cu spătar înalt, cu degetele încovoiate deasupra curcubeului de taste cu care imprimă cadența materialelor de la Apropo TV. Are brațe subțiri, acoperite spre umăr de mânecile unui tricou bleumarin, fără imprimeu, atât de întins încât ar putea fi nou. Picioarele, trântite sub masă de parcă ar fi fost scoase la uscat, sunt îmbrăcate în blugi albaștri și terminate cu o pereche de teniși negri. La 36 de ani, Moisescu arată în continuare ca un puști trimis să facă treaba unui adult. Te-ai așteapta să sară de pe scaun în orice moment și să anunțe că vrea afară, la joacă. Doar că el e deja la joacă. Privește-l de aproape ““ zâmbește. Apasă în draci pe mouse și pe SPACE ““ întrerupând înregistrarea ca s-o ciuntească, s-o mute, s-o alipească ““ și zâmbește. A zâmbit atâta la viața lui încât obrajii au săpat tranșee în jurul buzelor, iar pielea de la tâmple refuză să se întindă chiar și atunci când stă nemișcat. Muncește mai puțin, joacă-te mai mult, spune unul dintre crezurile lui, cules din sloganul de la Xbox.
Fursecul Mecanic (Esquire, decembrie 2008)
Vă aduceți aminte de Fursecul Mecanic, proiectul culinar-interactiv care a făcut valuri toată vara și toamna lui 2008? Omul care făcea fursecuri de tot felul și le dădea oamenilor care dovedeau că le merită? Astăzi e ziua de naștere a lui Dan Tobescu, inițiatorul și creierul din spatele Fursecului. Dan locuiește de aproape un an la Berlin, unde a pornit o variantă comercială a ideii, sub numele de I Am Cookie.
Anul trecut, acest proiect m-a făcut foarte curios ca editor, așa că am rugat-o pe Gabriela Pițurlea să scrie un text care să pună întrebări mai profunde decât majoritatea textelor ce apăreau pe bandă rulantă în presa noastră – mai toate un elogiu adus samariteanului care aduce dulciuri.
Gabriela s-a dus mult mai departe de atât și a adus înapoi o poveste, când dulce, când amăruie, despre fapte bune, motivații și – după cum s-a dovedit – despre despărțirea de România. Acum puteți în sfârșit s-o citiți integral.
=======================
MECANICA FURSECULUI
=======================
Stă ore întregi în bucătărie și face fursecuri pe care le livrează personal și gratuit unor străini. De ce ar face un bărbat așa ceva?
De Gabriela Pițurlea
Esquire, decembrie 2008
Dan Tobescu intră în casă, iar faldurile albe și semi-transparente ale perdelei de la ușă îi flutură moale în urmă. Pune câteva pachete pe un bufet din bucătărie, se spală vârtos pe mâini și orânduiește arsenalul: cântar, cratiță, zahăr alb, zahăr brun, ouă, făină, unt, ciocolată amăruie și ciocolată cu lapte, extract de vanilie. “Te avertizez că este prima oară când nu gătesc acasă, deci nu știu ce-o să iasă”, îmi spune. Soția lui, Cristina, încă doarme, așa că vocea un pic ascuțită îi este acum domoală.
Nu-l deranjează prezența mea, nici că nu este pe teren propriu. Problema e că vila în care ne aflăm, și în care își petrece un mini-concediu, nu are cuptor, deci va trebui să coacă fursecurile în bucătăria Fănuței, menajera. Compoziția o prepară însă aici.
Bucătăria deschisă ciupește spațiu dintr-un living pe ale cărui geamuri mari se văd dealurile verzi din Prahova, bătute aspru de soarele lui iulie. Dulapurile crem, retro, răcoarea calmă a canapelei și șemineul gol conferă pregătirilor lui Tobescu (echipat în jeanși, tricou și converși) un aer rebel, de parcă treaba asta cu gătitul e doar un mod de a sparge liniștea. Pe măsură ce el amestecă ingredientele, mirosind din când în când compoziția, decorul își acceptă bucătarul atipic și contrastul scade. Puțin după ora 12, Fănuța vine să ne ia.
La 32 de ani, Tobescu e un zdravăn, are un început de chelie, ascultă muzică electronică și rock industrial, vorbește cursiv germană și colecționează telefoanele mobile făcute de Ericsson până în 2001, când firma suedeză a fuzionat cu Sony. Pe când era student la Jurnalism, a lansat Pro Motor la Pro TV (în copilărie putea recunoaște o marcă de mașină după faruri). A lucrat la Prima, apoi a renunțat la viața de angajat pentru a fi complet independent. Și-a făcut o firmă de producție TV, a început o afacere cu dulciuri personalizate, a deschis și a închis o cafenea.
Acum se dedică aproape exclusiv unui proiect inițiat la sfârșitul lui mai: în fiecare săptămână gătește dulciuri și le livrează gratuit bucureștenilor care intră pe blog-ul lui, furseculmecanic.blogspot.com, și îi trimit un mesaj prin care îl conving că merită.
Inima nouă a lui Vlad (din Tabu de septembrie)
Toamnă trecută, în ziua în care împlinea 17 ani, Vlad Nedelea a fost diagnosticat cu cardiomiopatie dilatativă, o afecțiune netratabilă a cordului. Singura soluție pentru prelungirea vieții lui era un transplant, devenit imperativ la începutul lui 2009 când starea băiatului s-a înrăutățit și el a fost internat la Institutul de Boli Cardiovasculare și Transplant din Târgu Mureș.
La sfârșitul lui iunie, s-a găsit în sfârșit o inimă pentru el, într-un moment în care doctorii nu-i dădeau mai mult de câteva zile de trăit. Puteți citi povestea lui Vlad pe tabu.ro. Ea apare tipărită și în numărul de septembrie.
Poate ați auzit de Vlad – a fost unul dintre acele cazuri menționate în campaniile sociale desfășurate atât pe bloguri cât și în media tradițională. De cele mai multe ori povestea se termină acolo și nu știm ce s-a întâmplat mai departe. Acest text e și un exemplu de cum putem urmări ce se întâmplă în viața acelor oameni până când trec de situația dificilă în care se aflau.
PS: Alături de povestea transplantului lui Vlad puteți citi și povestea transplantului lui Florin Făgețan, 24 de ani, prietenul pe care Vlad și l-a făcut în spital.
Am fost. (FHM, noiembrie 2007)
>>> Publicat în FHM România, în noiembrie 2007.
AM FOST. PROMIT CÄ‚ REVIN. AVEÅ¢I FEMEI FRUMOASE.
Sfânta treime care face orice român singurel să se simtă băgat în seamă.
M-am săturat de vizitele făcute în România de curiozități străine. M-am săturat pentru că media, televiziunea în special, le tratează ca pe-a doua venire a lui Iisus ““ cu mențiunea că Iisus nu are nici o intenție de-a dormi la Hilton și de-a trage un afterparty într-un club cu nume de plantă.
Să pornim de la un adevăr simplu. În România vine cineva în fiecare zi. De fapt, în România, vine cineva în fiecare zi de la Apolodor încoace. De la Traian la Julio Iglesias au venit mulți, nu toți erau latini. Pe unii i-am așteptat cu pâine și sare, pe alții cu fântâni otrăvite, iar pe cei din ultima perioadă, cu cârduri de reporteri pe Otopeni.
Există un complex de inferioritate în care ne scăldăm de sute de ani, care ne face curu”™ să țâțâie la fiecare vizită. Chiar dacă aveai 2 ani când a venit Michael Jackson în București, cunoști reacția “Michaaaaaaaaaaaael”, împământenită de la Bălan la Calafat. Ba chiar faci în continuare glume proaste cu Papa și papamobilul de fiecare dată când vezi o dubă pătrățoasă.
E o adevărată isterie națională care se așterne când ne vizitează cineva mica și amărâta țară ““ de parcă ne-am născut cu toții fani Rafaga sau Beyoncé. Această nebunie este alimentată de o doză tare și constantă de clișee, dintre care voi dezvolta trei, preferatele mele:
* Pentru prima oară în România. Este esențial să știm când cineva vine prima oară în România. Pentru toți cei care țin evidența rupților* care au fost și celor care mai au de venit, această informație e esențială. Galacticii pentru prima oară în România. Rolling Stones pentru prima oară în România. Dă o căutare pe Google cu “prima oară în România” și o să vezi că de la Duran Duran la No Mercy la Târgul de joburi pentru tineri, toți au venit pentru prima oară în România. I-ai ierta pe bieții jurnaliști care stau la gura avionului și numără ștampilele din pașaport dacă ar face asta numai la prima venire. Dar pentru mulți și a doua venire e la fel de importantă. Că doar străinii au venit ȘI A DOUA OARÄ‚ în România, țara în care numai boul se întoarce. Caută pe net “a doua oară în România” și vei vedea că printre cei care au avut curajul să se întoarcă se numără Tiesto, ceva expert în gripa aviară și vocea a doua de la Modern Talking. O sumedenie de oameni demni de reprimit, a căror prezență ne onorează și ne dovedește că am intrat în Europa. Ori ceva.
* Vom reveni. Strict legate de numărătoarea vizitelor sunt știrile care insistă pe cât de bine s-a simțit persoana în România. A mâncat pe nerăsuflate preparate unice în tradiționalismul lor, a spart buzunare doldora de dolari și a băut bere cât să umple o piscină pentru copii. În consecință, va mai veni, că doar o fo”™ fain. Black Eyed Peas au promis că vor reveni. Asta era știrea care domina în septembrie după concert. Eu unul abia aștept să vină; e mai liber în mijloacele de transport când românii se înghesuie să li se mulțumească de pe scenă că există. Și Pussycat Dolls au promis că vor reveni. Și Rolling Stones au promis că vor reveni în România ““ mai ales când industria de îngrijire paliativă va prinde aripi. Până și patru grupuri de italieni, care au împușcat 100 de iepuri, potârnichi și fazani în Vâlcea, au promis că vor reveni. Păi să revină, că fără ei suntem singuri și nevizitați de nimeni. Îi vom aștepta cu patru urși legați la ochi ““ unul pentru fiecare grup ““ și cu un rând de mitraliere.
* Aveți cele mai frumoase femei. Da”™ de unde. Aproape toate țările ““ mai puțin Anglia ““ primesc complimentul ăsta fără acoperire. Dar suntem atât de dornici să credem asta încât ne supărăm pe fiecare vizitator care nu reiterează acest gând. Pun pariu că un promoter deștept care aduce un artist în România, îi spune: “Auzi băi Julio, trei lucruri trebuie să faci. Să râzi de parcă ești fericit când cobori din avion, să spui “˜Salut, România!”™ când cobori din caleașcă la hotel, și apoi să declari că ți-au plăcut femeile.”
Au respectat sfatul înțelept privind femeile, printre alții, Black Eyed Peas (care au punctat masiv la toate capitolele), dezbrăcățeii de la Chippendales, telenovelistul Osvaldo Rios (care a zis-o pe asta cu româncele preventiv, fără să fi vizitat țara!) și, bineînțeles, un ambasador peruan, care nu doar a zis-o, ci a și pus mâna și a înhățat una din susmeționatele.
Om deștept. A venit. A revenit. A cucerit. Noi, românii, suntem flatați.