Despre reviste indie ÅŸi 3 ani de DoR
Oskar Wyers și Dennis Gaens locuiesc în Olanda, în Nijmegen, unde scriu, fac spectacole și încearcă să întrețină viața culturală a unui oraș cu peste 150 de mii de locuitori, care în 2005 a sărbătorit 2.000 de ani de existență. (Da, am scris corect ““ 2.000 de ani.)
În 2011, Dennis a făcut un spectacol/expoziție la care au venit vreo opt oameni, printre care și un tip din afara orașului. Simțindu-se vinovat ca n-a fost îmbulzeală la eveniment, s-a gândit să facă ceva să-i deconteze omului biletul de tren. Așa că el și Oskar au făcut Kutgitaar, o revistă literară ““ un zine în format A6, scos în 20 de exemplare ““, cu texte de la poeți și autori prieteni, pe care au vândut-o ca să strângă cei 8 euro pentru bilet. (Numele revistei e dintr-un vers dintr-o poezie de-a lui Oskar, cu un tip care cânta ca dracu”™ la o chitară de căcat. De acolo vine Kutgitaar ““ chitară de căcat. Tocmai au scos numărul 3, făcut tot de mână. Nu se mai găsește niciun exemplar.)
I-am văzut pe Oskar și pe Dennis la Facing Pages, un festival dedicat revistelor independente care a avut loc în Arnhem, Olanda, în weekendul trecut. Kutgitaar a fost doar unul din zecile de exemple pe care le-am auzit, văzut, răsfoit ““ reviste independente, majoritatea concepute prin baruri și finisate prin bucătării, unele făcute de mână, altele folosind cele mai avangardiste tehnologii de imprimare, toate făcute din dragoste pentru actul de a face o revistă și a împărtăși ceva cu alții.
În prima zi de conferință nu am auzit nici măcar o singură dată cuvântul “iPad”; în a doua un singur om a vorbit de faptul că hârtia s-ar putea să devină o tehnologie secundară pentru media. Iar despre bani s-a vorbit cu relaxarea celor care nu știu să-i facă și care nu s-au apucat de făcut reviste ca să scoată bani. (Nu că ar fi ceva rău cu asta, dar voi reveni).
M-am simțit în largul meu printre ei, pentru că eram în sfârșit într-un grup de oameni fără soluții, fără răspunsuri și mândri de produsele lor. Oameni care s-au apucat să facă propriile reviste pentru că revistele comerciale îi tratau (și îi tratează) doar ca pe niște statistici de vândut advertiserilor, pentru că au ceva de spus despre un subiect (mâncare, artă contemporană, fotbal etc.) și pentru că puține produse culturale funcționează atât de bine pe post de capsule ale timpului. M-am simțit în largul meu pentru că nimeni nu mi-a reamintit că hârtia moare, că nimeni nu vrea să citească, că fără model de business nu poți începe nimic, că tirajele mici nu vor aduce niciodată bani de la advertiseri etc.
Oamenii de la Kutgitaar, Komfort din Cehia, Der Wedding și mono.kultur din Germania, Strak din Olanda, dar și nume mai cunoscute ca Little White Lies și It”™s Nice That din Marea Britanie au vorbit despre probleme și obstacole (pe care le avem și noi la Decât o Revistă), dar au insistat pe momentul magic în care au început și pe plăcerea cu care continua să împingă la deal bolovanul.
Poveștile lor au venit la momentul perfect.
Astăzi, 23 aprilie, ideea Decât o Revistă împlinește trei ani, trei ani de la propriul nostru moment magic, în care ne-am hotărât că avem ceva de zis. (Spun “ideea” pentru că de la idee la primul număr au trecut șapte luni).
Era o seară de aprilie, 23 aprilie 2009 mai precis, într-o joi. O mică gașcă de editori salariați și sictiriți ne-am dus să-l auzim pe prietenul nostru Raymond Bobar, un graphic designer excepțional, conferențiind despre designul de revistă în cadrul unui eveniment Zeppelin. Nu-l mai văzusem de vreo jumătate de an ““ slăbise, parcă întinerise și vorbea cu vervă despre lipsa de coerență din revistele românești.
În loc să ne inspire, ne-a morcovit. I-am mulțumit că ne-a amintit că revistele la care lucram nu se preocupau de detalii, ne-am luat la revedere și ne-am dus să bem în Bordello”™s, pe atunci pustiu și încă frecventabil.
O serie de halbe de Holsten nefiltrat au acompaniat sesiunea de înjurături și văicăreli. Odată ce berea și-a făcut efectul, lucrurile au luat o altă turnură.
Ne-am întrebat cum ar fi să facem o revistă așa cum ne dorim noi. Fără presiunea departamentului de business, fără “target” impus. Cu texte-spectacol și vizual șlefuit.
Apoi am început să propunem nume. Nu mai ținem minte nici unul înainte de “Decât Revista”. Aici s-a aprins un bec; apoi i-am adăugat un “o”.
Am decis că e un nume perfect pentru că vorbea despre o problemă contemporană, cum trebuia să facă toată revista. Era puțin obraznic, dar și corect în sintagma “Citesc Decât o Revistă”. Aveam și scuza s-o publicăm doar o dată, ca să ne dovedim atât nouă, dar și industriei, că din respect pentru jurnalismul de calitate și designul creativ poți scoate o revistă care să te absoarbă.
Unul dintre noi a început să ia notițe. În ciuda Holstenurilor, a scris curat și precis: Decât o Revistă avea să fie o revistă generalistă, despre ce trăim astăzi în România, despre punctele “unde se intersectează pornografia cu filosofia, politica cu tehnologia, sexul cu sexul”.
Apoi am inventariat câteva subiecte potențiale: Dobro, biciclete, Mircea Badea, Bahoi, fenomenul Free Gigi.
Am plecat acasă euforici. A doua zi i-am scris lui Ray și l-am rugat să ni se alăture. Șapte luni mai târziu, aveam DoR #1 în mână. Copleșiți de feedbackul primit, am decis că ar fi păcat să rămână un experiment singular.
***
Știți restul poveștii. De la DoR #1 au apărut o mulțime de alte reviste independente în România, unele online, altele în print. Toate aceste titluri dovedesc că publishingul comercial încă nu realizează cât public pierde sau pentru câte mii de oameni e irelevant. Scăderea cifrelor de vânzări nu are legătură doar cu internetul; are legătură și cu o lipsă de calitate și relevanță.
Editorii și designerii pe care i-am văzut la Facing Pages fac reviste din pasiune și pentru că alături de ei se bucură și alții ““ fie că acei alții sunt 20, fie că sunt 1,000, fie că sunt 5,000. Niciunul nu vrea să construiască un imperiu de publishing. Foarte puțini trăiesc din ce fac. Și mai puțini își plătesc oamenii împreună cu care creează. Komfort spun că mai au bani de un singur număr. It”™s Nice That a găsit o posibilă soluție în evenimente. Strak s-au decis să-și scoată pielea la vânzare ca să finanțeze numărul #3.
O parte din viitorul revistelor s-ar putea să fie pe tabletă (mai ales dacă sunt ca Letter to Jane). O bună parte va rămâne pe hârtie. Ce nu se va schimba e că mereu vom căuta oameni care au ceva de spus și care ne pot povesti ““ în text, fotografii, ilustrații, design ““ ce se întâmplă astăzi în jurul nostru.
Aniversarea de trei ani a fost probabil, inconștiente, unul dintre motivele pentru care DoR #8 celebrează oamenii care îndrăznesc să facă lucrurile altfel ““ să cânte altfel, să facă politică altfel, să crească altfel. Am făcut cu această ocazie o copertă altfel ““ care se desface de două ori ““ și cred că e o premieră. Coperta e despre Ada Milea, despre Ana Bănica, despre Lucia Popescu și despre alții ca ei pe care-i veți găsi în paginile revistei.
Dar e și despre noi. E despre chitara noastră de căcat, pe care o vom zdrăngăni până-i vor pocni corzile.
Cele mai bune poveÅŸti din 2011
Am decis să alcătuiesc și anul ăsta o listă subiectivă de texte care merită citite și materiale audio care merită ascultate. Nu cred că poți fi un jurnalist bun fără să citești/asculți și fără să încerci să înțelegi cum reușesc să facă alții ceea ce fac. (Citiți și sfaturile lui Scott Raab).
Primul text e de departe preferatul meu, dar restul nu sunt ierarhizate. Sigur am ratat câteva, sigur sunt altele care au mișcat alți cititori. Eu mă bucur că 2011 a fost un an excepțional pentru jurnalismul narativ și poveștile mari, care devine tot mai ușor de găsit și de consumat. Că devin mai ușor de publicat e mai greu de zis (mai ales la noi unde e încă multă confuzie), dar veștile sunt bune. (Ai citit din DoR, da?)
Dacă nu vă ajunge selecția de aici, găsiți numeroase alte sugestii în best of-urile de la Longform sau The Browser. Spor la citit. Și folosiți cu încredere Instapaper ca să mutați lecturile astea pe mobil, tablete sau e-book-uri.
“¢ A Murder Foretold
De David Grann, The New Yorker
Moartea unui avocat în Guatemala dă naștere unuia dintre cele mai îmbârligate mistere despre politică și corupție. Numai un maestru al enigmelor cum e David Grann putea să-l scrie.
“¢Â The Apostate
Lawrence Wright, The New Yorker
Ce este și ce face de fapt scientologia. O muncă titanică pentru a expune o religie ultra-protectivă și un text cât un roman.
“¢ You Blow My Mind, Hey Micky
De John Jeremiah Sullivan, The New York Times
Copilul-minune al eseisticii americane despre cum e viața la Disney World când ești fumat.
“¢ Farther Away
De Jonathan Franzen, The New Yorker
Am citit mult Franzen anul acesta și chiar dacă mini-eseul lui despre social media a fost ca un pumn, am preferat meditația lui despre singurătate pentru că e de o frumusețe rară.
“¢ The Rules Can Set You Free
Radiolab
Un material radio despre table, șah, probabilități și minunile pe care le așteptăm în sport.
“¢ Chat History
De Rebecca Armendariz, GOOD
Istoria unei relații în chatul de GMail. O modalitate inedită de a reda o poveste de dragoste.
“¢ Gameboy Grows Up
This American Life
Despre un tânăr care coordonează angajații de vară dintr-un parc de distracții. Dovada că fiecare dintre noi avem o poveste.
“¢ There Is No Truth, He Said
De John H. Richardson, Esquire
Dintre toate materialele din Esquire aș fi ales Panic, de Chris Jones, dar nu e pe net. Așa că îmi permit să postez alegerea de pe locul 2, o poveste despre adevăr și ficțiune și ce alegem să scriem.
“¢ My Mother’s Lover
De David Dobbs, The Atavist
Autorul se întoarce în timp ca să afle cine era bărbatul de care a fost mama lui îndrăgostită toată viața.
“¢ Autistic and Seeking a Place in the Adult World
De Amy Harmon, The New York Times
Probabil un viitor câștigător de Pulitzer. Amy Harmon a urmărit un tânăr autist timp de un an ca să vadă cum se poate integra în societate și într-o slujbă.
Dudu (FHM, noiembrie 2009)
Publicat în FHM România, noiembrie 2009. Republicat aici de ziua de naștere a subiectului.
Cele mai importante schimbări survenite de când a fost scris acest text e că Dudu are job de vreo lună încoace și termină masterul vara asta.
“”-
DUDU
O apreciere a fratelui mai mic.
Fratele meu Dudu este un meseriaș. Nu în sensul de meseriaș care schimbă robinete, ci un bestial, un adevărat, ați înțeles voi. Vă fac un bine povestindu-vă despre el, pentru că nu se știe niciodată când îl veți întâlni și ar fi păcat să nu-i dați o bere.
Nu știu de ce am început să-i spunem Dudu ““ în buletin e Andrei ““, dar se zice că eu aș fi copt porecla, la puțin timp după ce mama a adus acasă de la spital un gomoloț de copil. Apariția lui a fost un fenomen interesant ““ sunt fotografii care atestă că studiam atent procesul de îmbăiere și îmbrăcare. Fascinație au stârnit ani întregi și cârlionții lui, de parcă îl electrocutaseră cu bigudiuri. Nu mai țin minte când i-au dispărut buclele; probabil pe când a început să iasă cu mine în curte la fotbal sau la o “nemțească”. Fiind printre cei mai mici, se descurca mai greu și era candidatul ideal pentru eliminări. În scurt timp am început să muncim să-l ținem în joc, ca nu cumva să fugă acasă să mă spună, ceea ce îl scotea pe taică-meu la geam, ceea ce însemna “acasă, cu minge cu tot”, ceea ce le strica tuturor ziua de joacă.
Deși aveam amândoi câte un pat în camera noastră, Dudu a dormit ani de zile cu maică-mea. Singura perioadă extinsă în care țin minte că a stat în cameră cu mine a fost pneumonia din “™94, care l-a exilat în “salonul” nostru vreo două săptămâni. Când eram la liceu și rămâneam amândoi singuri acasă și prietena mea stătea peste noapte, mă chinuiam să-l trimit la culcare, insistând că somnul e o nevoie esențială. Nu se lăsa nicicum convins și astfel prelungea la infinit perioada de așteptare până apucam să-i bag fetei mâna sub bluză.
Cum se întâmplă adesea cu frații separați de un ciclu școlar, cel mare îl cam ignoră pe cel mic odată ce intră la liceu. Nu că l-ar fi deranjat prea tare pe Dudu, care era ocupat cu de-ale lui: să tragă prima țigară în parc în clasa a VI-a, cu o colegă experimentatoare; să excrocheze pe Internet niște americani creduli care îi trimiteau eșarfe și sigle de cercetași, crezând că vor primi ceva la schimb; să facă șpagatul. Acum nu mai poate, dar ani buni i-a dat clasă lui Mircea Badea ““ avem pe undeva o fotografie estivală, Dudu în șpagat, eu cu burtă de adolescent.
Pe-atunci ascultam aceeași muzică, de obicei casete și CD-uri pirat cu euro-dance nemțesc. A fost pe rând fan Snap, Fun Factory și alte asemenea. Spre deosebire de mine, Dudu dansa. A dansat și în ceva grup al școlii și a câștigat un concurs județean scuturându-se pe Push it de la Salt-n-Pepa. Pe când am plecat la facultate și am intrat într-o fază târzie de rebeliune adolescentină, Dudu a-nceput să devină tipul care e acum: glumeț, relaxat, binevoitor, mereu în centrul atenției, deseori liantul găștii, meserie ingrată când gașca e de mărimea unui sfat popular. Asta a fost dintotdeauna diferența principală dintre noi: el se descurca de minune cu oamenii, mie îmi era frică de ei. (Mai demult îl rugam să dea telefoane în locul meu, pentru că mă temeam că mă voi bâlbâi de jenă.)
Nu cred că Dudu s-a revoltat vreodată, deși în liceu a avut câteva momente în care a devenit mai ermetic. Poate pentru că toți trăgeam de el să învețe, iar unii făceau greșeala să mă dea pe mine exemplu, ceea ce era greșit. Am învățat bine doar în clasele I-IV, când mi-au și dat premiul I. În rest am fost mereu pe la mijloc, pendulând între 8 și 9. Dar așa s-a construit narațiunea familiei, perpetuată până azi: ăla mare e studios, ăla mic e descurcăreț.
Descurcăreț sigur e ““ i-am observat aptitudinea asta mai ales în ultimii ani, de când a terminat facultatea. Nu numai că are o capacitate fascinantă de a negocia, de a vrăji oameni și de a-i face să-și dorească să-l ajute, dar are și un instinct nepereche de a se scoate din rahat. Recent, ne-a oprit poliția după ce a depășit pe linie continuă. N-a încercat să dea șpagă ci și-a recunoscut onest greșeala, blamându-se cu o stăpânire actoricească. Un singur lucru l-a rugat pe agentul de circulație: nu-mi luați carnetul, pentru că trebuie să ies cu mașina din țară. “Sunt director la o firmă de IT și îmi fac nunta în Ungaria în câteva zile”. Minciuni sfruntate, dar le-a spus pe un ton care te făcea să te gândești ce cadou de nuntă să-i cumperi. Polițistul i-a urat casă de piatră și l-a sfătuit să n-o mai calce. Nu știu dacă l-a crezut; dar mă îndoiesc că n-a fost impresionat de enormitatea poveștii.
Astăzi Dudu e la masterat în Cluj. Asta pentru că încă nu știe ce vrea să facă, iar școala e cea mai bună ascunzătoare până i se ivește ceva. În timpul liber e DJ. Nu pune tehno nemțesc, ci drum & bass cu care-mi terfelește timpanele la fiecare drum împreună. Se pare că are un talent pentru suprapus beat-uri, ca să nu mai vorbim că femeile îi spun mereu cât de bine îi stă la platane. Își zice Dudawles și dacă-l prindeți prin vreun club ““ cel mai probabil în Cluj ““ mergeți să-l vedeți. Luați-i o bere și lăsați-l să vă binedispună. Nu uitați să-i mulțumiți când plecați acasă. Meseriași ca el se găsesc greu.
Lectură de weekend: Best of DoR
Săptămâna asta am publicat un top cu cele mai apreciate articole din primele patru numere ale Decât o Revistă – conform voturilor primite de la cititori. Iată-le. Spor la lectură.
Alte texte superbe din 2010
Iată o anexă la lista pe care am publicat-o la sfârșitul anului – încă vreo 20 de articole din 2010 care merită citite. Au fost alese de colegii reporteri și editori de la Decât o Revistă. Lectură plăcută.
Cele mai bune poveÅŸti din 2010
Datorită unor spații curatorice fantastice, ca Longform, Nieman Storyboard sau Gangrey, jurnalismul narativ pare într-o formă mai bună ca niciodată. Poveștile sunt inventariate, împărtășite, citite și prezente peste tot – indiferent că apar pe hârtie sau sunt publicate digital.
N-am apucat să citesc decât un fragment minuscul din tot ce mi-aș fi dorit. Dintre toate poveștile, am ales 10 articole care m-au impresionat în 2010. E o listă subiectivă, desigur. Dacă vreți să parcurgeți și altele, puteți începe de aici sau de aici.
Mi-ar plăcea să văd și listele voastre.
“¢ Letting Go, Atul Gawande, The New Yorker.
Despre dificultatea doctorilor de a decide cum să trateze pacienții cu boli terminale.
“¢ Roger Ebert: The Essential Man, Chris Jones, Esquire.
Unul dintre cei mai buni tineri scriitori americani despre legendarul critic de film.
“¢ Zadie Smith vs. Alexis Madrigal, The New York Review of Books | The Atlantic Online.
Doi eseiști redutabili. Două texte despre Facebook. Unul contra, celălalt pro.
“¢ Couple’s wedding vows put to immediate test, Helena Oliviero, The Atlanta Journal-Constitution.
Ziua nunții poate fi începutul sfârșitului.
“¢ The guiltless pleasure, Rick Bragg, Gourmet.
Elogiu maionezei. Epic!
“¢ Eleven Lives, Tom Junod, Esquire.
Povestea a 11 oameni morți în dezastrul ecologic produs de BP.
“¢ Outdoors and Out of Reach, Studying the Brain, Matt Richtel, The New York Times.
Cinci oameni de știință explorează pustietatea, încercând să-și deconecteze creierul de la tehnologie.
“¢ The Anosognosic’s Dilemma, Errol Morris, The New York Times.
Un eseu în cinci părți despre lucrurile pe care nu știm că nu le știm.
“¢ Burger Queen, Lauren Collins, The New Yorker.
Mâncare simplă, execuție de excepție și un bucătar obsesiv.
“¢ Beware of Greeks Bearing Bonds, Michael Lewis, Vanity Fair.
O cronică a colapsului financiar al Greciei.
Cristi Puiu (text din DoR #3)
Mi-am dorit ani de zile să scriu despre Cristi Puiu. Marfa și banii e filmul meu românesc preferat, iar Lăzărescu m-a făcut pulbere când l-am văzut. Când Puiu a decis să scoată Aurora în lume la TIFF 2010 mi-am spus că ăsta e momentul, chiar dacă nu aveam teoretic timpul pe care mi-ar fi plăcut să-l am.
Acest text, publicat în numărul de vară al Decât o Revistă este rezultatul câtorva săptămâni de muncă la începutul verii. Nu știu dacă Puiu este mai puțin un mister după ce-l citești. (Apasă pe imagine pentru full page.) Cert este că eu continui să-l admir la fel de mult.
(Fotografii de Carmen Gociu. Design de Raymond Bobar.)
Mitul Portiţei (FHM, sept 2010)
>>> Publicat în FHM România în septembrie 2010. <<<
Mitul Portiței
Taxa de vină pentru locurile de la capătul civilizației.
La sfârșitul lui iulie am stat patru zile la Gura Portiței, o limbă de pământ izolată, undeva la 40 de km de Tulcea, între Lacul Golovița și Marea Neagră. Portița e un experiment de concesiune de pământ de Deltă unei entități cu bani, o mini-stațiune-monopol unde nu se poate ajunge decât cu vaporașul sau cu șalupa, construită să ofere o izolare post-modernă all-inclusive, cu semnal la telefon, cablu TV și Wi-Fi.
Ne-am dus o gașcă mare, 13 oameni, cu toții obosiți după câteva săptămâni de tras tare la finalizarea unui proiect. Doar doi mai vizitaseră locul înainte; restul am acceptat idea inițiatoarei excursiei pentru că știam că numai determinarea unui prieten ne va târî în afara coșmarului climatizat al apartamentelor de cartier. Sorana ne-a spus că această Portița e un soi de paradis, natură virgină delicat atinsă de câteva spații de locuit și trei terase. Apa cică era ca în burta mamei, iar noaptea răbufnea într-o explozie de lumină cauzată de hoardele de licurici de apă. Complexul turistic se numea sugestiv Eden, și era vândut ca atare în literatura de promovare: “Eden a conservat farmecul și naturalețea pe care a avut-o de pe vremea când primul El și prima Ea au călcat limba de nisip”.
Înainte de a vă spune de ce Edenul ăsta nu era conform cu prezentarea, trebuie să știți că îmi plac excursiile în natură la fel de mult ca vizitele la dentist. Da, apreciez bogăția naturii, o fotografiez, cataloghez pe foldere în calculator și apoi, la câțiva ani distanță, mă uit contemplativ la imagini și descriu cu precizie îndoielnică: “Asta e o stâncă”, “Ä‚sta era un soi de copac sacru”, “Lacul ăsta are ceva poveste legată de temperatura fluxului și sirenele care se scăldau în el”. Călătorul din mine preferă aglomerările urbane, unde pot vâna șaorme locale, mă pot holba la clădiri decrepite sau la conglomerate corporatiste de sticlă, beton și artă motivațională, mă pot înghesui în metrouri și pot cere o halbă cu berea locului.
Pe șleau, sunt mai interesat de locurile care nu se prefac virgine, de locurile care, din contră, se laudă cu tăvăleala umană.
Nu prea mai există locuri nedescoperite, iar numărul de oameni care mai au o urmă de genă de supraviețuitor și explorator e minuscul. Majoritatea, deși îndoctrinați să iubim sălbăticia, suntem prea urbanizați s-o mai înfruntăm. Nu putem fără confort, fără all-inclusive, fără apă cu temperatură reglabilă, fără cel puțin un chioșc cu trei feluri de gumă de mestecat. Dar ne păcălim că măcar odată pe an ne vom salva sufletul cu o vacanță acolo unde e ca atunci, un stagiu de purificare umană într-un loc uitat de timp, unde “prețurile sunt accesibile, mai ales dacă ținem cont de faptul că întregul complex se află amplasat într-o pustietate de început de lume.”
Citatul e din prezentarea Portiței. N-ai cum să-i învinuiești. Proprietarii au înțeles că nu vând ceva autentic, ci posibilitatea de a te întoarce acasă și a spune că ai accesat ceva autentic, pentru că știu că prea puțini dintre noi mai au curajul și disponibilitatea de a o face pe bune. Restaurantul, căsuțele, discoteca, înghețata la frigider și ansamblul de lipovence sunt o taxă de vină îmbinată cu nostalgie. Vină pentru că în adâncul nostru știm că n-am putea să supraviețuim într-un pustiu adevărat. Nostalgie pentru că ne permite să trăim într-o lume pe care ne-o imaginăm ca aparținând trecutului, mai pură decât ce am lăsat în urmă la oraș, unde șeful ne-a umilit și ne-a micșorat salariile, unde vecinul ne-a rupt oglinda de la mașina cumpărată în leasing după ce la întâlnirea de zece ani am văzut că suntem singurii care mai conduc Dacia lui tata. (Nostalgia, de cele mai multe ori, înseamnă tânjală pentru ceva ce nu a existat niciodată).
Gura Portiței nu e un capăt de lume. E doar o limbă de nisip unde se ascultă autenticele acorduri ale muzicii dance românești, un soi de templu a tot ce suna a Inna ““ adică a gol sufletesc ““, unde țânțarii sunt cea mai bună dovadă că locul e colonizat (rezistă la toate produsele, oricât de chimice), unde n-am văzut licurici în apă și unde am mâncat o listă întreagă de mâncăruri fără gust ““ chiar și “celebrele preparate de pește”.
Sesizați ironia, nu? Odată ajuns într-un loc în care cerul întâlnește nisipul e de porc să faci fițe, e burghez, e jenant, te comporți ca un orășean cu videofon la bloc. Doar că locul în sine promite că îmi va satisface nevoile orășenești, trâmbițând standarde europene, grupuri sanitare proprii, aer condiționat, un “teritoriul în care tentaculele tranziției nu te mai pot ajunge”. Adică e cald și bine și borșul de pește e de restaurant cu stele, nu de sobă gâtuită, manevrată de un bucătar începător, cu papilele gustative pârjolite.
Dacă mi-a plăcut la Portița e pentru că am fost cu gașca. Dacă nu mi-a plăcut e pentru că mi-a confirmat că nu poți vinde o experiență pură, pentru că a trebuit s-o depurifici ca să-i poți pune un preț. Prezentarea Portiței spune așa: “într-un secol de civilizație, începutul de lume apare drept o alternativă tentantă.”
Începutul de lume costă câteva sute de lei pentru un weekend ““ se acceptă și cash și carduri.
Dorinţe 2010
>>> Publicat în FHM România în ianuarie 2010. Ediția de anul trecut e aici.
Ce-mi doresc eu mie (și celorlați) în debutul noii decade
E al treilea an în care îmi expun public dorințele și am tot mai multă încredere în acest proces. O spun încurajat de bilanțul anului trecut. Mi-am propus să fac mușchi, de exemplu. Nu există la momentul scrierii, dar în vară am avut niște vizitatori ““ în special în zona pectorală ““ datorită unei perioade disciplinate în care făceam câte 50 de flotări dintr-un foc. Mi-am luat și bormașină, ca să bifez anul răzbunării, deși n-am reușit să montez decât două rafturi. Am primit și candidatul surpriză pe care l-am cerut, dar mai importantă ““ și mai de viitor ““ a fost sosirea berii cu gust de fructe. Nu e Bergenbier Lubeniță cum speram, dar e un început. Să trecem la 2010:
O SECRETARÄ‚. Nu știu exact la ce aș folosi-o, nici unde aș pune-o având în vedere că lucrez și locuiesc într-o garsonieră. Dar îmi imaginez că ar putea să facă tot felul de lucruri: cafea, răspuns la mailuri, telefoane și mai ales transcrieri de interviuri. Știu că aș fi un șef model și ar avea dreptul să aleagă ce piese vestimentare crede ea că îi vor completa cel mai bine cizmele negre din piele, înalte cât un copil de trei ani. Vin cu recuzita, n-am ce să le fac.
UN BRAND DE Å¢ARÄ‚. Imediat se fac 10 ani de când România se străduiește să-și coacă o identitate vandabilă. Au încercat cei din sectorul privat, a încercat și statul și degeaba. Nu reușim să depășim faza fabulospiritelor mereu surprinzătoare ori a bazaconiilor lingvistice gen “land of choice”. E limpede că ne trebuie ceva dacă mai e să sperăm la o mișcare puternică de colonizare dinspre Vest. Am două soluții. Prima e o comisie formată din istorici specializați în antichitate și în Evul Mediu care să răspundă unei întrebări simple: de ce au trecut cotropitorii cu plăcere pe la noi. A doua ““ și am senzația că răspunsurile pot fi legate ““ o implică pe secretara mea și cizmele ei negre din piele.
DISCIPLINÄ‚. Nu mai pot. De ce? Să vă explic puțin cum stau lucrurile. Mă trezesc devreme în fiecare dimineață, pus pe fapte mari. Apoi intră peste mine Gmail și Facebook și Twitter și GReader și intru într-o transă de refresh din care nu mă scoate decât foamea, undeva pe la prânz. N-am produs nimic în afară de vină și durere, mă culc. Mă reactivez pe la trei, de-a dreptul panicat. Anul 2010 e anul concentrării și disciplinei electronice monastice. Dacă nu voi reuși singur să-mi prioritizez viața, voi adăuga la recuzita secretarei mele o armă de răpus procrastinarea ““ probabil un bici care să se asorteze cu cizmele negre din piele.
SÄ‚-MI FAC REVISTÄ‚. Am lucrat la o revistă pentru bărbați, apoi la una pentru femei. Ce-am învățat din experiențele asta sunt următoarele: 1. E mereu un Gregory”™s în preajmă care să te scuture de bani cu foietaje mai uscate decât o vacanță de iulie în Dobrogea. 2. Aerul și liniștea pentru un birou sunt ca dinozaurii pentru istoria speciilor. 3. Indiferent pentru cine scrii, tot femeile citesc. A sosit timpul să încerc pe cont propriu. Voi avea nevoie de oameni care să mă ajute și de bani cu care să-i plătesc. Oameni se găsesc ““ vezi dăruirea secretarei mele. Banii intră la categoria dorințe.
SÄ‚ PLEC. Din țară. Nu de tot. Nu neapărat departe. Măcar câteva luni. Să mă pot gândi la altceva. Să mi se facă dor. Secretara va prelua mesajele. Câte poate. Și va ține revista. Cât poate. O să mă găsească pe mail. Și la telefon. Măcar de două ori pe săptămână. O voi recompensa. Cum pot. Probabil cu o pereche nouă de cizme negre din piele neagră.
Căutări (Editorialul din DoR #3)
Editorialul pe care l-am scris pentru DoR #3, care se lansează astăzi. Detalii aici. La final găsiți un sample de 30 de pagini din cele 176 ale revistei. Sper să vă facă curioși.
CÄ‚UTÄ‚RI
E bizar, dar nu-mi amintesc nimic de la petrecerea de 16 ani. Poate nici n-am avut una. Å¢in minte că eram destul de posomorât pe-atunci ““ mi se dăduseră papucii cu puțin timp înainte și îmi petreceam serile de vară oscilând între poezii răzbunătoare și cele în care “doresc” rima cu “iubesc”. În nici câteva luni, mă simțeam mai bine. Conduceam ziarul școlii, noua Miss Boboc avea o slăbiciune pentru mine și ““ dacă nu mă înșală memoria ““ tata a cedat și mi-a pus net.
Nu am avut viața lui Otto, personajul nostru de copertă, dar îl înțeleg. Și eu, și tu am avut vârsta lui, vârsta la care am căutat răspunsuri și am exersat identități, mai mereu convinși că lucrurile pe care le știm sau credem sunt cele corecte. Ce e frumos când ai 16 ani e că ele chiar sunt.
Unul dintre motivele din spatele Decât o Revistă e dorința noastră de a pune accentul pe similitudinile dintre noi. Nu vrem să separăm lumile, nu vrem să împărțim oamenii în buni și răi, valoroși și inutili, plăcuți și deranjanți. Lumea în care trăim are mult mai mult gri decât ne permite comoditatea noastră să acceptăm. Cu toții ne recunoaștem, în oarecare măsură, în povestea altuia, iar DoR face jurnalismul pe care-l face pentru a crea acest context de regăsire, de empatie, în speranța că dacă înțelegem ce ne apropie vom reuși să construim împreună.
Acest al treilea număr vorbește despre căutări. Nu doar ale lui Otto, ci și ale regizorului Cristi Puiu, care încearcă să exprime în film lucrurile pe care nu le poate spune cu cuvinte. Pentru Puiu, filmul nu e un produs final, tăiat, împachetat și pus pe raft, ci o cercetare despre lume și oameni, care începe de la o idee și ““ ideal ““ nu se termină niciodată. Despre Vama Veche veți afla ““ dintr-un dublu eseu, fotografic și scris ““ că este rezultatul căutării neîntrerupte a unui loc nou, pe care să-l colonizăm, să-l apropriem, iar mai apoi, când l-au descoperit și alții, să-l abandonăm.
DoR în sine e o căutare a unui centru în care să ne regăsim pe măsură ce lumea devine tot mai fragmentată. Nu vânăm subiecte la extreme, nu căutăm noul de dragul de a ajunge primii la ceva, ci încercăm să înțelegem ““ documentând, întrebând, observând ““ cine suntem, ce gândim, ce vrem și ce facem. Nu e nici pe departe o imagine completă a României de azi, dar e câte o felie ocazională pe care vrem s-o împărțim și s-o disecăm împreună cu voi.
Dacă credeți că rezultatele acestei căutări aduc un plus în viața voastră, cumpărați revista și susțineți jurnalismul pe care încercăm să-l facem.