Tom Junod despre jurnalism, reguli ÅŸi poveÅŸti
Nu e un secret că Tom Junod e scriitorul meu preferat. Spun scriitor și nu jurnalist pentru că Junod are o relație ambivalentă cu acest termen. Prin preferat înțeleg următoarele: când apare ceva nou de Tom Junod pun totul deoparte și mă apuc să citesc. De ce? Pentru că îmi oferă garanția unei experiențe memorabile și unor trăiri puternice. Deseori, modul în care omul filtrează realitatea face ficțiunea modernă să pară un simplu exercițiu de imaginație.
N-are rost să continui – mai bine îl las pe maestru să vorbească. Ce urmează este textul integral al unui discurs fabulos ținut de Junod la Missouri School of Journalism, în martie 2009. Tema este viitorul poveștilor într-o lumea twitterată, dar această descriere grosieră nu face decât să submineze experiența lecturii acestui discurs.
După ce terminați de citit, nu uitați să spuneți cum a fost.
* Tom Junod s-a năcut în 1958 și scrie în prezent pentru Esquire. A câștigat două National Magazine Awards și a fost finalist de alte zece ori, cel mai recent pentru un portret făcut lui Steve Jobs. Citiți cu încredere și textele lui despre Norman Mailer, cuvântul “crimă”, băieții răi și gura lui Hillary Clinton.
——————————————————–
Tom Junod’s Keynote Speech
Missouri Association of Publications annual meeting
Missouri School of Journalism, March 2009
Hello everyone. Thanks for having me, and thanks, John, for your kind introduction.
You know, I have to admit, I”™ve been agonizing over what to say here today.
Not because of a lack of anything to say, not because there”™s not much to talk about, and not even because I didn”™t go to journalism school and have been railing against J-schools in general for so long and so hard that I feel slightly disingenuous standing here and addressing you from this podium on the invitation of one of the most highly prestigious ones.
No, I”™ve been agonizing because, well, we live in momentous times. If anything, there is too much to say, and I”™ve found that rather than standing against the values imparted by J-school educations ““ as I have always told myself that I have ““ my 22 years of writing for magazines have made me rather more conventional than I think I am. I have always complained about journalism and its restrictions, I have always looked at journalism ““ both its vaguely defined sense of rules and regulations, and its rather arrogant self of itself as a profession, instead of a trade – as a problem to be overcome, rather than a religion to be practiced. But now that the whole thing is threatened, it turns out that I like journalism quite a bit. You could even say that I miss it pre-emptively.
Cum îl păcălesc pe CTP o cititoare şi o doamnă doctor
Ani Sandu povestește mai jos aventura ei recentă cu presa cotidiană. Încă o dovadă a lenei presei românești de a-și verifica informațiile:
Citeam presa de dimineață în căutare de lucruri noi și de subiecte, când am dat de editorialul lui Cristian Tudor Popescu din Gândul. Am aflat din el de existența unei fete, bolnavă de cancer în stadiu terminal, care ar fi scris o poezie despre cum trece viața pe lângă noi, pe care CTP-ul a decis să o publice în ziar. Poezia venea de la o doamnă doctor, care a trimis-o unei cititoare fidele a Gândul, care la rândul ei a trimis-o spre Popescu. Ce mi-a atras atenția a fost comentariul lui de la sfârșit:
“[N-o] voi cunoaște niciodată pe “fata” care l-a scris. Aș fi putut, foarte simplu, să iau legătura cu doamna Magdalena Albu, care nu e o ficțiune, cu doamna dr. Rodica Neagoe și să aflu cine este “fata”.
M-am gândit ce păcat că n-a făcut-o, ar fi putut ieși un articol ca ăsta. Apoi m-am enervat citind că a modificat “anumite pasaje stângace din poezie” fără să ceară și acordul fetei. Instant m-am hotărât s-o caut ca să-i spun eu povestea.
Le-am google-it pe cele două doamne menționate de Popescu în timp ce frunzăream cele 180 de comentarii la articol. M-am oprit brusc câteva rânduri mai jos, când cineva atrăgea atenția că poezia în cauză e o traducere din engleză a unui chain letter lacrimogen care circulă pe mail de câțiva ani.
Incredibil, mi-am zis. Așa ceva n-are cum să intre în ziar.
Și totuși a intrat. A intrat pentru că nimeni nu a mers pe fir să verifice măcar că fata există, dacă nu să afle povestea ei. Pentru că primul reflex când ești impresionat de o poveste e s-o dai mai departe. Și pentru că e mai simplu să retușezi decât să afli că în spate nu există o poveste, sau poate nu aia pe care o sperai.
Mai târziu, citind textul cu mai multă atenție, am înțeles că paragraful de la final – în varianta electronică a editorialului – în care fata apare în ghilimele, e de fapt modul lui CTP de a-și cere scuze că a luat țeapă. Nu mi-a schimbat impresia despre articol. Cred în continuare că e o făcătură care n-avea ce să caute în ziar. (N-am văzut varianta tipărită, deci nu știu dacă a intrat și acest paragraf în ziar. Voi ați văzut-o?).
P.S. Mi s-a mai dovedit ceva cu această ocazie: cititorii știu întotdeauna mai multe decât noi. Iar dacă nu căutăm noi, jurnaliștii, ce e-n spatele poveștii, o vor face ei. Și dacă vor vedea că am greșit, s-ar putea să nu ne mai cumpere.
Despre ce e acest text?
Una dintre cele mai grele întrebări la care trebuie să răspundă un reporter – în text – e “despre ce scrii”? E strâns legată de întrebarea: “de ce citesc eu acum acest text”. Orice articol reușit, fie el de ziar, de revistă, de publicație online, răspunde la această întrebare și o face într-un mod neintruziv, natural, și documentat. Jurnalismul american îi spune nutgraf și forma s-a perfecționat la Wall Street Journal.
Pare ușor dar – din experiența mea de editor de revistă – puțin scriitori își amintesc să-i facă loc (alteori trebuie 3-4 drafturi până reușesc să imprime răspunsurilor forța necesară). Da, la revistă e mai multă libertate în modul de livrare a acestor răspunsuri, dar ele tot trebuie să existe – cu cât mai devreme cu atât mai bine.
Un exemplu simplu (de ziar) de cum se face treaba asta. Dintr-un articol din New York Times-ul de azi despre emigranții care se întorc acasă pentru că nu mai au locuri de muncă. Îl folosesc pentru că e cu România. Am marcat cu bold paragrafele în cauză. În text explicațiile continuă, dar ajung și cele două.
ALCALÃ de HENARES, Spain “” Six years after the Spanish construction boom lured him here from his native Romania, Constantin Marius Mituletu is going home, another victim of the bust that is reversing the human tide that has transformed Europe in the past decade.
“œEveryone says in Romania there”™s no work,” Mr. Mituletu, 30, said with a touch of bravado as he lifted his mirrored Ray-Bans onto his forehead. “œIf there are 26 million people there, they have to do something. I want to see for myself.”
Mr. Mituletu, who is planning to return to Romania next month, is one of millions of immigrants from Eastern Europe, Latin America and Africa who have flocked to fast-growing places like Spain, Ireland and Britain in the past decade, drawn by low unemployment and liberal immigration policies.
But in a marked sign of how quickly the economies of Western Europe have deteriorated, workers like Mr. Mituletu are now heading home, hoping to find better job prospects, or at least lower costs of living, in their native lands.
Cum s-a făcut pictorialul de copertă din Tabu de aprilie
Curioși cum a fost făcut pictorialul de copertă din cel mai recent număr al Tabu? Citiți povestea Laurei Cîrnici de la shooting și un interviu în care Raluca Frînculescu povestește cum a retușat imaginile.
Making of “Bosquito” (Esquire, aprilie ’09)
Sunt multe povești minunate în numărul din aprilie al Esquire (poate mai multe ca niciodată): de la textul lui Lucian Mîndruță despre sine, Pantelimon și Tolea Ciumac (fotografii de Alex Gâlmeanu), la textul Georgianei Ilie despre Leprozeria Tichilești (fotografii de Andrei Pungovschi), la cel al Andreei Lupu despre Cătălin Ștefănescu și un deceniu de Garantat 100%.
Dar – părere de editor subiectiv – cireașa de pe tort e un text scris de Ani Sandu care se numește, simplu: “Bosquito, viață de câine” și a cărui șapou sună în felul următor: “La bloc lumea o striga Coco. Presa a făcut-o celebră cu numele Bosquito. Acum, singurul câine din România acuzat de omor își trăiește ultimii ani din viață în Germania, sub un nume nou: Ziva.”
Vă amintiți de maidanezul “acuzat” că ar fi omorât un japonez? Ani a refăcut povestea câinelui și a adus-o în prezent, spunându-ne ceva despre noi, despre isteria din jurul unui eveniment nefericit și despre relația pe care o avem cu animalele.
În continuarea acestui post, Ani Sandu explică cum s-a născut acest text și cum și-a făcut documentarea.
===================================
MAKING OF “BOSQUITO, VIAŢĂ DE CÂINE”
De Ani Sandu
===================================
Textul cu Bosquito a pornit de la o experiență proprie: într-o vineri după-amiază, când plecam de la muncă spre casă, am fost mușcată de un câine. A venit pe la spate, și-a înfipt colții și a fugit. În timpul drumurilor dese la Centrul Antirabic s-a născut obsesia de a scrie despre problema câinilor de pe străzi. Știam statisticile cu numărul de maidanezi, cu locurile puține din adăposturi, cu oamenii mușcați care își iau doza regulată de vaccin.
Ce îmi doream să găsesc era o explicație, un răspuns, o poveste.
Timp de o săptămână am răsfoit pe net arhivele întortocheate ale ziarelor, unde am dat de aceiași câini periculoși care pândesc la colț de stradă și aceiași oameni fără nume, fără chip, care le cad victime. Printre cazuri apărea și cel al lui Bosquito, despre care știam, dar care îmi rămăsese în minte drept “câinele care a mușcat mortal un om de afaceri japonez și care a fost apărat într-un proces de avocata Paula Iacob”. Nu știam ce s-a întâmplat cu el și nu îmi era clar cum s-a terminat procesul, așa că am început să caut mai multe.
Răspunsurile din ziare erau incomplete, înțelegeam că până la urmă câinele (care de fapt nu era Bosquito, ci Coco) a fost adoptat de o femeie din Suceava, care l-a dat mai departe la adopție unor nemți. Nicăieri însă n-am găsit un răspuns clar: a mușcat sau nu Bosquito și până la urmă ce s-a judecat în acel proces și cum a ajuns Paula Iacob să apere în instanță un câine. M-a mânat curiozitatea, iar în timp m-am trezit acaparată de poveste. Așa am hotărât să încerc să reconstitui ce s-a întâmplat atunci.
Am pornit de la o listă pe care am găsit-o pe net, un comunicat al asociațiilor de protecția animalelor care militau pentru Bosquito. În coada comunicatului își lăsaseră numerele de contact șapte persoane. Le-am sunat pe fiecare în parte să le întreb despre caz și am obținut frânturi de informații, fiecare îmi spunea ce știa, în funcție de cât de implicată fusese în caz. Dintre acestea, cele mai importante erau Eugenia Ieș, președintele asociației Brunopet din Suceava, care a sărit prima în ajutorul câinelui, și Marcela Lungu, președintele Asociației Cuțu Cuțu, care s-a ocupat de procedurile din București și a pus procesul pe rol. Cu Marcela Lungu mi-a fost simplu să mă văd, cu Eugenia Ieș a fost mai complicat, pentru că între timp se mutase în județul Timiș, în Buziaș. Am vizitat-o în singurul weekend liber pe care l-am prins.
Cu ajutorul Eugeniei Ieș am ajuns și la Paula Iacob, de la care n-am obținut însă toate răspunsurile pe care mi le doream. Tot doamna Ieș m-a pus în legătură cu Guido Bayer, cel care a dus-o pe Bosquito în Germania; cu el am corespondat pe mail pentru a afla cum trăiește cățelușa acum. Între timp am făcut o listă extinsă de persoane care au avut legătură cu cazul sau care mi-ar putea vorbi despre câinii de pe străzi (în total 23 de oameni).
Apoi m-am întors la locul faptei, în blocul de pe Nicolae Titulescu unde fusese mușcat japonezul și am început să întreb. I-am găsit acolo pe administratorul blocului și pe unul dintre portari, care la început n-au vrut să-mi vorbească, dar până la urmă m-au îndreptat spre Ion Dinescu, portarul care l-a văzut pe japonez murind. Acesta m-a trimis mai departe la Ion Stan, portarul care a făcut identificarea la poliție. Din ce mi-au spus ei am reușit să redau moartea japonezului și ridicarea lui Bosquito de la bloc.
Pentru a reconstitui perioada petrecută de câine în adăpostul din Theodor Pallady am avut nevoie de ajutorul Simonei Panaitescu, directorul Administrației pentru Supravegherea Animalelor, la care am ajuns abia după ce am obținut acordul primăriei. A urmat apoi cea mai grea parte din documentare, în care am căutat acces la dosar. Am vorbit cu purtătorul de cuvânt al Parchetului, cu procurorul care s-a ocupat de caz, cu poliția (de câteva ori), din nou cu procurorul și în fine cercul s-a închis cu purtătorul de cuvânt al Parchetului care mi-a citit rezoluția la telefon.
Pe parcurs ce scriam textul m-am întors la câțiva din oamenii implicați pentru a lămuri lucruri care îmi rămăseseră neclare sau pentru a umple goluri de informație. Primul draft complet a apărut la o lună după ce m-am apucat de subiect și a fost cel mai dificil, pentru că în el am pus cap la cap informațiile și am format scheletul textului. Draftul 5, ultimul, a venit o lună mai târziu.
Ce-a ieșit e acum în Esquire de aprilie.
Structuri alternative
Scott Brown de la Wired propune Hollywood-ului o nouă structură dramatică pe care să-și construiască poveștile. Afară cu piramida lui Freytag și cu momentele subiectului (știți voi, intrigă și altele…)! Trăiască arcul narativ haotic!
Cel mai bun moment al textului lui Brown este exemplul pe care-l dă ca să ilustreze structura narativă clasică. Bineînțeles, e vorba de Die Hard:
In Freytag-ese, Die Hard unfolds thusly: NYC cop John McClane arrives in LA to reunite with his estranged wife, Holly (exposition), but terrorists raid her office tower, taking everyone hostage except McClane (inciting incident), who escapes unseen and starts picking off the goons (rising action). The terrorists finally realize they’re holding McClane’s wife and gain the upper hand (climax), but McClane frees the other hostages (falling action), goes toe-to-toe with the terrorist chieftain, and prevails (resolution). He celebrates by making out with his wife in the back of a limo. (Awww! And … denouement!)
Povestea ideală are personaj, acţiune, semnificaţie
Jon Franklin, un magician autoritar al construcției poveștilor pe structura complicație ““ desfășurarea acțiunii ““ rezolvare, vorbește în acest interviu despre cum găsim O SINGURÄ‚ POVESTE în ideea noastră (și cum ea împletește personaj cu acțiune și cu semnificație). Da, cele mai bune articole sunt despre UN SINGUR LUCRU.
Q. What should one look for [when reporting]?
A. We as humans live stories. What you do — and this talks a lot easier than it lives, of course — is look for the stories that the character is living, and pick one. Being able to see stories in life, that’s part of the reporting. A lot of reporters find this very difficult because they confuse meaning with opinion, but they are not the same thing at all. Meanings are the facts that come out of the story.Q. A reporter should look for the meaning of a story?
A. The story has a lot of aspects. It has character, meaning, plot. As a reporter, when you find any one of these you can connect the dots and find all the others. Often one bit of trouble the reporter will get into is that we’re all living multiple stories at once. So they try to report the hottest parts of four stories, but you can’t do that. You have to pick one. If you don’t it’ll be a bloody mess. You see a lot of that problem. People try to do the top of three or four stories.Q. Can you explain that?
A. Take me. I’m a reporter, a human being, a father. I take care of repairing my home. I’m a driver. These are all different aspects of my life. If you were to interview me and decided you wanted to take a little bit from everything, you probably are going to end up with a jumble. Say you were telling a story about a very impatient person. You can tell that through how he drives, of course, but you have to focus on one story, one aspect of a character’s life. I’m not saying you can’t cross those lines, but you can only tell one story.Q. In your book, [Writing for Story] you focus a lot on the action in things. Why is that?
A. One of the most curious things about modern journalism is that you have to ask that question at all. Journalism has become so based on quotes. But in life, you don’t just count what people say. When you watch someone, their words aren’t nearly as important as their actions.It’s almost a cliche: action is more important than words. So when we say that we want to tell a story about how people live, we mean that we want to tell a story about how people act and react. I hardly ever use quotes. I use dialogue, but that’s different. The reader is no dummy. When the reporter stands there with his notebook and asks the subject a question and then quotes him, that quote is the answer to the reporter.
Making of “Tedy” (Tabu, martie ’09)
Ana-Maria Onisei, un reporter în perpetuă agitație și un scriitor cu suflet mare, povestește aici despre procesul care a dus la nașterea textului ei despre Tedy, un tânăr regizor care suferă de tetrapareză. (Îl găsiți în Tabu de martie). E o confesiune sinceră a unui jurnalist care, ca noi toți, se luptă să insufle faptele cu emoție și semnificație.
Mai jos, câteva paragrafe cu lecțiile învățate de Ana. Restul aici.
[Pe] măsură ce avansam cu întâlnirile a trebuit să-mi dozez accesele de uimire și să pot judeca la rece, să devin cenzorul generozității sau retractilității lui Tudor. O responsabilitate și o presiune mari, ca și cea de a nu răstălmăci, odată cu această selecție, esența personajului
[Un] exces de informație e necesar, fiindcă altfel n-ai fi stăpân pe felul în care crezi că ai surprins personajul. Oricum, nu ești niciodată stăpân pe deplin, dar măcar te poți bucura de ce ține de tine: senzația de tihnă a un reporting temeinic
Pe măsură ce mă apropiam de deadline și trebuia să termin de scris povestea, m-a cuprins panica. O stare întunecată și vorace care făcea pământul să-mi fugă de sub picioare și tastatura de sub mâini. Timp de două săptămâni, Tudor m-a bântuit. După selecția informațiilor și stabilirea unei perspective (răspunsul la întrebarea: ce-l definește cel mai bine pe personaj?) – în varianta mea, ritmul exterior versus ritmul interior al lui Tudor, a trebuit să torn totul într-o formă care să-mi susțină cronologic, coerent și emoționant perspectiva. A fost momentul când, trezită din beția reporting-ului, mi-am dat seama că textul trebuie să treacă prin 19 ani din viața unui om.
Până la acest text, n-am știut ce înseamnă editarea. Pe de o parte, e reconfortant să știi ca ai o plasa de siguranță când te arunci în gol. Pe de alta, ți-e că nu știi să cazi în ea, fiindcă inclusiv ricoșeul poate fi periculos. Or, pentru o aterizare bună, e nevoie de exercițiu. Editorul te ajută să cenzurezi bucăți din tine și, implicit, din text, să le modelezi și remodelezi până când atingi o formă cât mai clară. Și te încurajează cu aceeași însuflețire cu care îți taie orice pornire excesivă din text.
A scrie e a scrie cu informaţii
Ne e greu să abandonăm ideea că poveștile spectaculoase țin de “condei”. Nu-mi place cuvântul “condei”. De fapt, aș renunța oricând la “condei” pentru “informații”. Poveștile jurnalistice bine spuse depind de informații. Iar “informații” nu înseamnă sunt doar ce s-a întâmplat, când și ce părere aveți dumneavoastră, sursa mea, despre asta?
Informațiile – când vine vorba de povești – sunt mulțimea de piese cu care vei construi: de la detalii de atmosferă, la cronologie, la semnificație, la acțiune, la dialog etc. Și, pe cuvânt, toate astea sunt pe teren. Nu vin din “condei”.
Cursanții mei pornesc zilele astea în căutarea unei povești (a doua, una care nu e despre ei) și îi văd pe unii cum se străduiesc apriori să identifice în ideile lor toate piesele acestei construcții. Eu încerc să îi conving că le vor găsi, una câte una, că n-are rost să încerce să le ghicească înainte să iasă pe teren. Să presupunem că ai găsit un personaj care te atrage, un tip care-și petrece nopțile sculptând portrete în castane. Pare interesant, îți spui. Dar care e semnificația? Ce se întâmplă în povestea asta? Ce tensiune construiesc dacă omul nu participă la un campionat de sculptat în castane? Toate întrebări esențiale când evaluezi o poveste.
Dar nu vei afla răspunsul la ele întrebându-te dacă în povestea acestui sculptor chiar există toate piesele. Du-te la el acasă. Stai cu el noaptea când sculptează și ziua când face altceva. Vezi cine e. Află despre el. Înțelege-l. Observă-l. Și poate vei afla că e în divorț. Sau că sculptează noaptea pentru că atunci e liniște în cartier – ar sculpta ziua, dar nu are bani să se mute din blocul în care stă. Vei găsi acțiune. Vei găsi tensiune. Și vei găsi și semnificație în povestea acestui om aparent mic.
Informațiile se vor aduna, una după alta. Apoi vei începe să îmbini piesele. Vei hotărî care e ideea pe care vrei s-o transmiți. Vei ridica o structură. O vei întări. O vei șlefui. Și ici-colo, vei pune niște floricele.
Meșteșugărește. Dă-l încolo de condei.
Sigur că scriitura contează. Dar ea se poate îmbunătăți la birou, prin exercițiu. Dar ca să ai pe ce s-o exersezi, du-te pe teren. Nu aștepta povestea ideală, pentru că nu-ți va pica în poală. Caută oameni, intră în viața lor, adună informații. Și apoi, când ai strâns de te dor picioarele de la mers, degetele de la notat și capul de la gândit, pune și niște condei. După gust.
Realitatea devenită carte
Unele povești sunt atât de complexe încât nu pot fi epuizate într-un articol. De-asta mulți dintre jurnaliștii americani enumerați pe acest blog au publicat și cărți de nonficțiune devenite clasice ale genului.
Jonathan Harr este un astfel de jurnalist. El preferă să scrie despre grupuri de persoane implicate într-o acțiune cu suișuri, coborâșuri și, ideal, un deznodământ care să încheie și povestea lui.
La fel ca Talese, Harr petrece foarte mult timp cu un subiect. I-a luat opt ani ca să documenteze și să scrie prima lui carte, A Civil Action, celebră pentru abordare și pentru accesul incredibil pe care l-a obținut. Harr a urmărit procesul dintre opt familii din Massachusetts și două corporații, alegându-și ca protagoniști avocații acuzării și reușind să fie aproape în permanență în preajma lor, chiar și la cele mai delicate și importante întâlniri. (A Civil Action a fost ecranizată în 1998, cu John Travolta și Robert Duvall în rolurile principale)
A doua carte a lui Harr, The Lost Painting, despre un tablou de Caravaggio dispărut din Italia și descoperit într-o mănăstire din Dublin, a fost tradusă și la noi (Tabloul pierdut, Editura RAO).
Anul trecut, jurnalistul a fost invitat la o universitate din Chicago și a vorbit despre cum a ajuns să scrie nonficțiune, cum a documentat A Civil Action și cum lucrează de obicei. Fragmente audio aici. Mai jos un citat-antidot pentru frica de scris:
I think that what I wanted to do was do something that somebody else read, not just me, do something that didn”™t just get stuck in the bottom of a desk drawer and turn yellow with age. I wanted to try, to see if I could write. First of all I wasn”™t sure that I was any good at writing (“¦) You wanna be a writer, but when you”™re 20, 22, 23 years-old you wonder “œDo I have the talent? Am I good enough? Can I do it?” There”™s no way of answering that question except by doing it.
După ce-l ascultați pe Harr, citiți și cel mai recent story pe care l-a scris pentru The New Yorker. Lives of the Saints este despre taberele sudaneze de refugiați din Ciad, unde a stat șase săptămâni.
– Gabi