Reportajul, cum ar trebui să fie
(Publicat original în DilemaVeche, nr. 418)
În iunie 2007, Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenți ai revistei americane Esquire, a văzut pe CNN o știre despre viața într-o bază militară din Irak, care menționa și numele unui soldat decedat recent într-o misiune din zonă. Joe Montgomery, un sergent de 29 ani din Indiana era unul dintre cei 4.000 de soldați morți pînă atunci în război, dar Jones nu și l-a putut scoate sub nicio formă din minte și a început să se întrebe obsesiv care o fi fost parcursul trupului acestuia pînă la groapă.
Cînd propune de obicei idei pentru Esquire ““ contractul îl obligă la șase materiale mari pe an ““ Jones vine cu 10-20 și le livrează pe bandă rulantă lui Peter Griffin, editorul lui. Peter ascultă, întreabă, apoi alege. Cu Joey a fost altfel. Neștiind exact ce caută, Jones i-a spus editorului că vrea să recreeze drumul acestuia spre casă. Peter n-a cerut niciun detaliu în plus. “Fă-l bine”, i-a spus.
L-a făcut. The Things That Carried Him, publicat în mai 2008, după opt luni de muncă, este cel mai important text din cariera lui Jones de pînă acum. În 2009 a cîștigat cel mai important premiu pentru scriitură de revistă, iar astăzi e predat în numeroase școli celor care vor să învețe jurnalism narativ.
N-am folosit intenționat cuvîntul “reportaj” ““ deși așa i s-ar spune acestui text în România ““ și am ales un exemplu de afară, pentru că ce se numește în presa română “reportaj” e, de cele mai multe ori, rezultatul observațiilor unui reporter după o zi pe teren. Sînt texte documentate superficial, uneori de o veridicitate îndoielnică, scrise criptic, pline de floricele și șpagaturi stilistice, și publicate în prima lor versiune, plină de goluri, redundanțe și fără urmă de construcție dramatică.
Adică o fărîmă din munca lui Chris Jones.
După ce Peter i-a aprobat articolul, Jones a sunat-o pe mama soldatului. Au avut o conversație stînjenitoare în care reporterul i-a povestit ce-și dorește să facă. Mama l-a ascultat, a plîns, dar a înțeles demersul și i-a spus că are o singură rugăminte ““ să o intervieveze ultima.
Jones a mai dat cîteva telefoane, de data asta la structurile militare americane, să se asigure că va primi acces. Trebuia să viziteze baze aeriene, să vorbească cu zeci de soldați și să petreacă timp la morga din Dover, unde erau aduși toți soldații morți peste hotare, o premieră pentru un război american. Toți, pînă și cei de la Pentagon, i-au spus că n-au nicio problemă și-l vor ajuta cu reconstituirea.
Jones a petrecut vreo trei luni pe drumuri, traversînd America în toate direcțiile și vizitînd fiecare loc în care s-a oprit trupul lui Joey, cunoscînd oamenii care l-au atins, îmbălsămat, îmbrăcat, transportat și învățînd ritualul de care beneficiază fiecare soldat decedat. Scria povestea lui Joey, dar și povestea a mii de alți tineri morți în Irak. Nu era un atac la adresa lui George W. Bush, cît povestea unui om, a unui ritual și a celor rămași în urmă.
A intervievat 101 de oameni pentru acest articol. O sută unu oameni, nu interviuri ““ interviuri au fost poate de două ori pe atîta, pentru că pe unii, în special pe membrii familiei (mama, soția sau prietenii lui Joey), i-a intervievat de trei-patru ori. A făcut-o pentru că atunci cînd e pe teren, Jones documentează ca să recreeze scene, nu să strîngă citate. Iar cînd vrei să recreezi o scenă trebuie să pui multe întrebări ca să obții detaliile care aduc scriitura la viața. “O informație în fiecare propoziție”, a fost motto-ul lui. (La prima lectură, e greu de acceptat că momentele descrise de Jones sînt reconstruite și nu observate).
A stat aproape două săptămîni în orășelul de unde era Joey, a mîncat cu familia, a băut bere cu prietenii lui și s-a atașat atît de tare de povestea lui încît într-o seară, în timp ce era la volan, a trebuit să tragă de dreapta pentru că nu mai putea să se oprească din plîns.
Textul, ca mai tot ce scrie la Esquire, trebuia să aibă 6.000 de cuvinte. Se hotărîse din timpul documentării că îl va scrie în părți ““ fiecare dedicată unui loc în care s-a oprit trupul lui Joey. Peter i-a sugerat să-l scrie de la coadă la cap, adică să înceapă la înmormîntare și să termine cu explozia din Irak ““ astfel cititorul îl va cunoaște pe Joey înainte să-l vadă murind.
Cînd s-a apucat să scrie, și-a dat seama cîte detalii erau în fiecare episod. Rușinat, i-a spus editorului că poate vor fi 10.000 de cuvinte. Apoi mai multe. Peter i-a spus să scrie cît crede și vor tăia împreună. A predat 22.000 de cuvinte.
Peter l-a ajutat să taie vreo 5.000, iar revista a dat la o parte alte articole mari din acel număr ca să aibă Jone spațiu. Peter l-a ajutat să și rescrie unele părți, mai ales cea despre morga din Dover, unde Jones, gîndindu-se la familie, nu scrisese că trupul lui Joey ajunsese fără picioare ““ amputate de explozie ““ și cu craniul ținut laolaltă cu sîrmă. Peter i-a spus că dacă vrea să scrie povestea, trebuia s-o scrie pe toată, tot adevărul.
Înainte de publicare, un angajat al revistei a re-verificat toate informațiile din textul lui Jones. Procesul a durat două săptămîni. Textul care a apărut este unul dintre cele mai intime și detaliate articole despre război, scris fără melodramă ca să înțelegem ce se întîmplă cu trupul unui soldat, scris de un reporter obsedat de precizia cuvintelor și de nevoia de a reda cu ele complexitatea, dar și adevărurile vieții personajelor lui. Ar fi păcat să-l numim “reportaj”.
* Citiți și acest interviu cu Chris Jones despre cum lucrează..
Care e povestea pe care o spui?
Una dintre cele mai frumoase povești personale pe care le-am citit recent este My Mother’s Lover, o încercare a unui fiu de a afla cine a fost marea dragoste a vieții mamei lui, cel lângă care a vrut să fie înmormântată, deși nu-l văzuse de 60 de ani. (Costă $3 pentru iPhone și iPad; $2 pentru Kindle).
Povestea e frumoasă, dar la fel de frumos e și acest interviu cu autorul, David Dobbs, în care povestește cum a scris-o. În fragmentul de mai jos vorbește despre cum, fără editori, ar fi scris o poveste care încerca să facă prea multe lucruri. E unul dintre cele mai importante sfaturi pe care le dau reporterilor și cursanților mei: scrie despre un singur lucru. Dacă nu l-ai identificat, n-o să iasă. Dac[ vrei să arați câte știi și scrii despre tot, o să iasă un terci.
Uneori, ca să înțelegi acel singur lucru despre care e povestea ta, ai nevoie de editori. Iar aici, din păcate, te-a luat dracu în România.
What were the most challenging parts of the writing process?
The hardest part was figuring out which, of the many stories within this saga, I should use as the main thread. Looking back, I can see that all through the years I messed with this story, I was struggling with this question. This saga contained, at minimum, a mystery; a manhunt; a love story; a family history; a detective story; and a story of a son reckoning with his mother”™s hidden life. I see now that I had to find, among all those options, the one that would best carry implicitly the others””because it was death to try to do two of them in full. But it took me a while to realize that, because I”™m stupid and I”™m greedy and wanted to tell them all.
What brought me up was sending what I thought was a finished version of the piece””15,000 words, which I”™d slaved on for weeks””to Steve Silberman and Adam Rogers and Maryn McKenna. To my horror and benefit, they actually did what you”™re supposed do in such instances, which is be brutally frank. Steve sent back a sharp-eyed, granular edit that smoothed about a hundred rough seams and stumblers. (His best comment began, “œOh God, no!”) Adam and Maryn attacked the structure. For this I owe them””well, you”™ll see.
Adam called me and said, “œI don”™t know memoirs that well, but I know mysteries. You”™re trying to do both. And you”™re fucking them both up.” He was right. He pointed out that if I set a story up as a mystery up front, then the reader, his mystery hunger aroused, will feel cheated if that mystery doesn”™t prove central. And I had done that: There was a genuine mystery, early on in both my mother”™s life and in my own investigation, as to whether my mother”™s lover had actually died or just snuck home after the war. My mother”™s cousin, Betty Lou, had wondered about this for 60 years. This raised the question of whether my mother might have wondered about it all that time too””a pretty intriguing possibility.
So near the opening of that early version I had one short paragraph quoting Betty Lou, raising that question. As it happened, I solved that particular mystery fairly soon in my investigation, and undramatically, so it was valuable mainly for how alarmingly stimulative it was when I first encountered it. It wasn”™t central to the story. Yet as Adam pointed out, the mystery genre”™s cues are so powerful they gave this briefly raised mystery a Pavlovian power, one that demands that it be central to the story. Absent that, I had sold the reader a mystery””and then taken it away.
So Adam, a mystery nut, says, “œDump the mystery.” I think, “œWhat an ass!” About an hour later I get Maryn McKenna”™s email saying, “œI know you don”™t want to hear this right now, but you don”™t have the right structure.” Great! And when I dig into what she”™s saying I realize that they”™re both right: the mystery cue has warped everything up front so bad, the structure didn”™t work””it couldn”™t, because the story was trying to be two things at once. You can”™t do both The Maltese Falcon and Gone with the Wind.
So I dumped The Maltese Falcon. Then all I had to do was figure out how to structure Gone with the Wind.
13 întrebări despre personajul tău
13 întrebări pe care ți le poți pune ca să-ți dai seama dacă ai petrecut suficient de mult timp cu omul despre care scrii. Lista îi aparține lui Hank Stuever, editor și jurnalist la Washington Post și unul dintre cei mai isteți scriitori de “pop culture” pe care i-am citit. (Iată un text minunat din 2006 despre Lloyd Dobler, personajul jucat de John Cusack în Say Anything.)
Întrebările sunt simple, dar sunt curios câți dintre noi pot răspunde cu “da” la ele. Iată doar primele patru (celelalte aici):
1. Have I used their bathroom?
2. Have I seen the inside of their fridge?
3. Have I been a passenger in their car?
4. Have we eaten a meal at their house?
Elogiu redundanţei
Scriitură culeasă de pe eticheta uleiului Unisol, pe care îl consumă bunica mea. E o mostră nefericită de prezentare:
UNISOL DIN ULEI DE PRIMÄ‚ PRESÄ‚ creat din dragoste pentru natură
Natura este perfectă. Din dragoste pentru natură și pentru a fi cât mai aproape de perfecțiune am creat singurul ulei de primă presă din care e făcut Unisol. Fiecare picătură de Unisol respectă gustul natural al ingredientelor pentru ca tu să te bucuri împreună cu familia ta de tot ce e mai bun în natură!
PS: Fără legătură cu uleiul, dar legat de ideea de a comunica precis ca brand. Strângem pe Facebook-ul Decât o Revistă nume care cu care ne-am putea parteneria. Adăugă și tu la această listă.
Reguli de scris (via The Guardian)
The Guardian a strâns câteva liste de reguli de scris de la o gașcă sănătoasă de scriitori. Sunt sfaturi simple, de bun simț, dar deseori ignorate de oamenii care pun deget pe tastă – indiferent de genul abordat. Am selectat câteva care se aplică la fel de bine și muncii de nonficționar (le las în engleză pentru că așa le-au enunțat autorii):
* Never use a verb other than “said” to carry dialogue. The line of dialogue belongs to the character; the verb is the writer sticking his nose in. But “said” is far less intrusive than “grumbled”, “gasped”, “cautioned”, “lied”. I once noticed Mary McCarthy ending a line of dialogue with “she asseverated” and had to stop reading and go to the dictionary.
* Read it aloud to yourself because that’s the only way to be sure the rhythms of the sentences are OK (prose rhythms are too complex and subtle to be thought out ““ they can be got right only by ear).
* Do, occasionally, give in to temptation. Wash the kitchen floor, hang out the washing. It’s research.
* Do it every day. Make a habit of putting your observations into words and gradually this will become instinct. This is the most important rule of all and, naturally, I don’t follow it.
* The reader is a friend, not an adversary, not a spectator.
* Don’t wait for inspiration. Discipline is the key.
* Write what you need to write, not what is currently popular or what you think will sell.
* Unless you are writing something very post-modernist ““ self-conscious, self-reflexive and “provocative” ““ be alert for possibilities of using plain familiar words in place of polysyllabic “big” words.
* Always carry a notebook. And I mean always. The short-term memory only retains information for three minutes; unless it is committed to paper you can lose an idea for ever.
* Stop feeling sorry for yourself.
* Never be satisfied with a first draft. In fact, never be satisfied with your own stuff at all, until you’re certain it’s as good as your finite powers can Âenable it to be.
* Love what you do.
Interviu cu Chris Jones (Esquire)
Citiți un interviu cu minunatul Chris Jones de la Esquire, autor – printre altele – al incredibilului “The Things That Carried Him”, articol care a câștigat un National Magazine Award pentru feature writing anul acesta. În acest interviu, Jones vorbește despre scris, documentat și construit o structură care să susțină informația.
Un fragment, mai jos. Restul, aici:
Q: In “œThe Things That Carried Him,” you stick to a relentless structure, which moves backward in time. How do you decide what to leave out?
A: “œThe Things That Carried Him” was originally supposed to be 6,000 words, which is standard for an Esquire feature. But as I was working on it, I still thought that was possible. But there are 11 sections, and I had written two when I realized it was going to be way over 6,000 words.
I called my editor, Peter Griffin, who is the great editor””I mean that””he is always right. I called him up and said, “œPeter, I think this might be a little long.” It ended up being 22,000 words, and then we cut it back to 17,000. It”™s funny to talk about that story being tight, because it”™s massive. I don”™t think I”™m good at staying on point. Writing [the story] backward was his idea.
Ce strategie ai pentru copertă
Un articol interesant în Folio despre nevoia de a face coperți de revistă care spun ceva. Coperți care nu se rezumă la a alege un personaj și a răsufla ușurat că a acceptat. Coperți care atrag, care au un mesaj, care te invită să deschizi revista.
Articolul sugerează și o serie de întrebări ajutătoare într-o discuție despre cum se face coperta. Câteva care mi-au plăcut:
Which editorial content drives the cover (the feature, or are there other opportunities to create a dynamic image)?
Does the cover lead the reader inside?
Does your cover have substance, or is it “œwallpaper”?
What are the struggles you encounter in getting a great cover image each issue?
Cum se face o copertă de revistă
Cover creation from Peter Belanger on Vimeo.
Lectură de weekend: Portretul de vedetă
Nu îmi e rușine să recunosc – îmi plac portretele de vedete care sunt bine făcute. Atât alea lungi a la The New Yorker, cu luni de documentare, pagini după pagini de text și o singură fotografie, cât și cele mai aerisite, cu pictorial cu tot. Doar că puțini reușesc să le mai facă amuzante și noi pe cele din urmă.
Aseară am citit cover-ul ultimului Esquire american. Ca să scoată ceva altceva dintr-un material despre Gerry Butler (din 300 și P.S.: I Love You), l-au trimis pe un scriitor de-al lor – complet deconectat de Hollywood și lumea filmului – la o adresă oarecare. Singură instrucțiune: trebuie să intervievezi un tip pe nume Gerry. Cal Fussman nu-l recunoaște pe Butler și asta permite o discuție ceva mai sinceră și mai antrenantă decât de obicei. Rezultatul îl găsiți aici.
Mențiune: revistele mari din Statele Unite au oameni angajați special ca să intermedieze contactul cu vedetele care urmează să apară pe copertă. Deseori se fac contracte scrise. De cele mai multe ori se negociază în avans regulile și desfășurarea interviului. În cazul lui Butler, revista îi programase reporterului un interviu de 3 ore. Butler știa că urmează să apară pe copertă așă că nu l-a dat pe Fussman afară când s-a prins de gluma revistei. Nu e singurul exemplu: Clooney agreease dinainte să stea pe Google cu AJ Jacobs, Tom Brady n-a putut oferi mai mult de 30 de minute în limuzină, iar de cele mai multe ori nu obții decât un prânz sau o cină.
La noi lucrurile funționează mult mai improvizat. Deseori reporterul aleargă după vedeta respectivă. Trebuie să negocieze singur regulile interacțiunii. Apoi, mai toate revistele iau niște interviuri banale, deseori prin e-mail, aproape întotdeauna în format întrebare-răspuns.
Doar pentru că omul de pe copertă e cunoscut nu înseamnă că textul care însoțește pozele trebuie să fie umplutură care repetă informații din zeci de articole anterioare. Uneori asta înseamnă să riști și să faci ciudățenii – așa a ajuns să se spună despre portretul făcut de Tom Junod Angelinei Jolie că e cel mai prost din toate timpurile. Alteori o abordare diferită poate crea cel mai bun text din toate timpurile.
Am făcut câteva texte despre persoane cunoscute și am încercat de fiecare dată să scot altceva din ele. Aștept ziua în care se va plănui un text cum e ăsta cu Butler, cum e ultima copertă cu Brad Pitt din Wired sau cum a fost minuntatul experiment cu Halle Berry. Până atunci, mă bucur când dau peste cineva deschis la minte; acum două zile am întrebat o actriță dacă nu vrea să meargă să vorbească unor liceeni. Peste nici două ore era în fața lor, emoționată și nepregătită. Nu știu dacă momentul va fi suficient ca să ducă textul, dar sigur e altceva față de zecile de Q&A-uri pe care le citisem înainte.
Sunt multe de spus pe subiectul ăsta – dacă aveți întrebări, lăsați un comment și răspund.
Cum (să) scrii prostii
Keep it simple, stupid!
E unul dintre sfaturile de scriitură pe care le îndrăgesc cel mai mult, unul dintre puținele care se ridică la rangul de regulă. E o opțiune personală și vine din dorința de a pune în valoare substanța unui text, nu excesele stilistice ale autorului. Am mai vorbit despre asta și aici. (Nu are rost să dau exemple – deschideți la întâmplare orice publicație electronică sau tipărită și veți vedea ce spun).
Nu reușesc să-mi urmez întotdeauna propriul sfat, chiar dacă supun textele mai multor drafturi. Uneori nici trecerea textului prin mâinile unui editor – sau doi-trei – nu mă salvează de propriile excese. Notă: nu cred că prima variantă a unui text, cea spontană, scuipată, e cea mai bună. Din contră – cred că e cea mai neînchegată, neclară și inaccesibilă dintre toate. (Așa lucrează meseriașii).
Mai jos un exemplu recent de cât de greu e să faci poliție pe propriul text. L-am descoperit azi, recitind materialul despre Andi Moisescu pe care l-am scris pentru Esquire:
Sigur că Moisescu înțeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană ““ cum i-a caracterizat un fost publicitar discursul ““ peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat de un actor de teatru prin aerul rarefiat.
Uhm? Ce?
Prima mea reacție a fost să mă enervez pe editorii Esquire. Propoziția pe care o trimisesem inițial suna puțin altfel:
Sigur că Moisescu înțeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană ““ cum i-a caracterizat un fost publicitar discursul ““ peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat prin aerul rarefiat al unui actor de teatru.
Altceva, nu? Cum și-au permis să schimbe fără să mă întrebe nimic?!
Apoi mi-am amintit că am văzut textul înainte să meargă la tipar și n-am sesizat modificarea. Parcă era totuși mai bine cum spusem inițial, mi-am zis. Am recitit propoziția și mi-am zis că poate a fost o greșeală să intercalez explicația aia. N-a făcut decât să supraîncarce o propoziție menită să transmită o idee importantă (credeam eu). Am citit-o fără ea:
Sigur că Moisescu înțeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat prin aerul rarefiat al unui actor de teatru.
Vai de mine. Ce e cu adversativul asta? De ce “dar”? Și mai rău, o comparație între un bobârnac și un vânt?
Editorul meu secret – nu cel oficial de la Esquire – mi-a zis că a înțeles din propoziția asta că Moisescu e subtil cu modul în care folosește ironia. Ea nu apucase să mă editeze la acest text și m-am prins că acum, când zarurile fuseseră deja aruncate, a fost blândă. Înțelegea tangențial ideea; propoziția tot proastă era.
Problema e că eu n-am vrut să spun ce a înțeles ea.
Intenția mea era ca acea propoziție să transmită următorul mesaj: Moisescu e usturător uneori. Însă nu taxează doar starlete de Bamboo, ci îi taxează și pe invitații lui culți, care uneori habar n-au de subiectele pe care trebuie să le discute. Asta era interpretarea mea și acestei idei îi urma un citat de la Moisescu care s-o suțină:
“E dreptul lor să se deconecteze”, spune Moisescu despre invitații lui, uneori depășiți de fenomenele pe care trebuie să le comenteze, “dar știi ce se întâmplă? Trăiesc în țara asta și vrând-nevrând se lovesc de ele. Știu că nu e plăcut, dar asta e. Nici aspirina nu e bună la gust.”
Ați priceput? Sexy Brăileanca o fi jenantă, dar cum e alegerea de-a trăit într-o bulă în care ea nu există?
Sigur, paragraful respectiv nu spune asta. Bălmăjește. Folosește construcții regretabile. Se pierde. Evită ideea. Fuge de singurul lucru care l-ar fi salvat: simplitatea.
Le-am spus deseori cursanților mei să-și intervieveze fiecare propoziție dintr-un text: ce faci aici? ce vrei să spui? Uneori nu ajunge. Uneori trebuie să vină să te intervieveze alții. Și când textul e lung și timpul scurt, nici altora nu le e ușor să prindă fiecare bubă de-a ta. Dar asta trebuie să încercăm să facem pentru ca cititorii să treacă nestingheriți printr-un text.
E limpede acum că această idee trebuia exprimată altfel. Poate o mișcare și mai bună ar fi fost să urmez oricare dintre următoarele două sfaturi (tot printre puținele ridicate la rang de regulă): Omit needless words. Sau: Kill your babies.