Întrebare de weekend: Jurnalism sau ficţiune?
Cei care citesc acest blog și textele recomandate aici (cel mai recent exemplu) știu că jurnalismul poate avea aceeași greutate emoțională ca și literatura de ficțiune. Folosind tehnici literare care să permită împachetarea unei documentari exhaustive și rămănând fidel principiului călăuzitor – adevărul verificabil -, jurnalismul (narativ, că așa îi spunem pe-aici) poate spune ceva profund despre lumea în care trăim.
Articolul “Îngerii din jurul ei” publicat în Tabu-ul de aprilie a coincis cu lansarea unei cărți de ficțiune, Lizoanca, inspirată, spune autoarea, din cazul real al fetiței abuzate. Nu mă voi preface imparțial – prefer povestea reală -, dar asta nu exclude o dezbatere interesantă despre relația/dinamica dintre jurnalism și ficțiune. (Aș spune dintre ficțiune și non-ficțiune, dar nu sunt convins de această traducere a cuvântului “nonfiction”. Poate mă ajutați.)
La lansarea cărții s-a sugerat că jurnalismul e incapabil de a reda dimensiunea și adevărul unei astfel de povești. Trecând-o prin filtrul ficțiunii însă, ea capată alte valențe, iluminând cititorul. Eu unul cred că jurnalismul bine făcut și bine scris poate salva la rândul lui suflete; poate schimba lumea interioară a cititorului. Sunt zeci de texte mari care au făcut asta cu lumea mea (un exemplu).
Voi ce credeți? Poate jurnalismul să aibă impactul ficțiunii? Sunt unele subiecte mai bine servite de o abordare documentară? Care e relația dintre cele două forme?
(Au spus câteva ceva pe această temă și Costi Rogozanu și Cristina Bazavan. Citiți și acest text scurt de Lawrence Weschler: “Why I can’t write fiction”. )
ÃŽngerii din jurul ei (Tabu, aprilie 2009)
“În toamna lui 2007, vestea că o fată de 12 ani ar fi infectat bărbații dintr-un sat vasluian cu sifilis a inundat buletinele de știri. Toți o arătau cu degetul, dar aproape nimeni nu și-a pus problema că e o fată abuzată, care își pierduse copilăria. Povestea aceasta e despre fata cu părul castaniu, despre ce s-a întâmplat de fapt și despre cei care au ajutat-o să redevină copil.”
Rândurile de mai sus sunt șapoul uneia dintre cele mai puternice povești românești pe care le-am citit. Vorbeam recent cu cursanții mei că o poveste ideală combină acțiunea, personajul și ideea mare din spatele textului.
“Îngerii din jurul ei“, documentat și scris de Lavinia Gliga pentru numărul din aprilie al Tabu, are toate aceste elemente. Lavinia s-a dus în satul unde a început totul și a reconstruit întâmplările, demontând multe din miturile vehiculate în presa vremii. A vorbit cu fata, cu autoritățile, cu familia, cu cei care au îngrijit-o și a încercat să reconstruiască povestea, aducând-o în prezent.
Mai jos aveți paragraful care deschide acest text:
Au venit să o ia într-o luni. Plouase cu o seară înainte și pământul era reavăn. Acum era soare. Cald, pentru o dimineață de octombrie. Daciile au oprit la capătul satului, la șosea. Dintr-una au coborât doi tineri, el slăbuț, tuns scurt, cu geacă de blugi, ea minionă, șatenă, toată în negru. Din cealaltă au coborât polițiștii. Au trecut pe jos puntea de fier de peste râpa ruptă în dreapta șoselei, au luat-o pe cărarea decupată pe după o dâlmă și au ajuns la căsuța gălbuie, păzită de un gard din scânduri, cât un stat de om. Pantofii li se umpluseră de noroi. Ionel Brătianu și Laura Ghica erau de la Protecția Copilului. Veniseră cu Poliția pentru că nu se știe niciodată cum reacționează părinții când le iei copiii.
Citiți povestea integral aici. Fotografii de Roald Aron.
Tabu de aprilie – o revistă pe lat
Tabu de aprilie e tipărit, în premieră pentru o revistă românească, în format landscape, apropiat de ce limba engleză numește “coffee table book” (album?). Paginile din acest număr au o înălțime de 230 mm și o lățime de 297 mm.
Ediția de aprile ““ un număr dedicat pentru al treilea an consecutiv ecologiei ““ conține un pictorial principal cu cinci personaje: de la prezentatoarea TV Melania Medeleanu la Zoli Toth de la formația Sistem. Pictorialul imaginează o lume a viitorului, la granița dintre robotizare și întoarcere la natură.
Alte lucruri interesante în acest număr:
- “Îngerii din jurul ei”, povestea unei fete care și-a regăsit copilăria și a oamenilor care au ajutat-o.
- Un dosar despre “mica ecologie“. Oamenii din acest dosar și-au sacrificat din confortul propriu, s-au luat la luptă cu statul sau au hotărât să-i îndrume pe alții ca să facă o schimbare în mediul lor. Sunt micii ecologiști care pot produce schimbările mari. (Foto de Cosmin Bumbuț)
- Povestea nespusă a Copacului de Hârtie, unul dintre proiectele responsabile pentru valul eco românesc. Ceea ce e uimitor având în vedere că părea sortit eșecului. (Foto: Roald Aron)
Exclusiv online: povestea activistului Greenpeace Andrei Mocanu, scrisă de Gabriela Pițurlea.
Making of “Tedy” (Tabu, martie ’09)
Ana-Maria Onisei, un reporter în perpetuă agitație și un scriitor cu suflet mare, povestește aici despre procesul care a dus la nașterea textului ei despre Tedy, un tânăr regizor care suferă de tetrapareză. (Îl găsiți în Tabu de martie). E o confesiune sinceră a unui jurnalist care, ca noi toți, se luptă să insufle faptele cu emoție și semnificație.
Mai jos, câteva paragrafe cu lecțiile învățate de Ana. Restul aici.
[Pe] măsură ce avansam cu întâlnirile a trebuit să-mi dozez accesele de uimire și să pot judeca la rece, să devin cenzorul generozității sau retractilității lui Tudor. O responsabilitate și o presiune mari, ca și cea de a nu răstălmăci, odată cu această selecție, esența personajului
[Un] exces de informație e necesar, fiindcă altfel n-ai fi stăpân pe felul în care crezi că ai surprins personajul. Oricum, nu ești niciodată stăpân pe deplin, dar măcar te poți bucura de ce ține de tine: senzația de tihnă a un reporting temeinic
Pe măsură ce mă apropiam de deadline și trebuia să termin de scris povestea, m-a cuprins panica. O stare întunecată și vorace care făcea pământul să-mi fugă de sub picioare și tastatura de sub mâini. Timp de două săptămâni, Tudor m-a bântuit. După selecția informațiilor și stabilirea unei perspective (răspunsul la întrebarea: ce-l definește cel mai bine pe personaj?) – în varianta mea, ritmul exterior versus ritmul interior al lui Tudor, a trebuit să torn totul într-o formă care să-mi susțină cronologic, coerent și emoționant perspectiva. A fost momentul când, trezită din beția reporting-ului, mi-am dat seama că textul trebuie să treacă prin 19 ani din viața unui om.
Până la acest text, n-am știut ce înseamnă editarea. Pe de o parte, e reconfortant să știi ca ai o plasa de siguranță când te arunci în gol. Pe de alta, ți-e că nu știi să cazi în ea, fiindcă inclusiv ricoșeul poate fi periculos. Or, pentru o aterizare bună, e nevoie de exercițiu. Editorul te ajută să cenzurezi bucăți din tine și, implicit, din text, să le modelezi și remodelezi până când atingi o formă cât mai clară. Și te încurajează cu aceeași însuflețire cu care îți taie orice pornire excesivă din text.
TABU (Martie ’09)
Despre Oana Zăvoranu, subiectul copertei Tabu din această lună, numai de bine. A fost distractiv să lucrez acest material și debitul Oanei e cuceritor. De aceea am și citat-o atât de mult – atât în revistă, cât și în bucățile care nu au ajuns în pagină (cum ar fi fragmentul despre operațiile estetice). Mai mult despre acest material găsiți pe blogul making of al revistei.
Oana a avut propriile previziuni legate de cum va fi primit acest număr:
Unii vor zice: “Mamă ce mișto. E dilimancă gagica. Nu se dezice. Super tare. Inedit.” Sau o vor lua și vor zice: “Ia, hai să vedem ce-a mai făcut nenorocita. Sigur, normal, ce să te aștepți. E o sifilitică. Nu știu cum o rabdă Dumnezeu, dragă. Da”™ n-are limite tu.” Da”™ o cumpără. O ia acasă, la subțioară. “Ce crezi c-a făcut nenorocita, tu? Nu-i mai ajunge Pepe. Acum se apucă de se ține-n brațe cu un schelet. Este revoltător.”
Tot în numărul de martie veți găsi o poveste cuceritoare despre Tedy Necula, un regizor tânăr pe cale să-și lanseze primul film de lung-metraj. Ana-Maria Onisei e la prima încercare de acest gen și s-a descurcat minunat cu o poveste grea, pe care a ținut-o însă în frâu și a avut grijă să n-o lase să cadă în patetic. Mai joc, unul dintre fragmentele mele preferate:
“Cât timp era stăpân pe situație nu se încăpățâna”, spune Dana. “Însă aici era nebunia mea: trebuia să vin cu cât mai multe instabilități ca să-l fac să progreseze. În momentele alea mai avea puțin și scotea sabia sau pistolul.” Odată, în timpul unei ședințe de terapie, o colegă a intrat în sală, iar Tudor s-a speriat de sunetul vid al ușii care s-a deschis. Și-a pierdut concentrarea, s-a dezechilibrat și s-a prăbușit. A privit-o dojenitor pe Dana, așteptându-se să-și certe colega. Dana l-a pus să se ridice. Pe genunchi, apoi cu totul. “Am să te spun lui tata și o să te aresteze”, a răbufnit el. A doua oară, colega a intrat intenționat și Tudor n-a mai căzut.
În dosar veți găsi o serie de povești minunate sub titlul “Lumea mea”. Cu actrița Maria Dinulescu pe post de gazdă, veți putea citi despre un bărbat care își petrece timpul în cavoul soției, o femeie care a reconstruit o piață din București în spațiul virtual, un bărbat care preferă realitatea oferită de secolul XIX și alții.
Toate materialele despre care v-am povestit au fost fotografiate de Cosmin Bumbuț.
25 de lucruri despre scris concis
Recent a trecut prin Facebook un val de jocuri și lepșe care ademeneau la dezvăluiri personale. Printre ele, o listă de 25 de lucruri pe care lumea nu le știe despre tine. Roy Peter Clark, unul din trainerii de la Poynter (și autorul unei cărți geniale despre scris) a luat ideea și a transformat-o într-o listă de 25 de lucruri despre scris concis.
Iată câteva exemple:
- – Keep a journal where you practice short writing.
– The shorter the passage, the greater the value of each word.
– Practice short writing on small surfaces: post-it notes, index cards, the palm of your hand.
– Cut the weaker elements: adverbs, passive constructions, strings of prepositional phrases, puffy Latinate words.
– Begin the story as close to the end as possible.
– Write a mission statement for your short writing. Keep it short.
Pentru adepții Twitter sună a biblie, dar și pentru noi restul e o listă foarte utilă. A avea mult spațiu nu e o garanție pentru un text de calitate. Se pot scrie povești minunate în 1,000 de cuvinte, doar că trebuie ceva efort pentru a le îmblânzi. Cum spune și Clark, citându-l pe unul dintre mentorii lui: Concizia e rezultatul selecției, nu al compresiei.
Două exemple de povești concise în dosarul despre dragoste din revista Tabu:
– Hainele iubitei de Ani Sandu
– Todo por el amor de Miruna Cugler
Tabu (Februarie ’09)
Ce vedeți mai sus e coperta primului număr al Tabu la care am participat activ, iar acest post poate fi considerat un prim raport de pe front. Veștile sunt bune. Toate textele menționate aici conțin elemente de narativ.
Materialul de copertă a făcut deja vâlvă datorită sarcinii Romaniței Iovan (era gravidă la momentul pictorialului), dar eu vreau să vă atrag atenția asupra textului în sine – o poveste simplă și eficientă ce are loc în sufrageria ei -, și asupra celor trei bucăți extinse de dialog dintre Romanița și fiul ei Albert (Bubu). Un exemplu:
De pe scara acoperită cu parchet ce duce la etaj, se aude lipăit de picioare goale. S-a trezit Albert, sau Bubu, sau Bubuleanu, sau Buburuz. Porția de o oră jumate de somn l-a lăsat îmbujorat și cu părul blond ciufulit. Stă culcat pe o treaptă și se uită în jos, cu ochii albaștri încă somnoroși. Romanița sare de pe canapea.
““ Ce face Bubuleana? Buburuza, Buburuzaaaa, Bubuuu.
E somnoros și când e somnoros e morocănos.
““ Hai să vedem ce face Lola! C-a-nceput să latre. Ia uite-o pe Lola cum stă cuminte și latră.
““ Nu.
““ Nu vrei să vezi?
““ Nu.
““ Stai acolo pe scări?
““ Da.
Nu scot în evidență dialogul pentru conținut ci pentru a puncta ceva mai primar. De cele mai multe ori, când suntem pe teren, avem obiceiul să considerăm orice pauză în conversația cu subiectul nostru ca pe o întrerupere. Dar dacă scopul tău e să spui povestea unui moment, să redai realitatea unei întâmplări, atunci aceste întreruperi devin mult mai interesante decât citatele lansate în eter către nimeni altul decât jurnalistul din cameră. Iar dialogul e mult mai veridic decât citatul.
Walt Harrington spune că “e sărutul morții pentru orice dorește să facă jurnalism narativ să considere materialele pe care le face că fiind ușurele”, nimic mai mult decât niște pastiluțe de “interes uman”. Ä‚sta ar fi pornirea instinctuală a unui om de știri și probabil asta ar fi și prima reacție la întâlnirea unei colecții de povești de iubire. Dar iubirea e un sentiment universal, o întâmplare prin care trecem cu toții și nu ne vom plictisi niciodată de povești din “banalul” vieții.
În dosarul din acest număr sunt cinci povești despre gesturi din iubire, toate documentate serios și scrise dinamic, în mai puțin de 1.000 de cuvinte. Citiți printre altele despre cum i-a spus Ionuț “La Mulți Ani” Verei folosind litere gigantice, despre cum Horațiu i-a donat din rinichiul său lui Sebi și despre cum a spart Mircea un spațiu părăsit pentru a expune trecătorilor hainele iubitei. (Fotografiile au fost făcute de Cosmin Bumbuț.)
Închei cu materialul mare, unul din lucrurile pe care le veți vedea de acum încolo în Tabu (l-ați văzut și în decembrie în textul despre piesa de teatru “Lear” a lui Andrei Șerban). În acest număr, Gabriela Pițurlea spunea povestea Mariei Costache, o femeie de 39 de ani care pictează titluri de filme pentru panourile a trei cinematografe bucureștene. (Fotografiile îi aparțin lui Andrei Pungovschi). Maria știe că aproape nimeni nu îi mai observă munca (ridicați capul din pământ data viitoare când treceți pe lângă Scala sau Corso), dar continuă să deseneze pentru că asta e slujba ei de 18 ani. Într-o vreme, când cinematografele de stat erau îmbâcsite de oameni, Maria făcea parte dintr-o echipă de 15 graficieni care lucrau pentru peste 30 de cinematografe bucureștene. De șapte ani e singură.
În 2001 echipa se redusese la două graficiene și un pictor. Maria lucra cu Stela, care scria ilizibil cu pixul, dar dumnezeiesc cu pensula ““ până și beată trăgea linii perfecte. Odată, Stela a țipat la polițistul din stradă să înceteze cu fluieratul, că o face să tresară când desenează, iar polițistul s-a oprit. Pictorul era Dan Dumitrescu, un om cât ușa, care avea mereu un creion în mână și făcea desen după desen, până se umplea camera de hârtii. Dumitrescu a pictat odată pe frontispiciu o femeie goală, în poziție-capră, de l-a sunat directorul și i-a zis “Îmbrac-o dracului pe aia”, iar Dumitrescu s-a urcat pe copertină și a îmbrăcat-o cu un bikini minuscul. Prăjeau pâine pe reșou când nu mai aveau bani de mâncare. Dacă nu reușeau să termine lucrările la timp, înnoptau în atelier. În 2002, Dumitrescu s-a pensionat. Înainte să plece, a spus: “Maria, să nu ne faci de râs.” Câteva luni mai târziu a plecat și Stela.
Regii mor în picioare
Vă recomandam recent un articol din Tabu de decembrie. Textul, despre premiera piesei Lear de la Teatrul Bulandra, e acum disponibil integral pe site-ul revistei. Ideea e următoarea:
Când Andrei Șerban montează “Lear”œ la București, lumea teatrului forfotește. Când o face contra cronometru, cu două distribuții feminine diferite, schimbând până în ultimul moment, forfotul devine vuiet, iar cele două premiere capătă o încărcătură explozivă. Aceasta este povestea lor.
Textul a fost scris de Lavinia Gliga și Georgiana Ilie și e primul din ce sper că va deveni o serie lungă de articole pe care le voi edita acolo (sau le voi scrie). După cum a spus și Cristina (Brăduț a fost mai direct), din ianuarie voi fi senior editor la Tabu.