Lectură de weekend: Fata care muncea mult
Dacă e să citiți ceva în acest weekend, citiți povestea Ralucăi Stroescu din cel mai recent număr al Tabu. Raluca Stroescu lucra la Ernst & Young și moartea ei în 2007 a născut un val de controverse legate de relația pe care o avem cu munca, cu propria sănătate și cu medicii la care apelăm. Ani Sandu a documentat timp de câteva luni această poveste, stând de vorbă cu familia, foști colegi, medici și încercând să treacă dincolo de interpretările facile ale unui eveniment tragic.
Ilustrațiile au fost realizate de minunata Raluca Popa.
După moartea Ralucăi Stroescu în aprilie 2007, numele ei a devenit sinonim cu munca în exces. Tânăra hotărâtă să reușească în carieră a fost transformată peste noapte într-o victimă a capitalismului sălbatic. Dar pe Raluca nu excesul de zel a doborât-o, ci mai degrabă convingerea că orice slăbiciune e trecătoare. După doi ani în care au căutat răspunsuri, părinții speră astăzi că sistemul judiciar le va indica un vinovat.
Trei motive pentru care avem nevoie de Tabu
E o zi tristă pentru piața românească de reviste. Realitatea-Cațavencu a renunțat la divizia de lifestyle, implicit la Tabu, singura al cărei viitor e incert în acest moment. Dacă nu găsește un investitor care să o mențină în viață, se va închide.
Când am plecat de la Tabu la începutul lui octombrie am făcut-o din motive personale; devenise greu de trăit cu presiunile comerciale exercitate de criză asupra unei industrii care avea oricum destule probleme, în special cu consecvența și calitatea. Am considerat că aș putea ajuta mai bine de la distanță – în timp ce-mi căutam un fellowship afară – și mare mi-a fost surpriza când am citit veștile de azi.
Nu voi comenta ce s-a întâmplat. Vreau doar să enumăr trei motive – subiective și personale – pentru care jurnalismul de revistă are nevoie ca Tabu să rămână în viață:
1. Era un titlu local, aproape unic între jucătorii mari. Asta înseamnă că avea o libertate extraordinară a formatului – putea să arate cum dorea, putea să riște, să experimenteze, să iasă din tiparele pe care trustul-mamă le impune deseori francizelor. Dacă Tabu moare e o lovitură foarte grea dată oricărei inițiative locale.
2. Pentru mine, în anul în care lucrat acolo, a fost un loc primitor pentru jurnalismul despre care vorbesc pe acest blog. A fost un spațiu în care se puteau publica povești – un spațiu în care am avut ocazia să editez texte grele de acest gen: vezi Îngerii din jurul ei. (În numărul care va ieși pe piață la finalul acestei luni veți mai găsi unul – povestea Ralucăi Stroescu). În Dosar am putut experimenta cu poveștile scurte, iar pe tabu.ro reușisem să încropim o rubrică de eseuri personale despre dragoste.
3. Acest punct e direct legat de cel precedent. Deschiderea pentru poveste, pentru un jurnalism mai profund decât ce citești în alte locuri nu a fost o cerință de trust – dovadă și decizia de azi. Deschiderea s-a datorat unui singur om și anume Cristina Bazavan, redactorul-șef. Cristina înțelege nevoia de astfel de povești și faptul că ele adaugă ceva în plus experienței de citire, dând o valoare sporită produsului. Înțelege că scriitura bună necesită timp, documentare exhaustivă și editare susținută. S-a luptat să publicăm unele din textele din ultimul an și a fost dispusă chiar să schimbe revista în ultimul moment pentru textul ăsta. Nu sunt mulți oameni ca ea și dacă Tabu se închide, nu pot decât să sper că va găsi un loc unde va putea cere mai mult jurnalism de acest fel.
— Din acest post a fost ulterior eliminate o referință și un link.
Inima nouă a lui Vlad (din Tabu de septembrie)
Toamnă trecută, în ziua în care împlinea 17 ani, Vlad Nedelea a fost diagnosticat cu cardiomiopatie dilatativă, o afecțiune netratabilă a cordului. Singura soluție pentru prelungirea vieții lui era un transplant, devenit imperativ la începutul lui 2009 când starea băiatului s-a înrăutățit și el a fost internat la Institutul de Boli Cardiovasculare și Transplant din Târgu Mureș.
La sfârșitul lui iunie, s-a găsit în sfârșit o inimă pentru el, într-un moment în care doctorii nu-i dădeau mai mult de câteva zile de trăit. Puteți citi povestea lui Vlad pe tabu.ro. Ea apare tipărită și în numărul de septembrie.
Poate ați auzit de Vlad – a fost unul dintre acele cazuri menționate în campaniile sociale desfășurate atât pe bloguri cât și în media tradițională. De cele mai multe ori povestea se termină acolo și nu știm ce s-a întâmplat mai departe. Acest text e și un exemplu de cum putem urmări ce se întâmplă în viața acelor oameni până când trec de situația dificilă în care se aflau.
PS: Alături de povestea transplantului lui Vlad puteți citi și povestea transplantului lui Florin Făgețan, 24 de ani, prietenul pe care Vlad și l-a făcut în spital.
Femeile ÅŸi munca (ÅŸi altele din Tabu de septembrie)
Relația femeii românce cu munca a evoluat simțitor în ultimii 20 de ani. Îndeajuns încât vastitatea acestei teme să pară – când am început să gândim dosarul de septembrie al Tabu – copleșitoare. Căutând o direcție mai clară, am decis să ne oprim asupra câtorva femei tinere pentru care munca e o îndeletnicire care le face plăcere. Sunt mai libere decât generațiile precedente, mai sigure pe sine și mai convinse că au o slujbă bună rău.
Puteți citi în acest dosar povești despre Cinty Ionescu (VJ-ul), Sandra Ghițescu (muza), Miruna Ralea (eco-managerul) și Andreea Ciobanu (analistul). Alte povești despre relația femeilor cu munca au fost publicate în avanpremiera dosarului, pe tabu.ro.
Tot în Tabu de septembrie, număr special de fashion, găsiți transformările modelului Alexandra Șandor în creatori celebri (mai jos, Alexandra ca Galliano – una dintre cele două coperte disponibile; cealaltă e Alexandra ca Lagerfeld). Lavinia Gliga a scris textul, din care aflați cum a ajuns Alexandra, la 19 ani, să fie una dintre cele mai cerute manechine la prezentările mari.
Tot în revistă: un portret al designerului din spatele Rozalb de Mura și povestea unui transplant de inimă (despre acest text mâine).
Și da, Tabu de septembrie e pe lat, așa cum l-ați găsit și în aprilie.
Lectură de weekend: Dezvăluirea
Acum o lună v-am oferit un teaser al dosarului din Tabu-ul de vară: cinci siluete, la cinci microfoane, conturate de led-urile gigantului luminos din spatele lor. Am scris atunci că sunt “cinci dintre cele mai interesante voci feminine românești pe care probabil nu le-ați ascultat încă.”
Astăzi a sosit timpul dezvăluirilor. Linkurile vă conduc la textele care au acompaniat fotografiile individuale de mai jos. Textele au fost scrise de Lavinia Gliga și Ani Sandu. Fotografiile le-a făcut Cosmim Bumbuț.
- Maca de la Butterflies in my Stomach.
- Raluca de la Magnolia.
- Anca (Baby Swamy) de la Cats Love Dogs.
- Luiza Zan.
- Lora.
Tabu de iulie-august 2009
Trei lucruri despre Tabu de iulie-august. În primul rând, materialul de copertă scris de Cristina Bazavan despre Camelia Șucu, una dintre cele mai de succes femei de afaceri din România, deghizată în Madonna pentru această apariție.
Mai e povestea Mariei, cea mai tânără bloggeriță din România. Ana Maria Ciobanu îi face fetiței un portret care trece cu ușurință de la anecdote din viața celei mai deștepte fete din clasă la momente din viața celei mai bătăușe. Mai jos, paragraful de deschidere:
Maria David are 8 ani și 8 luni și e cea mai tânără bloggeriță din România. A început să posteze acum un an și pune pe blog cam tot ce-i trece prin minte: poezii, povești, întâmplări din vacanță, scrisori către Moș Nicolae și Moș Crăciun, dar și sugestii de organizare a timpului. Ultimele pentru că nu-i plac oamenii care stau degeaba. “Timpul este foarte prețios și nu trebuie să-l irosim.”, a scris la începutul anului, continuând cu o listă întreagă de activități pe care trebuie să le faci ca să nu devii “om de serviciu”: să te trezești cât mai devreme (la 7:00!), să faci gimnastică, să alergi prin parc la aer curat, să citești și să te informezi pe Google despre astronomie, chimie, religie, gramatică, zoologie.
Dosarul din această lună adună într-un pictorial-spectacol cinci dintre cele mai interesante voci feminine românești pe care probabil nu le-ați ascultat încă. Descoperiți în revistă cine sunt cele cinci siluete din fotografia de mai jos:
UPDATE: Am dezvăluit identitatea celor cinci aici.
Tabu de iunie 2009
Familia Doroftei sunt pe coperta numărului din iunie al Tabu. M-am distrat copios la ședința foto pentru acest material, ea fiind de altfel și “cadru” pentru textul care acompaniază fotografiile lui Cosmin Gogu. Textul începe așa:
“Am în telefon un instantaneu delicios cu familia Doroftei. L-am făcut cu câteva minute înainte să începem să tragem bătaia cu perne, după ce toți cinci s-au urcat în patul monumental al apartamentului de hotel în care s-a făcut ședința foto. E un instantaneu delicios pentru că nu pozau. E un instaneu delicios pentru că nu se întâmplă nimic în imagine și pentru că acest nimic spune totul despre ei. E un instantaneu dorofteian, și prin asta vreau să spun că e banal, liniștitor și iritant de drăgăstos.”
Dosarul din acest număr e spectaculos. Sunt patru povești care vorbesc despre instinctul matern și dorința de-a avea copii, indiferent de sacrificii. (Una dintre povești e de fapt despre o femeie care doar s-a prefăcut că vrea un copil). Lavinia Gliga scrie despre o mamă, un tată și o mamă naturală. Tot ea a scrie și despre una dintre reprezentatele comunității de femei care încearcă să obțină declararea infertilității ca boală. Ani Sandu scrie despre Silvia Pop și show-ul “Fă-mi un copil”. Eu am scris despre o mamă adoptivă și mogâldeața ei.
Povestea mai amplă e executată de către Smaranda Șchiopu, care a scris despre Claudiu Panaite, un puști de 14 ani care visează să devină designer. De fapt, nu doar visează ci și creează în această direcție. Textul, din care puteți citi mai jos un fragment, e ilustrat cu fotografii (de Roald Aron) în care colege de școală de-ale lui Claudiu poartă creațiile lui.
Bleu cu negru? Nu se vede, o să-l acopere pliurile de la spate. Întinde fusta pe platforma mașinii de cusut electrice Singer, ține fermoarul lipit de fustă, potrivește acul deasupra și cu piciorul stâng apasă pedala care pornește motorașul. O răpăială scurtă prinde ața în loc. Å¢ac, a scos acul. Å¢ac, îl potrivește pe latura cealaltă. În mai puțin de un minut, fermoarul e cusut. Scoate fusta și o așază pe un manechin aproape la fel de înalt ca el. Se trântește pe scaun în fața bustului înfipt într-o tijă de metal, ridică picior peste picior, își duce palma la obrazul drept și privește. Îi mai trebuie ceva. Inspirația vine în grabă: “Știu, are nevoie de un lănțișor care să atârne.”
Tot în Tabu de iunie găsiți jurnalul unui experiment pe care l-am îndurat alături de Carmen Brumă – am încercat să fac sport cot la cot cu ea timp de o săptămână. Am supraviețuit, dar s-a lăsat cu multă febră musculară.
Vă recomand și eseul personal al Ancăi Rusu, un text despre un picnic idilic din copilărie tulburat de niște vești nucleare (la propriu).
Tabu aniversar (mai 2009)
Tabu de mai e număr aniversar – șapte ani. Acum câteva săptămâni mi-am petrecut o zi întreagă frunzărind arhiva revistei. Unele materiale au fost amuzante (Mircea Badea șoptind în urechea unei iepe?), unele greu de repetat (Mihaela Rădulescu sărutându-se cu Daniela Nane), iar altele ne-au făcut curioși. Dosarul din acest număr aduce la zi unele dintre poveștile cele mai interesante din istoria revistei. Citiți și aflați ce s-a întâmplat cu campioana de badminton, cu pușcăriașa închisă pe viață pentru complicitate la omor și cu tipa care a apărut goală în spot-ul de lansare al revistei.
Povestea de copertă e scrisă minunat de Cristina Bazavan, redactorul-șef, care a urmărit-o pe Oana Cuzino la filmări, la o ședință de redacție și apoi a petrecut niște timp cu Oana și fetița ei. Propoziția mea preferată: “Până în clipa aceea, adâncitura cămășii de mătase se termina în punctul cel mai înalt din bolta pe care o formau sânii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu dezvăluia nimic”.
Gabriela Pițurlea scrie despre Ludmila Corlăteanu și povestește cum a reușit designerul să-și înceapă propriul brand. Da, are legătură cu vise și o gramadă de muncă – o parte din ea pe vase de croazieră.
Cel mai curajos text din acest număr îi aparține lui Ani Sandu, care a scris un text despre “fata de la pagina 5”. Da, despre idea fetei de la pagina 5 și despre Cristina Marda, care a apărut la acea rubrică la vârsta de 30 de ani – o raritate. Ani e la primul text care necesită atâta analiză și atât de mult timp petrecut cu subiectul. “E prima oară când intru atât de mult în viața unui om”, spune ea. “E epuizant”.
Mai jos, o bucată sănătoasă din deschiderea textului – fotografiat de Roald Aron:
INDIFERENT CUM POZEAZÄ‚, toate vor același lucru: să cocheteze cu modellingul și să apară la televizor. Azi poate fi o brunetă ciocolatie de 1,60 m, care privește galeșă peste umăr, cu fundul încadrat de un triunghi mic susținut pe un fir mai subțire ca breteaua de la sutien. Mâine o blondă în pantaloni negri mulați și sutien alb cu buline, care-și odihnește pe șolduri unghiile roșu-violent. Poimâine o altă blondă, înălțată pe tocuri, în costum de baie marinăresc, o mână pe șold, cealaltă adusă nonșalant după cap, cât să-i dea un imbold sfidător bărbiei.
Sunt diferite, dar visează același vis ““ să ajungă cunoscute și să culeagă aplauze și aprecieri. Sunt fetele de la pagina 5, care privesc la Mihaela Rădulescu, Nicoleta Luciu, Daniela Crudu sau Simona Sensual, imagini învălmășite ale succesului feminin românesc, apoi se studiază în oglindă și se întreabă “De ce ele și nu eu?”. Se fotografiază în ipostaze similare, zâmbesc când timid, când provocator, dezgolesc întâi un umăr, apoi un genunchi, apoi un sfârc ““ două dacă trebuie ““ și privesc aparatul cu ochi rugători.
(…)
Fetele de la pagina 5 nu pierd timpul. Iau orice oportunitate din zbor.
Making of “ÃŽngerii din jurul ei” (Tabu aprilie ’09)
“Îngerii din jurul ei” este una dintre cele mai grele povești cu care m-am întâlnit ca editor. Atât ca subiect, cât și ca execuție. Dar e și unul dintre textele care avea forță și direcție încă de la primul draft. Lavinia Gliga, care a documentat și scris acest text, povestește în interviul de mai jos despre pașii pe care i-a făcut ca să ridice această construcție. (Postat republicat de pe blogul making of al Tabu).
Unua dintre lecțiile cele mai importante – nu știi dacă e o poveste acolo dacă nu te apuci să pui niște întrebări:
Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu știam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina și Lupșa mi-au ignorat smiorcăielile. Și ei își puneau problema eșecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediție de recunoaștere la fața locului, nu puteam ști dacă iese ceva sau nu.
* Cum te-ai apucat de această poveste?
Cu groază. Å¢in minte prima întâlnire (6 februarie) dedicată acestei povești, cu Cristina Bazavan și Cristi Lupșa. Lupșa în calitate de editor, Cristina în calitate de cap al răutăților (ea a venit cu propunerea să scriem povestea reală a fetei ce inspirase “Lizoanca”, un roman de ficțiune), eu în calitate de carne de tun. Știam cam ce s-a scris în presă în 2007 și dădusem doar câteva telefoane.
Aflasem de la Ionel Brătianu, asistentul social care a intervenit primul în acest caz, că fata nu vorbește despre ce s-a întâmplat. A ținut să-mi spună asta la primul telefon, trasând o limită clară pe care trebuia s-o respect în eventualele interacțiuni cu ea. Vorbisem și cu directorul Protecției Copilului din Vaslui, care a dat o primă undă verde, asezonată cu alte restricții: fără nume și fără fotografii în care să i se vadă fața. Aveam așadar un personaj principal fără nume real și fără față, cu care nu puteam să vorbim despre ce i s-a întâmplat. Trebuiau reconstruite întâmplări vechi de cel puțin un an. Trebuiau adunate și compilate amintiri ale oamenilor din jurul fetei și informații oficiale – de la Poliție, de la Protecția Copilului.
Mă simțeam ca ghinionistul care a tras paiul cel mai scurt și speram să se întâmple o minune, să nu mai trebuiască să scriu eu articolul. Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu știam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina și Lupșa mi-au ignorat smiorcăielile. Și ei își puneau problema eșecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediție de recunoaștere la fața locului, nu puteam ști dacă iese ceva sau nu.
* Ce vroiai să arăți?
Cum totul a pornit de la un roman ce ficționaliza povestea, în prima instanță scopul a fost să arăt ce s-a întâmplat în realitate. Dar cum realitatea vine la pachet cu o sumedenie de limitări – și revelații -, scopul s-a modelat odată cu povestea. Când am cunoscut-o pe Corina, n-am putut să fac legătura între ea și trecutul ei (cât aflasem până atunci despre el). Cu cât am petrecut mai mult timp cu ea, cu atât mi-a crescut hăul dintre cele două perioade. Așa că trecutul a devenit din ce în ce mai puțin important; am vrut să arăt cât mai mult din evoluția vieții ei și prezent. Apoi, am descoperit personaje secundare surprinzătoare. Am vrut să arăt cum s-au concentrat forțele acestor oameni întru binele Corinei, dar și câte puțin din poveștile lor. Am descoperit satul, oamenii de la școală, părinții. Am vrut să arăt că soarta fetei a depins foarte mult de context, că fiecare a făcut până la urmă ce a știut mai bine și că nu trebuie tranșat totul în alb și negru, oameni buni și oameni răi.
* Ce a presupus perioada de documentare și reporting? Cam cât a ținut?
Șapte zile în Bârlad, în două reprize la distanță de o săptămână, plus câteva drumuri în Popeni, satul Corinei. Zilele astea au fost cele mai frumoase (în ciuda furtunilor de zăpadă și a lipsei ocazionale de apă și curent) și rodnice. În Bârlad am pendulat între centrul lui Brătianu și cel în care stă Corina. Pe Brătianu l-am vânat cel mai mult (e mereu pe drumuri și mai uită să reacționeze la apelurile pierdute), adunând ore bune de povești cu el la cele mai variate momente ale zilei.
Esmeralda, directoarea centrului unde stă Corina, m-a găzduit vreo patru ore în biroul ei, m-a hrănit și mi-a dat o imagine mai cuprinzătoare despre Protecția Copilului și problemele cu care se confruntă cei din sistem. Prima întâlnire cu Corina a fost de fapt cu Corina și Cristina, psihologul. Cu ele cea mai importantă a fost încrederea. Trebuiau să mă cunoască, să-și dea seama că nu vreau să scormonesc după lucruri ce-ar putea să facă rău. În Popeni am fost la părinți (am avut norocul să-i prind pe amândoi acasă) și apoi la bunica din partea mamei, unde stă fratele Corinei. A doua zi am ajuns la școală, unde am vorbit cu fosta directoare și actualul director.
Documentarea a presupus și informații oficiale. La Poliția din Zorleni, comuna de care aparține Popeni, nu am mai găsit pe nimeni implicat în caz. Am aflat despre anchetă de la Poliția din Vaslui, printr-un pingpong de mailuri cerere – răspuns oficial. (La tribunal nu am avut succes: procesul era încă deschis, eu nu eram parte implicată, iar accesul la rechizitoriu ar fi însemnat săptămâni de așteptare după aprobări.) S-au mai adunat și rapoarte ale Protecției Copilului, fișe medicale, declarații date la Poliție. Totul completat cu telefoane și mailuri de completare/verificare/reverificare. Încheind cu deja clasica senzație că nu am destul, când a trebuit să mă opresc și să m-apuc de scris.
* Știai în timp ce erai pe teren cum vei scrie acest text? Cum ai știut ce să aduni?
Nu, nu știam. În primele zile în Bârlad am fost terorizată de gândul că plec de acolo fără să fi adunat nimic. A fost însă binevenită pauza de o săptămână, în care au putut să se mai așeze lucrurile. Mi-ar plăcea să pot spune că am transcris tot ce adunasem, sigur m-ar fi liniștit și m-ar fi ajutat să descopăr goluri ce trebuie umplute.
La a doua vizită am mers mai la țintă (sau așa îmi pare acum), ba chiar credeam că am găsit finalul; am încercat să pun cât mai multă carne pe scheletul care mi se conturase în minte. A funcționat cu ziua de 2 octombrie, când mama Corinei a făcut reclamația la Poliție. Era o dată ce apărea peste tot, părea genul ăla de moment care împarte totul în înainte și după. De acolo a venit nevoia de a burduși cu detalii zilele ce au urmat și cea în care Corina a fost luată la Bârlad. L-am descusut pe Brătianu în timp ce Roald Aron îi făcea poze, în ultimele minute de Bârlad. Așa am descoperit-o și pe Laura, sociologul, pe care Brătianu n-o mai pomenise până atunci.
* Cât timp a luat scrisul și ce decizii ai luat?
Au fost trei zile de scris din care nu mai țin minte nimic. Aveam pe birou printurile cu toate transcrierile, deja puțin curățate, sortate și capsate pe personaje, un dosar cu copii de acte oficiale și o schiță filiformă cu rol de structură – patru momente, fiecare cu una-două idei subordonate. Și aveam deja fixul cu numele: să devină Corina doar când își începe noua viață. A fost o decizie de care n-a fost ușor să mă țin, necesitând jonglerii cu pronume și mai multe variante de “pseudonime”. Fiind un text mare, bogat în personaje, am decis să-l construiesc cât de cât cronologic, fără mari bucle temporale. S-au clarificat intrarea în scenă a personajelor și momentele dedicate fiecăruia. Le-am dat pe rând cuvântul, să aducă ceva în plus la poveste, fiecare cu câte ceva din versiunea proprie.
Așa a ajuns primul draft să sune ca opera unui spiritist – sau a unei persoane posedate, în repetate rânduri, de felurite voci.
La editare vocile s-au mai domolit, ajungând la un timbru cât de cât unitar. Cu atâtea voci, sigur nu mai era nevoie și de a mea. N-am vrut să apar în text și m-am străduit să mă ocolesc chiar și în ultima parte. Corina nu s-a teleportat în Popeni în acea sâmbătă luminoasă de februarie. A ajuns acolo cu Roald și cu mine. Când făcea Roald pozele la centru, Corina a auzit că urmează să mergem în Popeni și a rugat-o pe Cristina să o lase să vină cu noi. M-am decupat din scenă, chiar dacă am fost foarte emoționată când Cristina a scris pe biletul de voie că o însoțesc pe Corina “în calitate de prietenă”, când ne-am ținut de mână pe potecile înghețate sau când ne-am făcut poze pentru noi, ținându-ne în brațe.
Textul a trecut prin cinci drafturi, însemnând cizelare de scriitură combinată cu verificări și confirmări de informații.
* Dă-ne exemplu de cum s-a născut o scenă.
Până în ultima zi de Bârlad, am funcționat cu un alt final în minte – identificat după prima vizită și demolat de a doua. Era un tablou de familie fericită, noua familie a Corinei – ea cu toată gașca de copii, cu Esmeralda, Cristina și fiicele lor, într-o duminică cu muzeu dimineața și pizza seara. Nu aș fi îndrăznit să visez la finalul care mi-a fost oferit. Mi s-au înmuiat genunchii de bucurie când a venit Cristina cu propunerea să o luăm pe Corina cu noi în sat. Puteam să închid frumos cercul povești, cu Corina în mediul din care a plecat acum mai bine de un an, interacționând cu părinții, cu vecinii, cu bunica și fratele. Cu toată bucuria, când a fost să-l scriu, finalul n-a curs taman în forma pe care o puteți citi acum. Am dus-o pe Corina la mama, am lăsat-o pe mamă să-și spună păsul, am coborât-o pe Corina la șosea, l-am adus pe tată, l-am lăsat să-și spună – în felul lui – păsul, am urcat-o pe Corina în mașină. Dar vizita noastră nu se oprea aici, așa că am continuat.
Am dus-o pe Corina la bunica acasă, unde l-a găsit pe Valentin și un văr de-al lor, au mâncat plăcintă, și-au comparat telefoanele și… Și nu mai puteam să continui. Mi-a trebuit să mă chinui vreo oră să scriu ce s-a întâmplat la bunica până să-mi dau seama că-mi depășisem de mult semnul de STOP.
În primul draft, după ce am șters agonia de la casa buncii, textul de termina așa: “Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să stea cât mai mult cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Și într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad.”
La draftul doi: “Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să apuce să stea puțin cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Și într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad, acasă.”
Acel acasă dădea lovitura de grație. Deși e un singur cuvânt, a dat multe bătăi de cap. Mi-am pus problema dacă e corect să-l folosesc și mi-am zis că da, o auzisem de mai multe ori pe Corina referindu-se la centru ca la “acasă”. Nu vroiam să alterez în nici un fel realitatea, să dau înțelesuri care sunau bine dar nu-și aveau neapărat locul acolo. “Acasă” nu i-a supraviețuit unei propoziții spuse de Corina la telefon, când m-a sunat într-o duminică. Am întrebat-o ce mai face, mi-a spus că face bine, e acasă. Apoi m-a întrebat dacă vreau să vorbesc și cu Valentin, fratele ei. “De ce nu mi-ai zis că ești în Popeni?”, am întrebat-o pe Corina. “Păi nu v-am zis că sunt acasă?”
Cu o zi înainte să plece revista la tipar, deși ne îndrăgostiserăm toți de acel cuvât de încheiere, “acasă” a fost transformat în “celălalt acasă”.
* Care a fost cel mai greu lucru în tot acest proces?
Să fac dreptate cititorului și personajelor deopotrivă. A fost greu, pentru că m-am atașat mult de personaje – în special de Corina -, oamenii care de fapt au făcut posibilă această poveste. Am cântărit detalii care puteau pune într-o lumină nefastă un personaj: vreau să fac asta? Am cum și unde să echilibrez acel detaliu?
Un exemplu ar fi tatăl: cât spun, cât îngroș anumite tușe ca să nu distorsionez sau să închid personajul într-un șablon nedrept. A contat să fie totul corect și conform realității și am încercat să păstrez o poziție cât mai obiectivă (când Lupșa mi-a sugerat că pot da o notă subiectivă momentului din final, când tatăl își aruncă fesul, m-am simțit confortabil doar cu adăugarea lui “neputincios”). A contat – mai mult ca de obicei – să nu simtă cineva că am profitat de poveste, că am “mercenărit” fără considerație față de acele vieți.
Cum s-a făcut pictorialul de copertă din Tabu de aprilie
Curioși cum a fost făcut pictorialul de copertă din cel mai recent număr al Tabu? Citiți povestea Laurei Cîrnici de la shooting și un interviu în care Raluca Frînculescu povestește cum a retușat imaginile.
