Lectură de weekend: Falimentul unei naţiuni
Michael Lewis e unul dintre jurnaliștii cei mai pricepuți când vine vorba de transformarea unor subiecte economice aparent seci în povești senzaționale despre relația oamenilor cu banii – fie că oamenii ăștia sunt bancheri, investitori sau puști de 14 ani.
În aprilie a scris un astfel de text în Vanity Fair. E vorba despre falimentul Islandei, o insulă de pescari care prin 2003 s-a decis să devină o super-putere mondială în finanțe. Dacă Wall-Street poate face asta, s-au gândit islandezii, noi de ce n-am putea? Și au început să împrumute, să investească aiurea și să cumpere în prostie. În 2008 bula s-a spart, moneda națională s-a dus dracu’ și islandezii au rămas într-o datorie imposibilă (cam 350,000 dolari pe cap de locuitor).
Lewis s-a dus la Reykjavik și s-a întors cu o poveste senzațională despre finanțe mondiale și nepricere.
Dacă vă place cum scrie Lewis despre bani, citiți și “Jonathan Lebed’s Extracurricular Activities“, un text din 2001 despre un puști de 15 acuzat de guvernul american de fraudă la bursă. (E acolo o confruntare superbă între Lewis, reporterul și un oficial).
Că tot povesteam acum câteva zile despre obietivitate în jurnalism. Uitați Iată ce are Michael Lewis de spus pe tema asta:
I reject the idea of the “objective journalist”. The notion that you can be so detached that who you are doesn’t affect how you see things is worse than bad. It is the enemy of good writing. The best I can do is to purify my vision and then leave it to the reader to decide what it is worth. The ultimate goal of writing is to give pleasure, not to deliver objective truth.
Premiile SPD
Wired câștigă 13 premii la gala Society of Publication Designers (SPD), inclusiv medalia de aur pentru “Magazine of the Year”. În rest, o listă obișnuită de câștigători cu premii multe și pentru GQ și Fred Woodward și pentru New York Times Magazine, care a cam curățat secțiunea de fotografie jurnalistică de revistă.
Vedeți aici câțiva dintre câștigători (urmează și restul). O listă completă aici.
Scurtă pledoarie pentru jurnalismul personal
Nu cred în “obiectivitate” jurnalistică. E un concept frumos, dar neînțeles, pompos ridicat la rang de standard (de netrecut). Prefer să-mi asum subiectivitatea. Nu numai în ce scriu, ci și în ce aleg să notez când sunt pe teren și chiar înainte de asta, în alegerea unui subiect. Asta pentru că sunt de părere că jurnalismul cel mai bun e personal. Nu doar personal, persoana I, eu eu eu, acest text este cu mine, despre mine. Ci și personal, eu interpretez, filtrez, reacționez la ce văd și la ce se întâmplă în povestea pe care vreau să o spun. Și nu, nu vorbesc de opinie.
Despre personal în jurnalism am mai scris când am vorbit de eseurile scurte. Mai sunt multe de spus, dar voiam azi să punctez două lucruri. În primul rând niște vorbe de la Tom Junod, unul dintre autorii mei preferați, un scriitor care filtrează și interpretează nemilos realitatea în articolele sale (două exemple: The Loved Ones și The Terrible Boy)
I have a very personal take on journalism, derived from my insistence that journalism should be personal — indeed, that we’re only deceiving ourselves if we say that it’s not. (…) I went out to LA, and something happened out there that I felt that I should talk about.
LA is a weird place for an epiphany, but somehow I keep having them out there, sometimes by force. Indeed, I had never done a piece of nonfiction writing until I visited LA when I was just out of college and working as a salesman, and I got robbed, at gunpoint, in my hotel room. I didn’t know nonfiction existed, and that plain experience demanded witness. But after it was over, and I survived, I had no place to put the experience, except on paper, and so I wrote an account of the robbery. I became the writer that I am today, thanks to a drug addict with a 45.
Îmi place mult cum sună: “that plain experience demanded witness”. De prea multe ori reporterii se întorc de pe teren doar cu niște citate, considerând că lucrurile mișto care s-au întâmplat (personajul a căzut într-o groapă în timp ce curăța curtea casei de frunze) sunt de spus la bere, nu de băgat în text. De ce nu? De ce să nu fie bucata pe care o scrii un răspuns la evenimentele pe care le-ai trăit ca reporter?
Mă întorc puțin la textele în care autorul e personaj principal (repet, personal nu înseamnă strict persoana I), dar povestea e spusă într-un fel care o face universală și despre mult mai mult decât un eveniment banal. Aseară am ascultat unul dintre cele mai senzaționale episoade din This American Life. (Vivian Gornick spune în “The Situation and the Story: The Art of Personal Narrative” că filtrul personal e bine înșurubat și atunci când consumăm ceva și că vom reacționa cel mai puternic la o bucată de scriitură în momentele în care avem nevoie de anumite informații, concluzii, imagini în viața noastră.)
Îmi asum deci reacția subiectivă la “Return to the Scene of the Crime” un episod care conține o poveste și trei eseuri (unul dintre ele muzical). Primul eseu este de hotărâre și nesiguranță, al doilea este despre procesul creativ și nevoia de a-l desface în bucăți pentru a-l înțelege, iar al treilea este despre schimbările prin care trece un om după moartea unui părinte. Și bineînțeles – fiind vorba de TAL – toate sunt conforme cu numele episodului, povești despre oameni care s-au întors “la locul faptei” pentru a înțelege câte ceva despre cine sunt.
Personal. Și touși jurnalism. Și incredibil de puternic.
Cum plătim ÅŸi promovăm jurnalismul de “lungă-întindere”
Voiam de ceva vreme să scriu acest post, dar am tot amânat, crezând că va exista un moment potrivit, cu rezonanță. Am renunțat să-l mai caut. Textul pe care vi-l recomand este de fapt un discurs ținut în martie de Gerald Marzorati, editorul NY Times Magazine, la CASE Editors Forum. Marzorati vorbește despre viitorul jurnalismului de “lungă-întindere”, poate cel mai frumos și nepretențios mod de a descrie jurnalismul care încearcă să spună o poveste complexă, să exploreze un fenomen, să reconstruiască un eveniment.
Pe acest blog îi spunem cel mai des jurnalism narativ, dar narativ poți face și în 800 de cuvinte dacă redai un eveniment banal. Marzorati vorbește exclusiv despre viitorul materialelor catre trec de câteva mii de cuvinte, care înghit 6-8-10 pagini de revistă, care se produc după luni de muncă și care ajung să fie, adesea, cea mai completă redare a momentului/omului/fenomenului. (E plin acest blog de exemple de astfel de texte).
Speech-ul lui Marzorati e interesant din mai multe motive:
- După ani de zile de experiență, Marzorati nu-și mai pune falsa întrebare: va citit cineva 6.000 de cuvinte pe acest subiect? Experiența i-a arătat ca da – o poveste bine scrisă va fi ceva la care oamenii se vor opri. O vor citi și pe Blackberry dacă îi prinde.
- E construit pe o întrebare legată de tipul care citește pe Blackberry. Dacă el ia cele 6.000 de cuvinte gratis de pe pagina noastră de net și pierde relația fizică cu revista, mai are contextul în care a apărut acel material? Și mai mult – dacă toți vor lua textul pe gratis, cum vom putea scoate banii necesari ca să producem un astfel de conținut? Cu alte cuvinte, întrebarea nu e cine citește, ci cum îi convingem pe cei care citesc astfel de jurnalism să plătească pentru el?
- Dă niște definiții. O face scurt și eficient: [This is] prose that is based on facts, on material selected from (and remaining a verifiable part of) what we call the real world. No invention here. Just the reported facts. But NOT just the facts. Because in long-form journalism (…) there can be a tremendous amount of invention brought to bear on how a piece is organized, on how its story-telling armature is constructed, on what voice is arrived at, and on what style inhabits the sentences. There is art in the presentation, or, more accurately, the re-presentation.
- Atinge unul dintre subiectele care pe mine mă chinuie cel mai mult: e jurnalismul narativ o formă care se potrivește cel mai bine culturii americane? El spune că da. Eu i-aș spune că există oameni și în România care încearcă să execute astfel de povești. În mare însă, generalizarea lui e corectă: With the exception of the tradition of British travel writing, this kind of writing has had no European counterpart – and, for that matter, no counterpart anywhere else in the world. Magazines in Germany and France print long articles, but these pieces are largely essayistic and always fiercely subjective. Nor do they trouble the reader with scenes or narrative. Reporting, when there is reporting, remains firmly at the service of ideas and theories.
- Spune multe despre efortul uman și financiar care intră în crearea unui cover story. Luni întregi și sume care uneori trec de $40.000. Numai pentru cover story. La noi, când trec de 1.500 de euro înseamnă că a fost o investiție ieșită din comun.
Speech-ul se încheie cu întrebările care l-au propulsat: care e viitorul și cum se poate monetiza jurnalismul de calitate. Sunt întrebări grele pentru un editor cu experiența lui Marzorati, dar sunt întrebări și mai grele în România, unde această formă e practicată constant – și deocamdată la un nivel mediu – de nici doi ani de zile.
Am editat peste 20-30 de texte de “lungă-întindere” în acești doi ani. Am și scris câteva. Au fost texte care au luat de la o lună la un an, unele mai puternice, altele mai sărace în forța evocativă. Feedback-ul, când l-am primit, a fost bun, dar insuficient; asta deși sunt convins că mult mai mulți oameni citesc poveștile bine scrise decât aleg să spună ceva despre asta.
Presupunând că unii dintre acești cititori sunt și cititorii acestui blog, vă întreb (și sper să aveți cinci minute pentru feedback): ați plăti pentru jurnalism de “lungă-întindere”, bine documentat, bine editat, bine produs, capabil să evoce într-un mod emoționant și captivant – da, ca ficțiunea – realitatea în care trăim astăzi? Și dacă da, cât? 10 lei pe lună? 15? 20? 50 odată la trei luni?
Și încă una, ca bonus: sunt convins că sunt mulți care ar citi un astfel de jurnalism, dar nu știu că există (sugestie: cumpărați măcar de curiozitate un Esquire sau un Tabu). Cum poți ajunge la ei?
Ellies ’09 – revistele câştigătoare
Aseară, la New York, s-au decernat premiile de scriitură, design și concepție din jurnalismul de revistă american. Nimic pentru săptămânalele de știri – Newsweek și Time -Â dar o recoltă bună pentru revistele generaliste. Și, cum mă așteptam, premiul pentru feature writing acordat lui Chris Jones de la Esquire pentru The Things that Carried Him.
Câțiva dintre câștigătorii aleși de American Society of Magazine Editors (ASME), mai jos. Lista completă aici. Despre nominalizări am mai scris aici.
REPORTING: The New York Times Magazine: Right at the Edge, Dexter Filkins.
FEATURE WRITING: Esquire: The Things That Carried Him, Chris Jones.
PROFILE WRITING: Rolling Stone: The Lost Years and Last Days of David Foster Wallace, David Lipsky.
ESSAY: Backpacker: The Source of All Things, Tracy Ross.
Trebuie să menționez că Wired a câștigat trei premii seara trecută, printre care general excellence la categoria lor de tiraj și design (vinovat pentru cum arată Wired e Scott Dadich). Mai jos, una dintre cele trei coperți pentru care au câștigat:
Tabu aniversar (mai 2009)
Tabu de mai e număr aniversar – șapte ani. Acum câteva săptămâni mi-am petrecut o zi întreagă frunzărind arhiva revistei. Unele materiale au fost amuzante (Mircea Badea șoptind în urechea unei iepe?), unele greu de repetat (Mihaela Rădulescu sărutându-se cu Daniela Nane), iar altele ne-au făcut curioși. Dosarul din acest număr aduce la zi unele dintre poveștile cele mai interesante din istoria revistei. Citiți și aflați ce s-a întâmplat cu campioana de badminton, cu pușcăriașa închisă pe viață pentru complicitate la omor și cu tipa care a apărut goală în spot-ul de lansare al revistei.
Povestea de copertă e scrisă minunat de Cristina Bazavan, redactorul-șef, care a urmărit-o pe Oana Cuzino la filmări, la o ședință de redacție și apoi a petrecut niște timp cu Oana și fetița ei. Propoziția mea preferată: “Până în clipa aceea, adâncitura cămășii de mătase se termina în punctul cel mai înalt din bolta pe care o formau sânii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu dezvăluia nimic”.
Gabriela Pițurlea scrie despre Ludmila Corlăteanu și povestește cum a reușit designerul să-și înceapă propriul brand. Da, are legătură cu vise și o gramadă de muncă – o parte din ea pe vase de croazieră.
Cel mai curajos text din acest număr îi aparține lui Ani Sandu, care a scris un text despre “fata de la pagina 5”. Da, despre idea fetei de la pagina 5 și despre Cristina Marda, care a apărut la acea rubrică la vârsta de 30 de ani – o raritate. Ani e la primul text care necesită atâta analiză și atât de mult timp petrecut cu subiectul. “E prima oară când intru atât de mult în viața unui om”, spune ea. “E epuizant”.
Mai jos, o bucată sănătoasă din deschiderea textului – fotografiat de Roald Aron:
INDIFERENT CUM POZEAZÄ‚, toate vor același lucru: să cocheteze cu modellingul și să apară la televizor. Azi poate fi o brunetă ciocolatie de 1,60 m, care privește galeșă peste umăr, cu fundul încadrat de un triunghi mic susținut pe un fir mai subțire ca breteaua de la sutien. Mâine o blondă în pantaloni negri mulați și sutien alb cu buline, care-și odihnește pe șolduri unghiile roșu-violent. Poimâine o altă blondă, înălțată pe tocuri, în costum de baie marinăresc, o mână pe șold, cealaltă adusă nonșalant după cap, cât să-i dea un imbold sfidător bărbiei.
Sunt diferite, dar visează același vis ““ să ajungă cunoscute și să culeagă aplauze și aprecieri. Sunt fetele de la pagina 5, care privesc la Mihaela Rădulescu, Nicoleta Luciu, Daniela Crudu sau Simona Sensual, imagini învălmășite ale succesului feminin românesc, apoi se studiază în oglindă și se întreabă “De ce ele și nu eu?”. Se fotografiază în ipostaze similare, zâmbesc când timid, când provocator, dezgolesc întâi un umăr, apoi un genunchi, apoi un sfârc ““ două dacă trebuie ““ și privesc aparatul cu ochi rugători.
(…)
Fetele de la pagina 5 nu pierd timpul. Iau orice oportunitate din zbor.
Ray desenează reviste
Aseară, am fost la KLUDIstudio să-l ascult pe Raymond Bobar povestind despre designul de revistă. Am avut norocul să-l cunosc pe Ray la Esquire, unde a făcut minuni vizuale cu multe dintre materialele pe care le-am scris sau le-am editat (multe menționate pe acest blog). Îmi place să cred că Ray are o mare parte din vină pentru faptul că au fost citite.
Ray vorbește cu o pasiune rară despre munca lui și mă bucur că a ieșit în lume să povestească despre rolul unui art director la o revistă și despre superficialitatea cu care majoritatea revistelor românești sunt executate vizual (Mi-a plăcut și citatul despre design de revistă pe care l-a folosit: “Design can be art” – Paul Rand.)
Mai jos sunt câteva dintre spread-urile de deschidere pe care le-a făcut Ray la Esquire în perioada în care ne-am intersectat acolo. Mai multe imagini ale muncii lui din Esquire, Republik și Men’s Health (casa lui actuală), pe site-ul lui.
Pulitzer de 2009 (ÅŸi un flashback de 2008)
Luni seară s-au anunțat câștigătorii premiilor Pulitzer pe 2009. Categoria feature writing a fost câștigată de Lane DeGregory de la St. Petersburg Times, cu un text despre o fetiță neglijată, care a fost găsită într-o casă colcăind de jeg, incapabilă să vorbească și să se hrănească singură. Foarte interesantă e prezentarea online a materialului – burdușită cu video, audio și o tonă de resurse pentru cititorii care vor să ajute.
Apropo de Pulitzer-uri. Câștigătorul de anul trecut, superbul Pearls Before Breakfast are un epigon în presa românească. România Liberă a încercat să imite experimentul violonistului de la metrou făcut de Washington Post, dar rezultatul e dezamăgitor. Cum spunea cineva: e ca o fotografie neclară făcută unui tablou celebru. Textul lui Weingarten era mult mai mult decât anunțarea rezultatului unui experiment.
Vestea bună pentru RL și pentru cei care vor spună povești e că textul rămâne – la o săptămână după apariție – în fruntea topului celor mai citite texte.
Realitatea se mai cheamă şi viaţă
Numărul din 3 aprilie al Dilemei Vechi pune întrebarea “Moare jurnalismul?”. Am răspuns și eu la ea – nu moare, dar se schimbă – într-un text în care am pus accentul pe nevoia de a scrie (și citi) despre oamenii și lumea care ne înconjoară. Începe cam așa:
Într-un week-end din martie am fost la Craiova să vorbesc cu niște liceeni despre jurnalism. Înainte de curs le dădusem să citească un articol despre un puști de 16 ani, fundaș la juniorii Rapidului, care visează să devină profesionist. Textul se întindea pe opt pagini de revistă și totuși l-au devorat. Au înțeles imediat că nu era vorba doar despre fotbal sau despre Florin. Putea fi orice și oricine ““ politică sau știință, adolescenți sau adulți ““, și articolul ar fi fost la fel: o poveste despre vise și perserverență. Era un text despre banalul vieții, cu personaje, acțiune și emoții.
Și era jurnalism.
Textul integral îl găsiți aici.
Calitatea, după concedieri şi restructurări
Un articol superb în American Journalism Review despre ce se întâmplă cu calitatea unui ziar (online și tipărit) după câteva runde de concedieri și restructurări (o practică trendy și la noi de câteva săptămâni). Carl Sessions Stepp se axează în special pe copy editing, ultimul bastion prin care trebuie să treacă informația ca să ajungă la public. (Echivalentul în schema de muncă de la noi ar fi corectorul , doar că un copy editor e mai mult decât atât; practic face ce face un editor plin în România.)
Concluziile acestui text? Volumul de muncă a crescut, rapiditatea primează în fața calități și finisarea unui text e laxă – adică jurnalismul produs e mai puțin precis și uneori mai puțin isteț. Iar întrebarea care rămâne e ce se va întâmpla cu faza de finisare a unui text și cum va influența gâtuirea ei calitatea și credibilitatea publicației?
[At] newsrooms nationwide, is that fewer editors scrutinize copy, and they often spend less time per item than they would have just a few years ago.
Together, these developments raise unprecedented questions about the value ““ and the future ““ of editing itself. Already at many news organizations, journalists and readers alike have noticed flabbier writing, flatter headlines, more typos. How far can you cut editing without crippling credibility? How do you balance immediacy and accuracy? How much does fine-tuning matter to the work-in-progress online ethos?
PS: Textul merită citit și ca un exemplu de cum ar trebui reporterii de media să scrie despre schimbările din presă: mergând pe teren, observând și vorbind cu oameni.