Esquire de iulie-august ’09
Buzdugan și Morar sunt coperta numărului de iulie-august al Esquire-ului românesc, un cover story scris de Ani Sandu. Am scris și eu două texte mai lungi pentru acest număr, primele de la cel despre Mihaela Rădulescu. Unul este despre Andi Moisescu, bărbatul ocupat, muncitor, care spune că se joacă, nu muncește.
Al doilea este un experiment – am fost o lună la sală și am lucrat cu un antrenor personal ca să-mi pornesc corpul, o mașină sedentară care pufăie și se chinuie. M-a ajutat Mihai Dragomir, un expert în domeniu și inventatorul conceptului Cardio-Mix.
Vă mai recomand și textul Ancăi Rusu despre luptele sângeroase duse săptămână de săptămână de către comunitatea Warhammer din București.
Imaginile spread-urilor de deschidere ale acestor texte le găsiți mai jos:
Tabu de iulie-august 2009
Trei lucruri despre Tabu de iulie-august. În primul rând, materialul de copertă scris de Cristina Bazavan despre Camelia Șucu, una dintre cele mai de succes femei de afaceri din România, deghizată în Madonna pentru această apariție.
Mai e povestea Mariei, cea mai tânără bloggeriță din România. Ana Maria Ciobanu îi face fetiței un portret care trece cu ușurință de la anecdote din viața celei mai deștepte fete din clasă la momente din viața celei mai bătăușe. Mai jos, paragraful de deschidere:
Maria David are 8 ani și 8 luni și e cea mai tânără bloggeriță din România. A început să posteze acum un an și pune pe blog cam tot ce-i trece prin minte: poezii, povești, întâmplări din vacanță, scrisori către Moș Nicolae și Moș Crăciun, dar și sugestii de organizare a timpului. Ultimele pentru că nu-i plac oamenii care stau degeaba. “Timpul este foarte prețios și nu trebuie să-l irosim.”, a scris la începutul anului, continuând cu o listă întreagă de activități pe care trebuie să le faci ca să nu devii “om de serviciu”: să te trezești cât mai devreme (la 7:00!), să faci gimnastică, să alergi prin parc la aer curat, să citești și să te informezi pe Google despre astronomie, chimie, religie, gramatică, zoologie.
Dosarul din această lună adună într-un pictorial-spectacol cinci dintre cele mai interesante voci feminine românești pe care probabil nu le-ați ascultat încă. Descoperiți în revistă cine sunt cele cinci siluete din fotografia de mai jos:
UPDATE: Am dezvăluit identitatea celor cinci aici.
NiÅŸte porno ÅŸi niÅŸte jurnalism
Rezumat pentru Twitterati: Un post despre cum difuzează Kanal D porno românesc cu norișor și despre cum poți scrie bine despre sex (cu recomandări cu tot).
Aseară, puțin înainte de miezul nopții, am făcut un circuit al canalelor TV înainte să mă pun la un film. E o practică curentă, un supliciu prin care descopăr sau testez idei. Pe Kanal D, Luis Lazarus, una din mândriile crescătoriei de păsări Phoenix a televiziunii îndoielnice, promitea mult șoc și porno cu Eva Kent și Sexy Brăileanca – odată cu bulina de 18 ani pe care tocmai urma s-o lipească pe ecran.
M-a amuzat promisiunea lui Lazarus. Una dintre constantele televiziunii isterice după format OTV, care se practică cu succes de peste un an încoace, e supralicitarea. Nici “mutările-bombă” anunțate de vreun patron de club nu se finalizează, nici politicianul cu hârtii în brațe nu face promisa “declarație incendiară”, nici turma porno nu dezvăluie “informații de culise”. În spiritul promisiunii de acest tip, ar fi trebuit să urmeze un clip filmat cu telefonul mobil, din mașina aflată pe malul opus casei în care se pare că niște siluete se ocupă una de cealaltă.
Și apoi a început primul clip, o captură dintr-un film porno autohton, care se deschidea odată cu protagonista (Eva Kent), a cărei zonă genitală era acoperită de capul unui tip, peste care venea – din studio, ca o umbrelă anti-CNA – un norișor. Doar că ăsta a fost cel mai transparent și mai fin norișor de blur pe care l-am văzut de ceva vreme. Nici hăcuiții de la știrile de la ora 5 nu beneficiază de așa o ceață fină.
Pe Kanal D era pornografie vag blurată de un norișor nesigur, care nu putea întotdeauna să anticipeze mișcările bruște ale organelor, care mai scăpau (sau erau scuturate) și pe lângă. Și clipul merge și merge și merge și rămâne acompaniament în dreapta ecranului, pentru o dezbatere despre cum unele femei își asumă filmele porno și altele nu. Cei care procesau această dilemă a schimbării opțiunii de viață erau Nikita, Sexy Brăileanca, bunica-porno, elevul-porno, regele manelelor porno, Lazarus și – cred – asistenta lui (Alina Radu), care a duduit emfatic că modelele tinerelor fete ar trebui să fie Mihaela Rădulescu, Andreea Marin sau Mircea Radu.
Acest post nu este o critică TV – deși s-a transformat după câte văd într-un “Dacă doriți să revedeți” în format text. E limpede că nația română are o relație cu sexul mai complicată decât Elena Băsescu cu PD-L-ul. Îl vindem și îl blamăm, moralizăm în timp ce ne rugăm să scoată rating (vezi Capatos și colegu’ dând lecții de viață elevei porno acum ceva luni bune, în timp ce derulau imagini cu ea și cu un castravete) și nu reușim să înțelegem mare lucru despre ce-i cu el și ce spune despre vremurile în care trăim.
Americanii au și ei o relație complicată cu sexul, dar unii dintre ei știu cum să-l abordeze în așa fel încât cei dispuși să consume rezultatul se edifică cât de cât. Mai jos e o listă subiectivă – adică alcătuită din amintiri – de texte care vorbesc nespectaculos despre sex, sexualitate și moravuri. Nu ajunge să băgam un DVD sau să oprim televizorul. După cum spune și personajul pe care l-am portretizat pentru numărul de iulie-august al Esquire (un bărbat care apare pe sticlă de peste 10 ani):
E dreptul lor să se deconecteze până la urmă, dar știi ce se întâmplă? Trăiesc în țara asta și vrând nevrând se lovesc de ele. Nici mie nu-mi face plăcere să fiu conectat la lucrurile joase, dar uneori e bine să le știie și pe alea că nu știi când te lovești de ele. (…) Mi se pare că pentru ei e important să știe tot ““ inclusiv cine e Sexy Pădureanca. Tre”™ să ia câte puțin din tot. Știu că nu e plăcut, dar asta e. Nici aspirina nu e bună la gust…
Și acum, jurnalism despre sex:
- În The Atlantic, un articol despre isteria creată de zvonurile că adolescentele americane sunt înnebunite după sex oral. Da, e și despre Bill Clinton.
- În Rolling Stone, un portret făcut de Vanessa Grigoriadis actriței porno Sasha Grey, care în vara asta face pasul de la hardcore la un film de Steven Soderbergh.
- În The New Yorker, un text de Ariel Levy despre “manualele” sexului.
- În Esquire, un portret făcut de Tom Junod lui Greg Dark, pornograf notoriu ajuns regizor de videoclipuri pentru tinere dornice să ajungă Britney Spears.
- În superba colecție de texte de Mike Sager, “Scary Monsters and Super Freaks”, există două povești cutremurătoare despre decăderea și, desigur, moartea a două staruri porno: “The Devil and John Holmes” și “Little Girl Lost”.
- În New York, despre cum anii de reportaj pe care Gay Talese i-a investit în cartea lui despre sex în America în anii ’70 (Thy Neighbor’s Wife) puteau să-i distrugă propria căsnicie. (Plus un text despre cum a documentat această carte.)
Nu știu sigur cum s-ar transpune așa ceva la noi. Apropo TV au făcut un episod întreg despre România porno. În mod text, Ani Sandu a încercat să atingă puțin comercializarea ideii de sex – și dependența fetelor tinere de recunoaștere – într-un text despre fata de la pagina 5, care a apărut acum două luni în Tabu.
Ce ar trebui să urmeaze? Un portret al Alinei Plugaru?
Cea mai scumpă revistă din lume
nomenus quarterly are un tiraj de 10 exemplare și costă 6,500 de dolari. Tirajul a scăzut recent, concomitent cu cresterea prețului. Despre ea aici.
Scrieţi aşa!
Din câte observ, Grigore Cartianu de la Adevărul are multe certitudini. Reporter Virtual publică un cod de scriitură care i-ar aparține lui Cartianu și care ar fi fost creat pentru angajații de la Adevărul Holding. Nu e deloc rău că omul a înțeles nevoia standardizării unor procese (vezi AP Style, NYT Style) și a decis să instituie un stil. E însă amuzant cât de tranșant le spune în unele locuri:
– Noțiunile de cultură generală (geografie, istorie, anatomie etc.) trebuie verficate, să nu scriem vreo prostie!
– Gândiți invers! Fiți altfel decât ceilalți! Sursele neoficiale să fie mai multe decât cele oficiale. Doar așa veți ieși din banalitate și veți atrage atenția asupra voastră.
– Regula “œScrieți așa cum vorbiți!” se aplică și pentru ansamblul de două cuvinte care se pronunță legat, fiind unite prin cratimă (care înlocuiește o vocală). De preferat: se-ntâmplă; de evitat: se întâmplă. E obligatoriu: să-și imagineze; e de-a dreptul jenant: să își imagineze.
Ideea zilei: Prietenia
Unul dintre cele mai deștepte locuri care identifică idei mari numai bune de transformat în povești e “Idea of the Day“, un blog al echipei Week In Review (WiR e unul dintre fasciculele NY Times-ului de duminică). Preocuparea lor principală e să găsească discuții, studii, anecdote și să intuiască o paradigmă, un trend, o preocupare. Cea mai recentă e prietenia și ce înseamnă ea – nu doar într-o lume tot mai virtuală ci și într-una aflată în recesiune:
Today”™s idea: The rise of social media and the downturn in the economy have people thinking long and hard about the value and meaning of friends “” psychologically, socially and economically. Upshot: confusion.
Dacă cineva e acum în mijlocul unei povești despre Facebook, de exemplu, asta e o opțiune serioasă în ceea ce privește ideea mare spre care materialul ar trebui să țintească. (Ar fi cu siguranță un răspuns minunat la întrebarea “despre ce e acest text?“).
Esquire de iunie ’09
Înainte de a-l lăsa pe Gabi Dobre, senior editor Esquire, să vă spună ce și de ce merită citit în acest număr, vreau să spun că am apucat și eu să spun ceva la rubrica de film, și anume că Paul Rudd e rege în lumea bărbaților care se înțeleg mai bine cu femeile decât cu partenerii de bere. Teza mea părtinitoare sună cam așa:
“Anii “™90 i-au aparținut lui John Cusack care, indiferent de cât de drăgăstos era, avea angoase. Era un bărbat de încredere, dar cămașa scoasă din pantaloni trăda nostalgie pentru libertate. Apoi a venit Matthew McConaughey, arogantul cu bronz permanent și ciungă în gură, bărbatul-animal ce trebuia îmblânzit ca să poți pune mâna pe el.
Rudd n-are nici nostalgii, nici bronz permanent. Își ține de obicei cămașa în pantaloni și e tipul pe care femeile îl duc fără jenă acasă de sarbători. Comicul în personajele lui recente vine nu atât din dinamica cu femeile, cât din momentele în care-și confruntă potențiala lipsă de testosteron.”
Mai jos, de la Gabi Dobre, alte motive, mai serioase, să citiți Esquire-ul de iunie.
Dacă ar trebui să rezum numarul de iunie într-un cuvânt, cred ca aș folosi “datorie”.
E primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la feature-urile strânse în numărul asta. Ma refer în special la “Drumul unui soldat spre front și înapoi acasă” (de Andreea Lupu) și “Agentul României” (de Ana Onisei). Sunt articole care vorbesc în feluri diferite despre simțul datoriei. “Agentul României” e Bogdan Aurescu, cel care a reprezentat România la Haga în procesul cu Ucraina. E un personaj arhi-cunoscut, dar poate că acum, după ce s-au mai liniștit apele, merită sa ne întoarcem puțin asupra lui ca să încercam o definiție pozitiva a conceptului de “a fi în slujba statului”.
Textul care imi este cel mai drag din ediția asta este “Drumul…”. E povestea lui Marius Claudiu Covrig, un soldat din Batalionul 300 Infanterie Mecanizată “Sfântul Andrei” din Galați, care a trebuit sa se întoarcă de pe frontul din Afganistan în iunie anul trecut. Mi-e drag pentru ca e un text care încearcă sa “lovească” cititorul (mai ales dacă nu a mai auzit până acum de Marius), să-l pună în fața unui sentiment foarte precis. Nu pot să spun care – trebuie citit – și sper din tot sufletul să funcționeze pentru că nu sunt multe subiectele care îți permit să încerci așa ceva.
Mai sunt și alte articole care merita citite și care au subiecte mult mai relaxante: “Un tip intra într-un bar”, un profil al lui Teo din Trupa DeKo (de Sebastian Ispas), sau “Jurnalul unui pantofar in Himalaya” (de Vlad Mixich) sau eseul lui Tom Junod despre cel mai recent film din seria Terminator, sau profilul lui Ion Oncescu, romanul campion mondial la skandenberg (de Mihnea Lazăr).
Puţin despre atelierele de scriitură
Inițial voiam să postez încă un text despre Islanda (și cum a falimentat), scris în aceeași perioadă ca și cel din Vanity Fair, dar The New Yorker n-a încărcat decât o descriere. Lecția era că un text nu e niciodată scris până nu-l scrii (și) tu. Diferențele de ton și abordare dintre Michael Lewis și Ian Parker sunt palpabile și chiar dacă VF și New Yorker fac parte din același trust nu înseamnă că au aceiași cititori. În România auzi prea des spunându-se: “ah, păi X a apărut luna trecută în Y”. Dar asta e o poveste pentru mai târziu.
Rămânând totuși la The New Yorker, vă recomand un text despre predat scriitură, mai precis despre cursurile și programele academice de creative writing. E mai degrabă vorba de predat ficțiune aici, dar stilul de lucru în atelier e folosit și la unele cursuri de jurnalism (mai ales în cele de scriitură de revistă).
La master am trecut printr-un astfel de curs și a fost probabil modelul pe care l-am folosit – inconștient sau nu – în cursurile pe care le-am ținut de la CJI. Probabil de aceea s-a șoptit ocazional că grupurile de acolo erau “secte”. O astfel de interacțiune preferă dialogul în locul prelegerii, iar învățarea se face din interațiunea cu cei din jur – da, un fel de terapie de grup. Întrebarea “se poate învăța scrisul?” e elefantul care bântuie aceaste adunări, neaducând deobicei prea multe răspunsuri afirmative.
Cum funcționează un astfel de atelier?
The workshop is a process, an unscripted performance space, a regime for forcing people to do two things that are fundamentally contrary to human nature: actually write stuff (as opposed to planning to write stuff very, very soon), and then sit there while strangers tear it apart. There is one person in the room, the instructor, who has (usually) published a poem. But workshop protocol requires the instructor to shepherd the discussion, not to lead it, and in any case the instructor is either a product of the same process””a person with an academic degree in creative writing””or a successful writer who has had no training as a teacher of anything, and who is probably grimly or jovially skeptical of the premise on which the whole enterprise is based: that creative writing is something that can be taught.
Grosul textului lui Louis Menand e despre programele americane de creative writing – ce funcționează, ce nu, dacă izolează scriitorii sau dacă, dimpotrivă, îi ancorează în timpurile în care trăiesc etc. Finalul însă e universal. Concluzia – personală – a lui Menand e că atelierele de scriitură funcționează – nu te învăță neapărat cum să scrii, dar te învață că trebuie să scrii dacă asta îți dorești. Și te învață că nu ești singurul care se luptă cu incertitudini și probleme:
[In] spite of all the reasons that they shouldn”™t, workshops work. I wrote poetry in college, and I was in a lot of workshops. I was a pretty untalented poet, but I was in a class with some very talented ones, including Garrett Hongo, who later directed the creative-writing program at the University of Oregon, and Brenda Hillman, who teaches in the M.F.A. program at St. Mary”™s College, in California. Our teacher was a kind of Southern California Beat named Dick Barnes, a sly and wonderful poet who also taught medieval and Renaissance literature, and who could present well the great stone face of the hard-to-please. I”™m sure that our undergraduate exchanges were callow enough, but my friends and I lived for poetry. We read the little magazines””Kayak and Big Table and Lillabulero””and we thought that discovering a new poet or a new poem was the most exciting thing in the world. When you are nineteen years old, it can be.
Did I engage in self-observation and other acts of modernist reflexivity? Not much. Was I concerned about belonging to an outside contained on the inside? I don”™t think it ever occurred to me. I just thought that this stuff mattered more than anything else, and being around other people who felt the same way, in a setting where all we were required to do was to talk about each other”™s poems, seemed like a great place to be. I don”™t think the workshops taught me too much about craft, but they did teach me about the importance of making things, not just reading things. You care about things that you make, and that makes it easier to care about things that other people make.
And if students, however inexperienced and ignorant they may be, care about the same things, they do learn from each other. I stopped writing poetry after I graduated, and I never published a poem””which places me with the majority of people who have taken a creative-writing class. But I”™m sure that the experience of being caught up in this small and fragile enterprise, contemporary poetry, among other people who were caught up in it, too, affected choices I made in life long after I left college. I wouldn”™t trade it for anything.
Orice-sat, România
Mi-am dat seama că e ceva în “neregulă” cu Gabi Dobre (senior editor la Esquire) imediat după ce am citit acest text. Se întâmpla acum mai bine de un an și textul lui Gabi făcea parte dintr-un pachet cu primari conceput ca o avanpremieră la locale. Subiectul e Șinca Nouă, un sat din județul Brașov care nu crede în românescul “da-mi și mie”. Începutul sună așa:
Dumitru Flucuș deschide ușa biroului de la mansardă. Două ferestre luminează de sus încăperea. Sub fiecare e un birou mare acoperit de dosare groase și mape de tot felul. În colț, o măsuță rotundă e plină de suluri de hârtie cu schițe, hărți, planuri. La fel și scaunul de lângă. Pe unul dintre birouri, într-un suport de pixuri, e înfipt steagul României. Pare un centru de comandă părăsit în grabă, locul în care până de curând un grup conspirativ și-a plănuit acțiunile. Flucuș se așază pe scaunul din spatele biroului unde tricolorul e înfipt printre pixuri. E scaunul Primarului, scaunul lui, al bărbatului de 41 de ani care conduce comuna Șinca Nouă, județul Brașov.
Pentru șoferii care aleg DN 73A, drumul care leagă Făgărașul de Râșnov, Șinca Nouă e un sat ca oricare altul. Case săsești cu porți mari de lemn și ferestre cu storurile coborâte se succed monoton de-o parte și de alta a șoselei ce trece prin depresiunea Făgărașului și taie Munții Perșanilor. Patru kilometri – atât are satul de la un cap la altul. Un sat pe care un șofer grăbit îl poate lăsa în urmă în mai puțin de cinci minute, fără să simtă măcar o dată nevoia să se oprească. Un sat cu aproape 500 de case și 1.800 de locuitori, cu drumuri de pământ și fără canalizare. Un punct mic pe care abia dacă-l găsești pe hartă. Unul din cele 12.951 de sate care, conform Institutului Național de Statistică, sunt împărțite între 2.854 de comune și în care trăiesc aproape 10 milioane de români. Adică restul de 45 la sută dintre noi. Sau cealaltă Românie.
Restul aici.
Tabu de iunie 2009
Familia Doroftei sunt pe coperta numărului din iunie al Tabu. M-am distrat copios la ședința foto pentru acest material, ea fiind de altfel și “cadru” pentru textul care acompaniază fotografiile lui Cosmin Gogu. Textul începe așa:
“Am în telefon un instantaneu delicios cu familia Doroftei. L-am făcut cu câteva minute înainte să începem să tragem bătaia cu perne, după ce toți cinci s-au urcat în patul monumental al apartamentului de hotel în care s-a făcut ședința foto. E un instantaneu delicios pentru că nu pozau. E un instaneu delicios pentru că nu se întâmplă nimic în imagine și pentru că acest nimic spune totul despre ei. E un instantaneu dorofteian, și prin asta vreau să spun că e banal, liniștitor și iritant de drăgăstos.”
Dosarul din acest număr e spectaculos. Sunt patru povești care vorbesc despre instinctul matern și dorința de-a avea copii, indiferent de sacrificii. (Una dintre povești e de fapt despre o femeie care doar s-a prefăcut că vrea un copil). Lavinia Gliga scrie despre o mamă, un tată și o mamă naturală. Tot ea a scrie și despre una dintre reprezentatele comunității de femei care încearcă să obțină declararea infertilității ca boală. Ani Sandu scrie despre Silvia Pop și show-ul “Fă-mi un copil”. Eu am scris despre o mamă adoptivă și mogâldeața ei.
Povestea mai amplă e executată de către Smaranda Șchiopu, care a scris despre Claudiu Panaite, un puști de 14 ani care visează să devină designer. De fapt, nu doar visează ci și creează în această direcție. Textul, din care puteți citi mai jos un fragment, e ilustrat cu fotografii (de Roald Aron) în care colege de școală de-ale lui Claudiu poartă creațiile lui.
Bleu cu negru? Nu se vede, o să-l acopere pliurile de la spate. Întinde fusta pe platforma mașinii de cusut electrice Singer, ține fermoarul lipit de fustă, potrivește acul deasupra și cu piciorul stâng apasă pedala care pornește motorașul. O răpăială scurtă prinde ața în loc. Å¢ac, a scos acul. Å¢ac, îl potrivește pe latura cealaltă. În mai puțin de un minut, fermoarul e cusut. Scoate fusta și o așază pe un manechin aproape la fel de înalt ca el. Se trântește pe scaun în fața bustului înfipt într-o tijă de metal, ridică picior peste picior, își duce palma la obrazul drept și privește. Îi mai trebuie ceva. Inspirația vine în grabă: “Știu, are nevoie de un lănțișor care să atârne.”
Tot în Tabu de iunie găsiți jurnalul unui experiment pe care l-am îndurat alături de Carmen Brumă – am încercat să fac sport cot la cot cu ea timp de o săptămână. Am supraviețuit, dar s-a lăsat cu multă febră musculară.
Vă recomand și eseul personal al Ancăi Rusu, un text despre un picnic idilic din copilărie tulburat de niște vești nucleare (la propriu).