Reviste în avion
Cei de la Inspired Magazine, o publicație online care iubește designul și munca creativă, m-au rugat să scriu un text despre ce mă inspiră. Deși ei sunt specializați în liste, mie îmi ies cam greu, așa ca am scris ceva mai închegat, despre reviste și câte idei îmi vin când le citesc în avion. Puteți citi textul aici.
Fursecul Mecanic (Esquire, decembrie 2008)
Vă aduceți aminte de Fursecul Mecanic, proiectul culinar-interactiv care a făcut valuri toată vara și toamna lui 2008? Omul care făcea fursecuri de tot felul și le dădea oamenilor care dovedeau că le merită? Astăzi e ziua de naștere a lui Dan Tobescu, inițiatorul și creierul din spatele Fursecului. Dan locuiește de aproape un an la Berlin, unde a pornit o variantă comercială a ideii, sub numele de I Am Cookie.
Anul trecut, acest proiect m-a făcut foarte curios ca editor, așa că am rugat-o pe Gabriela Pițurlea să scrie un text care să pună întrebări mai profunde decât majoritatea textelor ce apăreau pe bandă rulantă în presa noastră – mai toate un elogiu adus samariteanului care aduce dulciuri.
Gabriela s-a dus mult mai departe de atât și a adus înapoi o poveste, când dulce, când amăruie, despre fapte bune, motivații și – după cum s-a dovedit – despre despărțirea de România. Acum puteți în sfârșit s-o citiți integral.
=======================
MECANICA FURSECULUI
=======================
Stă ore întregi în bucătărie și face fursecuri pe care le livrează personal și gratuit unor străini. De ce ar face un bărbat așa ceva?
De Gabriela Pițurlea
Esquire, decembrie 2008
Dan Tobescu intră în casă, iar faldurile albe și semi-transparente ale perdelei de la ușă îi flutură moale în urmă. Pune câteva pachete pe un bufet din bucătărie, se spală vârtos pe mâini și orânduiește arsenalul: cântar, cratiță, zahăr alb, zahăr brun, ouă, făină, unt, ciocolată amăruie și ciocolată cu lapte, extract de vanilie. “Te avertizez că este prima oară când nu gătesc acasă, deci nu știu ce-o să iasă”, îmi spune. Soția lui, Cristina, încă doarme, așa că vocea un pic ascuțită îi este acum domoală.
Nu-l deranjează prezența mea, nici că nu este pe teren propriu. Problema e că vila în care ne aflăm, și în care își petrece un mini-concediu, nu are cuptor, deci va trebui să coacă fursecurile în bucătăria Fănuței, menajera. Compoziția o prepară însă aici.
Bucătăria deschisă ciupește spațiu dintr-un living pe ale cărui geamuri mari se văd dealurile verzi din Prahova, bătute aspru de soarele lui iulie. Dulapurile crem, retro, răcoarea calmă a canapelei și șemineul gol conferă pregătirilor lui Tobescu (echipat în jeanși, tricou și converși) un aer rebel, de parcă treaba asta cu gătitul e doar un mod de a sparge liniștea. Pe măsură ce el amestecă ingredientele, mirosind din când în când compoziția, decorul își acceptă bucătarul atipic și contrastul scade. Puțin după ora 12, Fănuța vine să ne ia.
La 32 de ani, Tobescu e un zdravăn, are un început de chelie, ascultă muzică electronică și rock industrial, vorbește cursiv germană și colecționează telefoanele mobile făcute de Ericsson până în 2001, când firma suedeză a fuzionat cu Sony. Pe când era student la Jurnalism, a lansat Pro Motor la Pro TV (în copilărie putea recunoaște o marcă de mașină după faruri). A lucrat la Prima, apoi a renunțat la viața de angajat pentru a fi complet independent. Și-a făcut o firmă de producție TV, a început o afacere cu dulciuri personalizate, a deschis și a închis o cafenea.
Acum se dedică aproape exclusiv unui proiect inițiat la sfârșitul lui mai: în fiecare săptămână gătește dulciuri și le livrează gratuit bucureștenilor care intră pe blog-ul lui, furseculmecanic.blogspot.com, și îi trimit un mesaj prin care îl conving că merită.
Lectură de weekend: The Falling Man
Dacă nu l-ați citit până acum, azi e ziua perfectă. Textul lui Tom Junod despre necunoscutul surprins în cădere înainte de căderea turnurilor gemene este o bucată unică și răvășitoare de jurnalism mare. Citiți “The Falling Man” aici.
Tom Junod, dacă ați uitat, este omul care are următoarele de spus despre jurnalism.
Ira Glass: o scurtă apreciere
Vara asta, Ira Glass a primit una dintre cele mai importante distincții radiofonice, Premiul Edward R. Murrow. Scriu abia acum despre asta pentru că – deși l-am menționat ocazional – l-am ocolit pe Glass pe acest blog, probabil pentru că nu știu cum să vorbesc despre el. Glass, producătorul This American Life este jurnalistul meu preferat, iar produsul pe care îl construiește de peste 10 ani este jurnalismul meu ideal.
Estetica show-ului de radio (și variantei TV) este unică. Poveștile sunt senzaționale, iar construcția lor este fără pereche. Cred că i-am înnebunit pe cursanții mei să asculte TAL (episdoadele sunt gratuite; iată unul care conține o poveste legată oarecum de România) și am făcut-o pentru că sentimentul transmis de materialele lor este ce cred că ar trebui să transmitem când facem jurnalism narativ – fie el lung sau scurt. Dramatismul, curgerea narațiunii, profunzimea, surpriza, diversitatea temelor – acest melanj face poveștile TAL o experiență profund umană.
Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt; ascultați singuri câteva episoade. Nu există să nu găsiți un subiect care să vă atragă (episoadele sunt tematice). Un studiu făcut acum câțiva ani spunea că ascultătorii lor petrec, în medie, spre 50 de minute cu emisiunea (din cele 60). Imaginați-vă un produs media românesc care să te absoarbă așa. Da, așa credeam și eu.
De ce se întâmpla asta? Derulați la minutul 6 din discursul pe care l-a ținut Glass când a primit premiul Murrow și veți vedea. E vorba de vocea umană cu care se adresează oamenilor; nu jurnaleza de care ne-am săturat cu toții.
Apoi, dacă vreți să auziți mai multe despre cum se nasc poveștile din TAL, uitați-vă la conferința lui Glass de la GEL.
Cred că știu de ce n-am prea scris despre Glass. În primul rând pentru că par un fan dement. De fapt, sunt. Îmi beau cafeaua dintr-o cană cu This American Life. În al doilea rând, pentru că v-aș da zeci de linkuri și aș integra zeci de clipuri (pe YouTube e plin de lecții de la Glass). Dar omul e unic. Iar jurnalismul lor la fel.
Ce strategie ai pentru copertă
Un articol interesant în Folio despre nevoia de a face coperți de revistă care spun ceva. Coperți care nu se rezumă la a alege un personaj și a răsufla ușurat că a acceptat. Coperți care atrag, care au un mesaj, care te invită să deschizi revista.
Articolul sugerează și o serie de întrebări ajutătoare într-o discuție despre cum se face coperta. Câteva care mi-au plăcut:
Which editorial content drives the cover (the feature, or are there other opportunities to create a dynamic image)?
Does the cover lead the reader inside?
Does your cover have substance, or is it “œwallpaper”?
What are the struggles you encounter in getting a great cover image each issue?
Mirela Zeţa şi Johnny Răducanu în Esquire de septembrie
În ultime două săptămâni, am pus două poze cu o femeie a cărei identitate era obscurată ba de o perdea, ba de un reflector. Acum a sosit timpul să aflați cine era:
Probabil ați recunoscut-o pe Mirela Zeța, cunoscută pentru personajele interpretate la Mondenii și pentru rolul de muză voluptoasă din filmul lui Nae Caranfil, Restul e tăcere. A fost o experiență interesantă să scriu despre Mirela, care e o persoană foarte privată. A ieșit un text despre “primele impresii, despre încercarea de a le nuanța și despre cum minți și te minți cu frânturile de informație pe care le-ai strâns”.
Articolul începe așa:
Totul a început cu sânii Mirelei Zeța.
Perechea aceea a fost prima mea impresie și prima mea impresie a fost: ce pereche nepereche. S-a întâmplat în primăvara lui 2008, când am văzut-o în Restul e tăcere, unde s-au strecurat viclean, ca un buletin de vot fraudat, în cel mai neașteptat loc: după mutra lui Marius Florea Vizante. Un geniu trebuie să fi montat acea secvență ““ să treci dintr-un cadru strâns cu Vizante într-unul larg dominat de o femeie pe jumătate goală e ca o interpretare greșită a unui diagnostic. Întâi ți se spune că e negativ, apoi ți se explică că negativ e bine. Nonșalanța cu care personajul Emilia pozează pentru o hoardă de pictori amatori e covârșitoare. Contextul îți pervertește pornirea naturală de-a fantaza la curbele măslinii ale pielii ei și te silește să le interpretezi cu sobrietate, ba chiar cu o prețioasă alonjă critică: înțeleg, vaga întărire a sfârcurilor suav centrate indică o întâlnire fortuită cu o briză, probabil cauzată de deschiderea ușii de către agentul tulburător al liniștii creative, în acest caz personajul lui Vizante, care, după cum putem observa, transpiră ca oglinda după-un duș fierbinte.
Citiți restul în numărul de septembrie al Esquire România.
Tot acolo găsiți și alte fotografii cu Mirela, semnate Alex Gâlmeanu. Numărul de septembrie este aniversar – revista împlinește doi ani -, iar pe copertă este omul care a apărut la rubrica “Ce am învățat” din numărul inaugural: Johnny Răducanu. Dacă atunci, într-o singură pagină, apăreau numeroase vorbe de duh de tipul: “Å¢ineți minte că toți artiștii care au ceva de spus au încontinuu ““ indiferent că și-o exprimă sau nu ““ obsesia fututului”, imaginați-vă câte are de spus în câteva pagini întregi, într-un material semnat de Dia Radu (ceea care l-a intervievat și acum doi ani).
Mai găsiți în numărul de septembrie:
– Mihai Barbu, fotoreporter, visător și vânzător de kilometri, spre Mongolia, călare pe o motocicletă pe nume Doyle.
– O întrebare despre vocea lui Ion Caramitru.
– Pe șosea cu Marcel Iureș.
– Ce a învățat Francis Ford Coppola.
– Ce spune Paula Seling despre bărbați.
Femeile ÅŸi munca (ÅŸi altele din Tabu de septembrie)
Relația femeii românce cu munca a evoluat simțitor în ultimii 20 de ani. Îndeajuns încât vastitatea acestei teme să pară – când am început să gândim dosarul de septembrie al Tabu – copleșitoare. Căutând o direcție mai clară, am decis să ne oprim asupra câtorva femei tinere pentru care munca e o îndeletnicire care le face plăcere. Sunt mai libere decât generațiile precedente, mai sigure pe sine și mai convinse că au o slujbă bună rău.
Puteți citi în acest dosar povești despre Cinty Ionescu (VJ-ul), Sandra Ghițescu (muza), Miruna Ralea (eco-managerul) și Andreea Ciobanu (analistul). Alte povești despre relația femeilor cu munca au fost publicate în avanpremiera dosarului, pe tabu.ro.
Tot în Tabu de septembrie, număr special de fashion, găsiți transformările modelului Alexandra Șandor în creatori celebri (mai jos, Alexandra ca Galliano – una dintre cele două coperte disponibile; cealaltă e Alexandra ca Lagerfeld). Lavinia Gliga a scris textul, din care aflați cum a ajuns Alexandra, la 19 ani, să fie una dintre cele mai cerute manechine la prezentările mari.
Tot în revistă: un portret al designerului din spatele Rozalb de Mura și povestea unui transplant de inimă (despre acest text mâine).
Și da, Tabu de septembrie e pe lat, așa cum l-ați găsit și în aprilie.
Monocle
Sunt foarte puține produse media care înfloresc (sau măcar rezistă) în această perioadă. Unul dintre ele e Monocle, o revistă englezească cu pretenții globale. The Independent scrie despre câteva din deciziile care fac revista să meargă atât de bine.
Lectură de weekend: Paterniti despre extaz şi mâncare
Duminica trecută mi-am printat vreo 6-7 articole – majoritatea portrete de actrițe – ca să fur ceva inspirație pentru un text pe care urma să-l scriu. Printre ele am strecurat un text ce știam că va fi altceva și l-am lăsat spre mijlocul sesiunii de lectură, când bănuiam că voi avea nevoie de o schimbare de ritm.
Și Michael Paterniti nu m-a dezamăgit. Textul, “He Might Be A Prophet. That, Or The Greatest Chef In The World“, e despre mâncare, dar a-l prezenta așa e a-l jigni.
Paterniti este un scriitor-senzație, cu o capacitate rară de a te implica în textul pe care îl scrie. Profunzimea pe care o imprimă unei călătorii de-a latul Americii cu creierul lui Einstein (serios!) și senzația de neliniște pe care ți-o produce când recreează prăbușirea unui avion sunt dovezile unor aptitudini jurnalistice fenomenale.
Textul pe care l-am citit duminică e din 2001, dar e valabil și azi, pentru că spune povestea unuia dintre cele mai faimoase restaurante din lume – El Bulli – și a bucătarului-artist-nebun care-l conduce. Dar nu e “doar un portret”. Nici “doar un articol de călătorie”. E o încercare de a reda în cuvinte dorința lui Ferran Adriá de a găti și de a te servi într-un mod în care te face fericit.
La El Bulli, se spune, mâncarea – niciodată identificabilă vizual, pentru că Adriá e mai degrabă chimist decât executant de rețete – te poate face să plângi de fericire. Iar Paterniti încearcă să transmită asta în scris. Dacă reușește, să-mi spuneți voi. Eu am rămas cu impresia ca tot ce mănânc e o insultă adusă posibilităților culinare.
Un fragment mic dintr-un text mare (nominalizat în 2002 la un National Magazine Award pentru “profile writing”):
And here’s what it tasted like: It tasted like a first — the first time you dove into an ocean wave or made something good or touched her lips. The first time you jumped from fifty feet, that feeling in the air when you forgot the gorge was beneath you, air and sun rushing, and you kept falling, and you opened your eyes and you were in the bright, underwater lights of a kitchen in Barcelona before an elfin man with hair springing from his head, quail yolk in your belly, and you could think of only two words to say, but you said them at least two times before you stopped yourself.
“Thank you,” you said, laughing. “Thank you.”
Da, am mai scris despre Paterniti.
Oameni optimiÅŸti ÅŸi poveÅŸtile lor
Săptămâna asta vorbesc la Optimism 2009, un eveniment organizat de Cristi Manafu și Evensys. Tema e generală – și generoasă -, iar vorbitorii cred că vor avea niște inspirat de prestat.
Acest post e legat doar tangențial de eveniment și e o trimitere la lectură. Patru dintre vorbitori – Cosmin Alexandru, Dragoș Bucurenci, Bobby Voicu și Emi Gal – au fost subiectele unor texte extinse în Esquire, articole cu aspirații similare cu ale conferinței – să inspire oamenii la acțiune.
Mai jos găsiți spread-urile de deschidere ale acestor texte. Click pe imagini ca să descărcați articolul în format PDF. Design de Raymond Bobar.
Cosmin Alexandru. Publicat în aprilie 2008. Text de Cristian Lupșa. Fotografii de Roald Aron.
Dragoș Bucurenci. Publicat în octombrie 2008. Text de Cristian Lupșa. Fotografii de Alex Gâlmeanu.
Bobby Voicu. Publicat în iulie 2008. Text de Simina Mistreanu. Fotografii de Camil Dumitrescu.
Emi Gal. Publicat în iulie 2008. Text de Gabriel Dobre. Fotografii de Cosmin Bumbuț.