Motivele Anei Maria
Cuvinte scrise de Ana Maria Ciobanu într-un e-mail, pe marginea ideii “De ce scriu.”
Asta vara eu chiar credeam ca pe lumea asta nu exista meserie mai frumoasa decat actoria. Acum pot sa spun fara sa clipesc, ca asta e parca mai complexa, mai provocatoare, mai libera, mai interesanta.
Cand faci jurnalism narativ trebuie sa stii sa fii si actor si regizor si spectator. Inveti sa asculti, inveti sa observi, inveti sa faci anumite gesturi, sau sa spui anumite lucruri in text numai daca le poti justifica, numai daca sunt absolut necesare si au sens- exact ca pe scena. Cand te asezi si scrii esti maestrul papusar. Controlezi totul, totul depinde de tine. Risti sa-ti omori papusile daca-ti tremura mana, sau sa le faci sa para exagerate si sa-si piarda credibilitatea daca pui un reflector prea puternic deasupra lor. Te joci cu niste lucruri fascinante, muncesti, te distrezi si cu putin noroc ii bucuri si pe altii cu ce faci.
Sigur, asta poate sa-ti dea si literatura, dar nu-ti da realul, palpabilul, responsabilitatea pe care o implica povestile adevarate. Nu te joci cu vietile oamenilor dupa bunul plac, te joci cu perspective, voci, tehnici.
De ce scriu
Scris și citit de Ani Sandu, la ultima sesiune a atelierului de depanat povești. Îi rugasem să pregătească – dacă vor – niște cuvinte pe tema “De ce scriu”. Textul de mai jos nu are nevoie de altă introducere:
Scriu pentru că îmi plac poveștile. Îmi place să le citesc, iar atunci când nu le citesc îmi place să mi le spun, eu mie, exact ca atunci când ai vrea să asculți o piesă, dar pentru că nu poți, ți-o fredonezi. Și îmi place să le spun și altora, pentru că atunci poveștile din mintea mea devin reale.
Scriu povești adevărate pentru că astfel descopăr lucruri noi, despre mine și despre alții. Și pentru că pe măsură ce le descopăr, simt că lumea mea se lărgește, iar pe măsură ce le spun, am senzația că se lărgește și lumea celor care le citesc. Pentru că mă face să mă simt utilă.
Scriu pentru că e singurul mod de a-mi disciplina mintea rătăcitoare, pentru că îmi dă o senzație trecătoare de control. Pentru că mă pune în mișcare și mă obligă să nu cânt fals, nici măcar atunci când îmi fredonez piesa doar mie.
Scriu pentru că doar așa reușesc să uit de mine. Pentru a mă lăsa impresionată și a trăi lucruri care în mod normal nu mi s-ar întâmpla.
Scriu pentru că nu am încotro, pentru că există o tensiune între creierul și mâinile mele care nu se rezolvă decât după ce pagina nu mai este goală. Și nici atunci pentru mult timp.
Camera de lucru
Anca mi-a semnalat azi un proiect minunat a fotografului englez Eamonn McCabe: camera de lucru a scriitorului. BBC are un slideshow cu imaginile colecție, aici. McCabe povestește pe fundal.
O vizită tabu la atelierul de poveşti
Am invitat-o sâmbătă la atelierul de depanat idei și povești pe Cristina Bazavan, redactorul-șef de la Tabu. Am făcut-o pentru că îmi spusese că e curioasă să vadă ce facem acolo și pentru că – în secret – vroiam să expun grupul la un om din “lumea reală”, care are putere de decizie asupra conținutului. Cristina mi-a spus că nu vrea să vorbească, dar am păcălit-o până la urmă. M-am bucurat să o aud repetând că facerea de jurnalism narativ la acest moment în presa românească e importantă, iar cei care se apucă, deschizători de drumuri.
Nu e ușor și există frici și e bine că există. Standardele pentru un astfel de text sunt mari (citiți la întâmplare dintre cele recomandate aici și veți vedea despre ce vorbesc). Dar călătoria pentru a crea o astfel de poveste merită. Și – are dreptate Cristina – e un privilegiu să fii printre cei care curăță cărarea. Citiți reacțiile ei, aici.
Un fragment:
la capatul drumului unii dintre ei vor face cariera in genul asta de scriitura, altii vor sti sa citeasca si sa aprecieze corect munca acelora care scriu jurnalism narativ.
mi-ar placea sa stiu ca fiecare dintre ei sunt constienti cit de important este faptul ca sunt printre primii in Romania care invata asta. si ca de ei depinde ca genul asta de scriere sa fie inteles si apreciat corect, prin urmare si munca lor sa le fie rasplatita pe masura. de modul in care vor sti sa se prezinte altora, sa se vinda, dar mai ales sa se ajute intre ei.
Scrisul sau viaţa!
Acest text este scris la repezeală (și este primul draft) – într-o aplicație online care se numește “Write or Die”. WoD te lasă să-ți alegi o unitate de timp în care să scrii și/sau o limită de cuvinte pe care vrei s-o atingi. Dacă te oprești din scris se va supăra pe tine. În funcție de “pedeapsa” aleasă, dacă te oprești, aplicația te va avertiza cu un pop-up, o melodie enervantă sau va începe să-ți șteargă cuvintele.
Eu sunt în acest ultim mod, kamikaze, cu limita de timp de 10 minute. Mai am cam șapte minute să duc acest text la bun sfârșit. Le-am dat cursanților mei o temă pe durata acestui atelier, și anume să-și pună deoparte cel puțin 15 minute în fiecare zi în care să scrie. În 15 minute se poate scrie mult. Se pot scrie paragrafe întregi dintr-un text, se poate clarifica o idee, se poate transcrie o scenă etc. Unul din lucrurile de care ne plângem cel mai des e că nu avem timp să scriem. Dar ne place să ne alintăm pentru că așteptăm ceva ce nu va veni niciodată – ziua ideală.
În care nu ai altceva de făcut, în care ești inspirat, în care nu sună telefonul, în care cafeaua nu se răcește și cineva îți face un masaj la umeri la fiecare două ore. Ziua ideală nu există. Soluția e auto-disciplinarea. Cele 15 minute (sau 10, sau 20) sunt o modalitate de a ne forța să învățăm o lecție: poate nu suntem mereu inspirați, dar putem mereu să ne așezăm să scriem.
Iar ce scriem poate fi un prim draft pentru ceva, un punct de pornire pentru altceva, modalitatea de a ne limpezi niște gânduri. Mai am puțin peste 2 minute. Am scris aproape 300 de cuvinte și am spus cam tot ce-am avut de spus (deci mă voi opri). Nu am făcut pauze de frică să nu-mi șteargă WoD cuvintele. Încercați și voi. Scrisul sau viața.
PS: Puteți vedea aici un tutorial despre cum funcționează această aplicație.
Poveştile contează
Unul din beneficiile vieții de freelancer – deocamdată – e că mi-am recăpătat weekend-ul. Așa se face că am ieșit în oraș și sâmbătă și duminică (dar și vineri, dacă numeri ziua ca weekend) ca să mă întâlnesc cu oameni minunați la povești despre povești. Sâmbătă am discutat despre relația pe care o au cititorii cu un text și cum, deseori, înțeleg altceva decât ai vrut tu să transmiți (și e dreptul lor). Ieri, am discutat vrute și nevrute despre scrisul de povești – inclusiv ce se întâmplă între reporter și subiect odată ce textul e publicat.
Unul dintre punctele comune ale discuțiilor a fost faptul că le-am povestit despre Jacqui Banaszynski și puterea ei de-a inspira și de-a te face să înțelegi forța și nevoia unei povești bine spuse. Jacqui e un editor și profesor fantastic: a câștigat un Pulitzer în 1986 pentru o serie de articole despre impactul SIDA intr-o comunitate din Washington State, predă în lumea întreagă și e printre cele mai cerute voci la conferințele de scriitură. Jacqui mi-a spus de câteva ori că vrea să vină în România și să vorbească despre storytelling. Având în vedere surplusul de timp creat de viața asta nouă, am să încerc să fac posibil acest lucru.
Apropo de Jacqui și de povești. Vă recomand acest text scurt – două pagini – care apare în deschiderea unei culegeri/manual de jurnalism narativ. Textul se numește “Stories Matter” și se încheie cu un șir de proclamații despre importanța poveștilor. Îl recitesc ocazional ca nu cumva să uit de ce fac ce fac:
My friend and fellow writer Katherine Lanpher, who wrote for the Pioneer Press and is now with Air America, told me this about stories: Stories are the connective tissue of the human race, whether you are dissecting a school levy or South Korean politics. At the heart of every issue is a human element that leads to the three most beautiful words in the English language: What happened next? If you answer that question, you are a storyteller. They say language makes us human. That notion is being challenged as we discover that apes have language. Whales have language. I welcome them into our fold. I”™m not threatened by them, quite frankly, because I think that stories make us human. Only by telling them do we stay so.
Stories are our prayers. Write and edit them with due reverence, even when the stories themselves are irreverent.
Stories are parables. Write and edit and tell yours with meaning, so each tale stands in for a larger message, each story a guidepost on our collective journey.
Stories are history. Write and edit and tell yours with accuracy and understanding and context and with unwavering devotion to the truth.
Stories are music. Write and edit and tell yours with pace and rhythm and flow. Throw in the dips and twirls that make them exciting, but stay true to the core beat. Readers hear stories with their inner ear.
Stories are our soul. Write and edit and tell yours with your whole selves. Tell them as if they are all that matters. It matters that you do it as if that”™s all there is.
Lectură de weekend (12.06.2008)
Aseară, la curs, Iulia mi-a amintit de discursul lui Orhan Pamuk de la premiile Nobel din 2006. Ne-a citit tuturor câteva rânduri în care Pamuk vorbește despre motivele pentru care scrie și au funcționat ca un medicament. Chiar ieri vorbeam cum viața reală se va interpune mereu între noi și lucrurile pe care vrem sau simțim că trebuie să le scriem. Ä‚la e momentul în care trebuie să-ți amintești de ce te simțeai atât de bine cu o foaie de hârtie în față sau cu tastele de plastic sub degetele, și să-ți reamintești că nu va exista niciodată o stare perfectă și un moment ideal pentru scris.
Uneori chiar actul de a scrie va atenua o stare și va induce alta. Asta aștept astăzi de la porția de scris pe care trebuie să o servesc.
I write to be alone. Perhaps I write because I hope to understand why I am so very, very angry at all of you, so very, very angry at everyone. I write because I like to be read. I write because once I have begun a novel, an essay, a page, I want to finish it. I write because everyone expects me to write.
I write because I have a childish belief in the immortality of libraries, and in the way my books sit on the shelf. I write because it is exciting to turn all of life’s beauties and riches into words. I write not to tell a story, but to compose a story. I write because I wish to escape from the foreboding that there is a place I must go but ““ just as in a dream ““ I can’t quite get there.
I write because I have never managed to be happy. I write to be happy.
De ce “A scrie?†(draft 2)
A scrie bine e a rescrie, iar “misiunea” acestui blog mi se pare un text important pe care am vrut să-l cizelez de când l-am postat. Inspirat de comentariile primite și de distanța de timp dintre drafturi, am revenit la text. Am vrut să fac mai multe lucruri cu draftul 2:
– Să ilustrez forța editării. E posibil să produci un text bun la primul draft. Dar al doilea va fi și mai bun. Cu siguranță va fi mai clar și mai concis. Citiți al doilea draft și veți vedea că am tăiat multe din propozițiile care apăreau în primul. În timp ce făceam asta mi-am amintit de regula lui Elmore Leonard: “Încerc să omit chestiile peste care cititorul are tendința să sară”.
– “A scrie” pentru mine înseamnă a scrie povești reale, despre lumea în care trăim și oamenii din ea. Dacă ăsta era mesajul cu care am pornit primul draft, cu siguranța l-am îngropat bine în text.
– Să punctez, sumar, o diferență esențială. Există două genuri mari de text jurnalistic. Raportul și povestea. Raportul e ce face majoritatea presei din România. Scopul unui raport e să transmită informații. Mie îmi plac poveștile. Scopul lor e să transmită experiență. Dorința mea e să promovez poveștile și importanța lor în viața noastră.
Citiți draftul doi în continuare sau descărcați-l în format *.doc de aici – Draft2. E făcut cu “track changes” ca să puteți vedea mai clar ce s-a schimbat din primul.
Surpriza si obsesia de a o gasi
Gregory Favre, unul dintre cei mai extraordinari oameni cu care am avut ocazia sa lucrez, obisnuia sa repete o poveste.
Favre are aproape 50 de ani de experienta in jurnalism. A inceput meseria la 14 ani, indoind paginile saptamanalului pe care il detinea familia lui in Bay St. Louis, Louisiana. La 18 ani scria povestea unei executii. La 20 si ceva de ani era editorul adjuct al sectiunii de sport a ziarului din Atlanta. A ajuns pana la urma editor la Chicago Sun Times, Chicago Daily News si si-a incheiat cariera la Sacramento Bee. Din redactie a trecut la predat (asa l-am cunoscut; ii eram asistent la sesiunile de training pe care le preda in redactiile americane). La un moment dat, in perioada in care era presedintele Societatii Americane a Editorilor de Ziare (ASNE), circula gluma ca aproape fiecare jurnalist din America e la cel mult sase miscari de Favre, atat de multi oameni intalnise si crescuse in cariera.
Favre e genul de senior al redactiei care face o camera de adulti sa izbucneasca in plans cu povestile lui. Una din povestile mai putin lacrimogene e despre ritualul lui matinal. Favre e abonat la trei cotidiene: Sacramento Bee (pentru ca acolo locuieste), Los Angeles Times (pentru ca e ziarul regional) si The New York Times. Mai urmareste o groaza de alte chestii si a fost un cititor devotat a zeci, daca nu sute de titluri. Dar e unul la care nu voi renunta niciodata, le spunea el jurnalistilor. Niciodata. New York Times de duminica.
Ziarul vostru, le spunea el jurnalistilor prezenti, trebuie sa aiba mereu ceva suprinzator. Neasteptat. Acel text pe care nu stiai ca vrei sa-l citesti. Despre o tema care nu te preocupa. Serendipity, spunea el. Supriza. New York Times de duminica are asa ceva. Undeva, in cele 9-10 fascicole (sau în revista cu care vine) va fi mereu ceva care te va surprinde si pentru care merita sa revii. Familiarul si constanta sunt esentiale la un ziar. Dar, spunea el, si surpriza ar trebui sa fie.
Surpriza sau calitatea de-a surprinde a fost mereu unul din criteriile pe care mi-am ales ziarele si revistele. Cat timp locuiam in America, New York Times de duminica a fost mereu printre ele. Dar trecand oceanul in directia inversa, am pastrat un singur abonament.
(Da, citesc in continuare si Times si Post si altele, dar online. Regret sa o spun, dar aproape nimic nu surprinde placut in Romania).
Saptamanalul legendar circula fara probleme pana aici si nu ma pot desparti de el din doua motive. In primul rand pentru ca e cea mai constanta sursa de jurnalism de profunzime si de povesti din lume. Al doilea motiv e serendipity. The New Yorker e fantastic pentru ca are mereu ceva neasteptat.
In seara asta, am dat peste un interviu video (facut din multe parti mici) cu David Remnick, editorul revistei. Remnick este un scriitor extraordinar si, avand in vedere succesul revistei in cei 10 ani de cand o conduce, un editor cu o viziune aparte. Remnick spune multe chestii interesante in acest interviu, dar e unul pe care vreau neaparat sa-l impartasesc.
Intrebat ce sfaturi are pentru jurnalistii tineri, Remnick puncteaza doua lucruri (asta dupa ce, normal, spune o poveste):
– trebuie sa ai noroc;
– trebuie sa muncesti ca un nebun si sa fii obsedat de ce faci.
Eu unul cred ca doar obsesia de a gasi ceva nestiut sau de-a scoate totul dintr-o poveste poate genera acea surpriza care va face cititorul sa se intoarca.
Despre nevoi si motive #2
Nu ma pot abtine sa nu impartasesc o seried de alte ganduri despre scris de care m-am impiedicat. Unele au legatura cu acest blog, altele nu. Zaza vorbeste despre tendinta multora de a diseca un obicei/privilegiu/placere pana isi pierde sensul. Se intreaba, la fel de pertinent, unde se termina grafomania si incepe lucrul cu suflet. “[F]ără suflet”, spune ea despre blog, “asta ar fi o ticăloasă gazetă de perete”.
Raportul de forțe între scriitură și disciplină pare a fi însă o problemă insolubilă, dacă eliminăm de la bun început pertinența ideii de efort: la ce bun un ceva chinovit, tras de păr și în final considerabil mai acru decât intenția inițială?
După cum stupidă mi se pare și numărătoarea cabalistică de semne normate și pontate per diem. Ce ar putea avea astfel de contabilități în comun cu vibrația incalificabilă și atât de rară a lucrului bine închegat, din nimic?
Sunt de acord cu ea cand vine vorba de suflet. Le spuneam ieri cursantilor mei (care insirau problemele pe care le intampina in realizarea unui articol) ca sunt putine momente mai dificile decat cel in care realizezi ca nu-ti place personajul ori povestea pe care vrei sa o spui. Scriitura jurnalistica buna necesita implicare emotionala. Nu vorbesc despre a fi partinitor, ci vorbesc despre a fii consumat de poveste. Fara suflet, vei scrie mecanic.
Iulia adauga si ea niste ganduri:
Scriu in primul rand dintr-o convingere la fel de batrana ca mine (aproape) ca nu e normal sa tii pentru tine tot ce iti trece prin cap. Scriu pentru ca ma descopar. Scriu uneori pentru terapie – odata puse pe hartie suferintele incep sa aiba sens si sa fie mai usor de invins. Scriu ca sa nu uit. Scriu si pentru ca am impresia ca cresc (a fost cacofonie cumva?) scriind.
Iar Gabi, care aranjeaza cuvinte cu o sensibilitate aparte, spune:
Asa ca iata de ce scriu: ca sa nu-mi uit devenirea. Ca sa profit de cuvinte. Si pe urma ca sa ma impac cu ele. Ca sa fixez imagini pe care aparatul foto le rateaza. (Cum ar fi mirosul de martie in oraselul meu. Sau gustul de cafea cu lapte si scortisoara dupa o saptamana de amortire a papilelor.) Scriu, pentru ca daca o singura persoana se regaseste in ideile mele, atunci nu suntem chiar atat de instrainati cum credem. Scriu, ca sa explorez twist-urile frazelor si transformarile semnificatiilor. Scriu, pentru ca nu pot sa desenez, sa cant, sa sculptez, sa dansez. Pentru ca imi place sa citesc. Pentru ca traim intr-o lume de povesti. Scriu, ca sa nu ajung sa cred ca viata se rezuma la un munte de persoane si evenimente insipide. Scriu ca sa fixez ceva si sa pornesc spre altceva. Ca sa nu repet. Ca sa ma repet.
Scriu ca pagina aia alba din fata mea sa nu creada ca blanc-ul ei se reflecta in mine.
Toate aceste texte sunt egoiste. Actul de a defini motivele pentru care scriem e egoist. Suntem absorbiti de faptul ca scriem. Ne place sa scriem si sa spunem ca scriem. Mie nu imi e rusine de asta. E un motiv perfect valabil de-a o face. Intr-un eseu fabulos intitulat – cum altfel? – Why I write, George Orwell identifica patru motive care ne determina sa scriem. Primul pe lista lui? Egoismul.
(i) Sheer egoism. Desire to seem clever, to be talked about, to be remembered after death, to get your own back on the grown-ups who snubbed you in childhood, etc., etc. It is humbug to pretend this is not a motive, and a strong one. Writers share this characteristic with scientists, artists, politicians, lawyers, soldiers, successful businessmen “” in short, with the whole top crust of humanity. The great mass of human beings are not acutely selfish. After the age of about thirty they almost abandon the sense of being individuals at all “” and live chiefly for others, or are simply smothered under drudgery. But there is also the minority of gifted, willful people who are determined to live their own lives to the end, and writers belong in this class. Serious writers, I should say, are on the whole more vain and self-centered than journalists, though less interested in money.
Mai vreti? Unul din cele mai induiosatoare eseuri pe care le-am citit vreodata e discursul lui Orhan Pamuk livrat in 2006 cand a castigat premiul Nobel. Una din temele principale pe care le puncteaza sunt motivele pentru care scrie. Extrag din lista respectiva:
I write because once I have begun a novel, an essay, a page, I want to finish it. I write because everyone expects me to write. I write because I have a childish belief in the immortality of libraries, and in the way my books sit on the shelf. I write because it is exciting to turn all of life’s beauties and riches into words. I write not to tell a story, but to compose a story. I write because I wish to escape from the foreboding that there is a place I must go but ““ just as in a dream ““ I can’t quite get there. I write because I have never managed to be happy. I write to be happy.