Scurt manual de jurnalism (de C.J. Chivers)
În 2006, C.J. Chivers, pe atunci corespondentul New York Times la Moscova, a scris un articol în Esquire numit “The School”. N-am să uit niciodată cum m-am făcut mic pe canapea în timp ce el povestea cu precizie matematică ce s-a întâmplat în școala din Beslan, unde în 2004 un grup de teroriști ceceni au luat peste 1,000 de ostatici. Articolul lui Chivers a câștigat o mulțime de premii, iar anul trecut, a fost ales de Esquire printre cele mai bune șapte texte pe care le-au publicat vreodată.
Acum două zile, Gabi mi-a semnalat un interviu cu Chivers care a apărut în iulie 2005 pe mediabistro. Chivers povestește despre cum s-a apucat de jurnalism la 29 de ani, despre cum a ajuns la NY Times, despre pescuit și despre viață. Spre final, întrebat ce sfaturi are de dat altor reporteri, Chivers dă un răspuns lung, pe care am să-l reproduc integral pentru că e una din cele mai succinte și limpezi lecții de jurnalism pe care le-am citit vreodată:
=======
I’m not much on advice, but I’ll say this. There is no secret to it. What we do is rooted in fundamentals. Take my job covering Russia. It’s not a lot different from covering a town, a city hall, a state legislature or a murder. By that I mean that, yes, okay, the lifestyle is different, and the languages are not English, and the cultures are different, but no matter these external differences, the bones of the job are the same. Every day, whether the subject you are after is familiar or unfamiliar, you go around or call around or email around and ask people to tell you what they know, what they saw, what they heard, what they think. You ask them why any of it is important or interesting. You ask them to tell you how they know what they’re telling you. And you ask them to tell you what they don’t know, what they didn’t see, what they didn’t hear, so you can establish the limits of their knowledge. You ask them if there is anyone else you should be talking to and how to be in touch with them. You ask them if there is corroborating material to what they say. Documents? Video? Tape? Transcript? Other witnesses or participants or victims or victors? You ask them what’s the best resource out there for understanding the thing you think you’re writing about. (It might be an old lawsuit, or a union contract, a book of regulations, a copy of a budget or a medical record; it might be a poem or a local historian or archivist. It could be a family photo album. It could be anything. It could be many things. But there is usually something.)
If you don’t know them already, you say: How do you spell your name? What’s your date of birth? Where are you from? What’s your job? What’s your phone number and email address so I can check up on this on deadline if I’m going to use it? There are variations on this, of course, ways to keep pressure on people who need the pressure, to show you can see fishhooks in the bait and that you have no tolerance for error; there is no time today to list them all, and you get the idea.
Then, no matter how the interview went, you thank them.
Then, when you have done enough of this that you feel solid about what you’ve got, you go back to your laptop, think it through, back check it, talk it over with your editors, write it up, trim 10 or 15 or 25 percent so it’s tighter, fact-check it and email it to the desk.
Then you get edited, maybe for a few hours, maybe for a few weeks, but eventually it’s done to your desk’s satisfaction, and it drops. Then you begin the next chase. That’s what we do.
When we’re not doing that we’re reading everything we can get our hands on, studying, or calling around the sources trying to get traction, looking for the next story or a referral to the next source. It’s not like doing brain surgery. It’s just plain work. There is no advice except the obvious: work harder than you want to. Then get lucky. And enjoy it, although sometimes we get exhausted enough that we forget that.
Other than that I’d tell anyone who was still young enough to join the Marines. Or the Peace Corps. Or an NGO. Or be a banker or a nurse. Take out a loan and open a shop. Work on a haul seiner. Wrench cars. Paint houses. Paint nails. Teach school. Chase your hobbies, and go wherever you can get and read anything good you can find. Do something, anything, different from the usual route to a notebook and a press pass. Get away from the university and the newsroom while you can. Journalism will still be here when you get done.
Creierul uman iubeşte naraţiunea
Încă un studiu care arată că oamenii își derulează în minte un film când citesc o poveste. Gabi mi-a semnalat că a scris și Cotidianul despre asta. Sper ca presa română să înțeleagă că narațiune nu se găsește doar în Cărți. O poveste bună poate fi și un articol de revistă. Ba chiar unul de ziar (!). Ca ăsta. Sau ca ăsta. Sau ca ăsta.
Încă o cană
Dacă tot am vorbit de căni acum câteva zile, vă prezint cel mai nou membru al colecției. Am primit-o de la Gabriela, și spune așa: “Instant editor. Just add coffee”.
V-o prezint la pachet cu niște gânduri despre editare de la Chuck Klosterman:
Editors who self-identify with writers tend to look at pieces and think how they would’ve written them. But there’s a certain kind of editor who actually wants to be an editor. That is their aspiration, and they tend to be really good at it.
Obamează-te
Și înainte și după alegerile americane, o mulțime de reviste au ales să-l pună pe Obama pe copertă (l-ați văzut și la noi pe Men’s Health). Una din cele mai folosite imagini a fost design-ul lui Shepherd Fairey, pe care l-ați văzut și pe coperta Time în momentul în care Obama a fost desemnat omul anului. Cu aceeași imagine s-a jucat și Esquire-ul american de februarie.
Paste Magazine s-au gândit să pună design-ul la muncă și au creat Obamicon.me, care te lasă să-ți faci propriul poster iconic, cu mesaj cu tot. Cam așa (după cum se vede, nu m-am chinuit prea mult):
Din ce bem când citim
Am deja prea multe căni, dar când le-am văzut pe cele mai sus, am oftat. Lipsește totuși o combinație: “Happiness is a cup of coffee and a new magazine”. Până la ea, mă mulțumesc cu cana This American Life din care beau deobicei:
Voi?
În vacanţă cu The New Yorker
Înainte să pun punct vacanței am folosit niște post-it-uri țipătoare să-mi marchez lectura din ultimele săptămâni: The New Yorker. Pentru că nu am încredere în poșta de la București (și nici în vecini) mi-am trimis de la bun început abonamentul la Târgu-Mureș, unde vine fără probleme de aproape doi ani (la fiecare vizită am un teanc de reviste care așteaptă să fie citite).
Am mai scris despre The New Yorker și capacitatea revistei de a surprinde, dar simt nevoia să o fac din nou. Sunt fan David Remnick, un editor de revistă care se ghidează după un principiu care ar înspăimânta aproape orice departament de marketing:
My principle in the magazine – and I am not being arrogant – is that I don’t lose sleep trying to figure what the reader wants. I don’t do surveys. I don’t check the mood of the consumers. I do what I want, what interests me and a small group of editors that influences the way of the magazine.
Remnick nu spune că nu-i pasă de public (revista are un tiraj de 1 milion), ci urmează un sfat pe care îl uităm deseori ca jurnaliști: dacă ceva ți se pare interesant, sigur vor fi și alții curioși să afle despre asta. Remnick știe foarte bine că sunt puțini cititori care ar declara că abia așteaptă un articol de 10.000 de cuvinte despre nisip, canalizare sau o revoltă într-un stat african. Dar asta nu înseamnă că nu-l vor citi dacă li se oferă (și dacă e executat cu precizia și grija dovedită de reporterii revistei).
[No] focus group is ever involved in an editorial decision. As [Remnick] puts it, it doesn’t take a genius to work out that one hundred per cent of his readers are not going to get home from work, put their keys down and say: You know, honey, what I need to do now is read 10,000 words on Congo.
“So you throw it out there, and you hope that there are some things that people will immediately read – cartoons, shorter things, Anthony Lane, Talk of the Town. And then, eventually, the next morning on the train, somebody sees this piece, and despite its seeming formidableness, they read it.”
Mulți dintre cei care scriu pentru The New Yorker petrec și șase luni documentând un articol. Textele publicate sunt lungi – uneori și 20 de pagini – și toate sunt scrise într-un stil modest și nespectaculos. Publicația a fost luată peste picior de multe ori în cei 80 de ani de existență pentru lipsa de artificii de scriitură.
Însă – și aici sunt două lecții esențiale pe care le predă revista – vocea unui autor de non-ficțiune nu trebuie să fie stridentă când povestea e bine documentată. În plus, orice subiect ascunde o poveste bună.
Închei cu o scurtă selecție din cele șase numere pe care le-am parcurs în vacanță:
– un profil al lui Ben Bernake, omul care n-a prevăzut criza financiară pe care acum trebuie s-o gestioneze.
– un eseu al deliciosului David Sedaris despre alegătorii indeciși.
– Malcolm Gladwell despre cum alegi un profesor de calitate.
– povestea unui bunic care-și crește nepoții după moartea fiicei.
– un text despre cuțite și ascuțime.
– un text despre încercarea de a face o bere mai bună.
– Pink.
– un text despre “gramatica vizuală” a jocurilor video de azi.
– un profil al editorialistului-profet Tom Friedman.
PS: Nu vă lăsați păcăliți de sintagma “un text despre”. Nu e vorba de părerologie ci de documentare minuțioasă. Și, bineînțeles, fiecare “text despre” e dus în spate de niște personaje memorabile. Încercați textul despre bere dacă nu mă credeți.
Planuri pentru 2009
Pentru cei care au hotărât că ar trebui să scrie mai mult în 2009.
HOW TO WRITE STORIES…
and lose weight, clean up the environment, and make a million dollars.
Succes.
Playlist de 2008
Consum muzică ca un entuziast și nici pe departe ca un cunoscător. Muzica e însă un pion important în procesul meu de scris. Nu ascult muzică atunci când scriu – nu pot scrie decât în liniște -, dar ascult muzică înainte de a scrie și mai ales după, ca o descărcare.
Anul trecut am făcut pentru Esquire un playlist de 20 de piese care mi-au plăcut în 2007. Mai jos găsiți reluarea acestui exercițiu pentru 2008. N-am putut să mă opresc la 20 pentru că a fost greu să aleg doar o bucată de la Amanda Palmer, Okkervil River și Tilly and the Wall.
1. Amanda Palmer – Astronaut (A short history of nearly nothing)
2. Tilly and the Wall – Beat control
3. Vampire Weekend – A-Punk
4. Ben Folds – Dr. Yang
5. Mates of State – My only offer
6. Amanda Palmer – Oasis49)
7. Okkervil River – Singer songwriter
8. The Killers – Human
9. The Decemberists – Valerie Plame
10. MGMT – Time to pretend
11. Death Cab For Cutie – No sunlight
12. Fleet Foxes – White winter hymnal
13. Conor Oberst – Moab
14. Panic at the Disco – Nine in the afternoon
15. The Hold Steady – Sequestered in Memphis
16. Okkervil River – Lost coastlines
17. Tilly and the Wall – Pot kettle black
18. Pink – So what
19. Amy Macdonald – This is the life
20. She & Him – Sentimental heart
21. Jack Johnson – Hope
22. Army Navy – My thin sides
23. Remi Nicole – Rock n roll
24. Flogging Molly – Requiem for a dying song
Sex (şi relaţii) cu jurnalişti
Viața intimă a jurnaliștilor e un subiect spumos. Cine a lucrat într-o redacție – mai ales într-una de cotidian – știe că jurnaliștii au un program aiurea, imprevizibil și haotic. Pe de-o parte, programul ne ajută să ne considerăm ceva mai importanți decât suntem de fapt (“știrile nu funcționează de la 9 la 5”, ne place să credem). Pe de alta, programul transformă viața socială în sesiuni repetate de băut cu colegii (unde se dezbate aprins “moartea presei” și alte tragedii din ciclul “democrația, încotro?”). Și când bei cu colegii, celelalte relații (vezi sex și alte necesități) ajung să fie – deseori – tot cu colegii.
Când era în State la masterat, o doamnă reporter/editor/profesor ne-a spus odată la un seminar: “Never date a civilian”. Am hăhăit cu toții; era genul de glumă care ne ajuta să ne sporim jurstificat doza de auto-absorbție și narcisism profesional. Normal că doar un alt jurnalist putea să ne înțeleagă pornirile de-a salva lumea. Cum să umbli cu cineva care nu înțelege? Cu un contabil, de exemplu. Sau mai rău, cu vreun vânzător.
Un alt profesor, un domn trecut de 60 de ani, ne-a spus că a avut o carieră de succes pentru că soția lui a fost înțelegătoare. Hmmm, mi-am zis. Grandomania asta începea să miroasă ciudat.
Apoi, la o cină cu un editor venerabil din presa americană (trecut la acea vreme de 70 de ani), acesta a început să povestească amuzat despre zilele în care conducea societatea națională a editorilor de ziare. La una din întâlnirile anuale, pe lângă mini-conferințele despre starea industriei, a avut loc una organizată de soțiile (și soții) redactorilor-șefi. Se numea “M-am însurat cu ziarul”. Editorul râdea amintindu-și asta. Soția lui, zâmbea și ea, dar parcă mai amar.
Acum, amintindu-mi de asta, am vrut să văd dacă Google știe ceva despre asta. Am găsit un editorial din 2001 scris de acest editor (genul de om care te face să plângi când vorbește despre însemnătatea profesiei) în care povestește și acel moment:
In 1995, the day after I spoke at the ASNE convention about “The Passion at the Center of Our Lives,” meaning journalism, Bea moderated a program at the convention called, “I Married the Paper.” She asked a question: “What does it profit a man to educate the whole world and not have time to teach his Little League son to bat?” The best place to reach me, she said, “was at the paper when he is at his best. When Gregory gets home at 8 or later, he is drained. He has already given at the office.”
Mi-am adus aminte de poveștile astea citind un eseu în secțiunea Modern Love din New York Times. (Modern Love e o colecție de texte personale despre relații; apare săptămânal în superba ediție de duminică) Eseul pornește de la disponibilizările care se fac prin presa americană și ajunge la “Sex de disponibilizare”, o relație pasageră pe care o ai cu un coleg de birou pentru că știi că nu va trebui să eviți conversațiile stânjenitoare de lângă aparatul de cafea. Și cum povestea este despre jurnaliști, e bineînțeles și despre convingerea că doar un alt jurnalist poate înțelege – voi fi sarcastic pentru un moment – sacrificiul.
Spune Mary Pols, autoarea:
As a reporter in my late 20s and early 30s, I viewed my fellow journalists as ideal romantic partners. We shared ambitions and perversions, such as relishing mayhem in many forms. I still remember the peculiar joy of sharing a byline with a man I”™d been sleeping with “” printed evidence that our minds had been together as well as our bodies.
PS: Căutând sintagma “I Married the Newspaper” pe Google am găsit un editorial scris de redactorul-șef de la Toledo Blade. Era scrisoarea lui de retragere în care, vorbește printre altele și despre generozitatea partenerei:
I am humbled, too, that my partner in this adventure, my wife Dianne, shared the journey. She once got up in front of an American Society of Newspaper Editors convention and read a poem she’d written called “I Married the Newspaper.” She made a thousand people laugh, something most editors need to do a lot more of.
PS 2: Ca orice jurnalist, îmi rezerv dreptul de a nu ceda continuu sarcasmului și a crede că ce fac e cel mai important lucru de pe pământ. Același profesor care îi mulțumea soției pentru sacrificiu spunea, în glumă, dar bineînțeles foarte serios: “Journalism is not rocket science. It’s harder.”
PS 3: Da, titlul e menit să “vândă”.
Nevoia de rutină
Un post minunat pe un blog de SF despre rutina de scris a lui Asimov, Amis, Murakami și Roth. Din Asimov:
In “In Memory Yet Green,” the first volume of his autobiography, published in 1979, he explained how he became a compulsive writer. His Russian-born father owned a succession of candy stores in Brooklyn that were open from 6 A.M. to 1 A.M. seven days a week. Young Isaac got up at 6 o’clock every morning to deliver papers and rushed home from school to help out in the store every afternoon. If he was even a few minutes late, his father yelled at him for being a folyack, Yiddish for sluggard. Even more than 50 years later, he wrote: “It is a point of pride with me that though I have an alarm clock, I never set it, but get up at 6 A.M. anyway. I am still showing my father I’m not a folyack.”
Am mai scris despre nevoia de rutină aici, aici și aici. O groază de povești despre rutina scriitorilor găsiți și aici.