Comunitate
Jim Nelson, editorul GQ, scrie în introducerea volumului Best American Magazine Writing 2011:
I’d even go further and say that at their best, magazines do more than inform, entertain, and waste tons of your valuable time. They create (…) a community. By community I don’t mean the buzz phrase that sprang up a few years agowhen webheads were trying to articulate what everyone was looking for on the Internet. I mean something a little more connective still: that the act of reading great writing lands and lives where the cerebral mixes with the emotional and becomes, if constantly nurtured, almost tribal, feeding a fealty that a sports fan would recognize. It’s the only way I’ve ever read magazines – madly, loyally, almost monogamously – scouring many but devouring the ones that deserve my madness.
DoR #5: Metamorfoză
Astăzi se lansează oficial numărul #5 din Decât o Revistă. Proiectul nostru are aproape doi ani și e un sentiment minunat că l-am adus până aici. O spun cu toată inima că DoR #5 e cel mai bun număr pe care l-am făcut până acum. Prin “cel mai bună număr” înțeleg că e cel mai aproape de poveștile pe care vrem să le spunem (și felul în care vrem s-o facem). Mai multe detalii în textul de mai jos, deschiderea numărului.
Metamorfoză
Când Gregor Samsa se trezește într”‘o dimineață transformat în insectă, senzația de neputință îl paralizează ““ abia se ridică din pat. În nuvela lui Franz Kafka, metamorfoza distruge, fiul devine o povară și doar moartea lui din final restabilește un soi de ordine.
Înainte să cădem de acord cum să definim într”‘un cuvânt tema acestui număr ““ prima declarată ““, ne”‘am jucat cu termeni ca reinventare, schimbare, actualizare, transformare. Toți buni, niciunul capabil să transmită neliniștea pe care o induce metamorfoza. DoR este, în primul rând, o revistă despre metamorfozele lumii în care trăim și ale oamenilor care o populează; unele sunt subtile, personale, altele schimbă fibra societății.
Niciuna nu se produce într”‘un vid, fiecare este o sursă de neliniște ““ dacă nu pentru cei metamorfozați, cu siguranță pentru cei din jur. Facem jurnalismul de profunzime pe care îl facem pentru că sperăm că, înțelegând aceste metamorfoze, domolim câte ceva din această neliniște. Un cititor ne spunea acum câteva luni că suntem o revistă de terapie creativă; e un rol pe care îl luăm foarte în serios.
Printre metamorfozele din acest număr se află povestea unei tinere diagnosticate cu cancer la sân și a alegerilor pe care le face ca să încerce să se vindece; sintetizarea uneia dintre cele mai incredibile schimbări de destin văzute în România, cea a colajistului Ion Bârlădeanu, și a conflictelor ce i”‘au urmat; legenda unui apartament devenit teatru; soarta unui cartier îngropat în moloz de dragul modernizării; eseul personal al unei femei pe care tata și”‘ar fi dorit”‘o băiat. De asemenea, am investigat și cuvântul fierbinte din titlul revistei, decât, prilej pentru a discuta schimbările limbii și disponibilitatea noastră de a le accepta sau de a le refuza, cu riscul de a ne lua prea în serios.
Pe Ana Ularu ne”‘o doream de mult pe copertă. Pictorialul lui Alex Gâlmeanu e tot un fel de metamorfoză, cea a relației fotograf ““ subiect ““ aparat. Ana și Alex s”‘au fotografiat fără echipă, lumini sau machiaj. Au fost doar ei doi, vreo șapte ore în redacția DoR, încercând să răspundă la o întrebare simplă: te poți împrieteni cu aparatul foto?
Dacă e să facem o analogie cu metamorfoza fluturelui ““ și ea abordată în acest număr ““, DoR e în stadiul de pupă. După trei numere publicate cu ajutorul Asociației Ginger Group, suntem în sfârșit patronați de propria noastră entitate juridică, Asociația Media DoR. Mai avem până la stadiul de fluture cu aripile întinse și gata de zbor, dar nu ne grăbim. Unele metamorfoze cer timp.
Motive să faci jurnalism (sau să continui)
Connie Schultz e unul dintre cei mai titrați jurnaliști americani. Lucrează pentru Cleveland Plain Dealer și scrie de câteva ori pe săptămână despre ceva sau cineva din orașul ei. Slujba ei se traduce ca “editorialist”, doar că ea e un editorialist-reporter, care bate străzile înainte să exprime o opinie. Are și un Pulitzer care îi atestă valoarea și impactul. V-o prezint ca să vă recomand un eseu pe care l-a scris săptămâna asta pentru Poynter.
Se numește “Why Connie Schultz Won’t Give up on the Fight for Good Journalism”.
Nu e o pledoarie pentru “hârtie”, nici pentru “ziare tipărite” și ar fi păcat să ne blocăm în faptul că ea e un om crescut în lumea aia. E o pledoarie pentru un fel de a lucra, de a căuta informații și de a încerca să repari micile nedreptăți pe care le observi în societate sau pe care ți se le semnalează cei care au încredere în tine.
Începe așa:
Shortly before I started writing this essay, I listened to a voice message from a reader named Ellen who wanted me to know about the tip jar at her niece’s place of employment.
“She works the ï¬sh fry on Friday’s,” she told me. “Mother of three. Last Friday, they served 1,300 people. At the end of the night, the owner told the 20 servers they had to split the tips. Then he told them the total amount of tips was $30, to be shared among them. Do you believe that, Connie?”
No, I don’t.
This is why I got into journalism 30 years ago. This is why I stay.
La noi, probleme apar la toate nivelurile. Nici jurnaliștii nu știu să vorbească despre un rău fără să urle, nici oamenii nu au încredere că vreun jurnalist îi consideră importanți. Sigur că și un om fără carte de muncă într-o instituție de presă poate face bine. Dar trebuie să bată străzile ca să-i iasă.
E la fel ca atunci când încerci să scoți bani de la oameni pentru afacerea ta. Oricât de virtuală și online și geek-friendly ar fi creația ta, ca s-o dai lumii trebuie să bați străzile (și nu numai pe cele din jurul blocului sau casei tale). O spune foarte bine Răzvan Tirboacă într-un text scris de Sabrina Răileanu pentru decatorevista.ro: “Businessul online e în primul rând un business offline.”
La fel e și cu jurnalismul; indiferent de platformă.
Weingarten, Kafka şi jurnalismul despre sensul vieţii
L-am descoperit relativ târziu pe Gene Weingarten. Știam că există, știam ce face și îi citisem senzaționalul articol despre violonistul care cântă neobservat în metroul din Washington, DC. (Povestea lui Joshua Bell, premiată cu Pulitzer, a circulat din e-mail în e-mail și prin România). Anul ăsta i-am citit și durerosul articol – al doilea Pulitzer în trei ani – despre părinții care-și uită copiii în mașină, iar aceștia mor, sufocați din lipsă de aer.
Dar abia după ce i-am citit recent apăruta colecție de articole, The Fiddler in the Subway, am înțeles cu adevărat ce se ascunde în spatele jurnalismului pe care îl face.
Weingarten e amuzant, conversațional, chiar voit infantil în unele din articolele săptămânale pe care le scrie pentru Washington Post; avatarul de Twitter e o fotografie cu o grămadă de căcat. În ciuda acestor aparențe, jurnalismul lui Weingarten – deși abundent în umor – are misiune gravă: să arate lucrurile pe care le facem/în care credem în viață înainte de a muri. Umorul e o unealtă, nu un scop.
Weigarten împlinește 59 de ani în octombrie și, din ce povestește în introducere, scrie cu regularitate doar de vreo 10-15 ani (înainte a fost editor). Dar are o poftă de viață și, mai important, o poftă de a afla despre viață, care e uluitoare. Știe că locul unui reporter e pe teren și înțelege că fără interviuri și documentare și gândit vei scrie ceva perfect potrivit pentru coșul de gunoi.
E o mare diferență dintre oamenii care văd lumea ca el și veteranii noștri, care scriu dintr-un pont, din condei, după singură bere cu un subiect. Astea nu vor fi niciodată suficient. Nu dacă vrei să spui ceva mai mult despre lumea în care trăim.
Mai jos găsiți un fragment din introducerea cărții, cel în care Weingarten își expune filozofia. Cumpărați cartea. Vor fi cel mai bine cheltuiți 10 dolari din ultima vreme. Numai articolul introductiv, preferatul lui, merită prețul de intrare.
The meaning of life is that it ends — Franz Kafka
Kafka nailed it — Me
Not long after learning to write, I stopped doing it. The proximate cause was a desire to have sex on a regular basis with a particular woman, the one I would eventually marry. She happened to live not in Detroit but in New York, and the only good job I could get there was as an editor. There are worse reasons to make major life decisions.
I liked editing and kept at it for the next twenty years, which meant I had to learn to think extremely analytically about narrative writing: You can’t tell a professional journalist that what he has done isn’t good enough unless you are prepared to explain why. That requires a coherent philosophy. I had to find one.
After reading narrative works I admired and narrative works I didn’t. I came to some important conclusions about what distinguished the first group from the second. This led me to adopt something of an eschatological approach to feature writing, which I codified into the Talk. I became famous for the Talk. Writers hated the Talk. I don’t blame them.
The script seldom varied: The writer would tell me what his story was going to be about, and then I would explain to him, patiently, why he was wrong. Your StOlY, I would say, is going to be about the meaning of life. This tended to take some people aback, particularly when their subject was something ostensibly small-say, the closing of a local amusement park. Usually, a Socratic dialogue would ensue:
“Well, what is an amusement park about?” I would ask.
“Fun.”
“And why do people want to have fun?”
“To take their mind off their worries.”
“And what are they worried about?”
You see where this is going. Pretty soon, through one route or another, we’d arrive at Kafka.
My method may have been obnoxious and condescending, but my point was on target:
A feature story will never be better than pedestrian unless it can use the subject at hand to address a more universal truth. And, as it happens, big truths usually contain somewhere within them the specter of death. Death informs virtually all of literature. We lust and love so we can feel more alive. We build families so we can be immortal.
“¢ Poți cumpăra cartea de pe Amazon.
3 surse de optimism – un inventar
Acum două săptămâni am prezentat la Optimism o listă de 25 de oameni și lucruri care mă hrănesc cu energie. La final i-am rugat pe cei prezenți să își scrie pe un pătrățel de hârtie măcar trei dintre sursele lor de Optimism. Iată-le în sfârșit transcrise de pe “Panoul Optimiștilor” (unul dintre șevalete îl vedeți și-n imaginea de mai jos).
1. Soarele; înotul; contactele sociale.
2. Dansul; dragostea împărtășită; sportul.
3. Prietenii; DoR; târgurile de vintage și de hand-made; FB.
4. Civika.ro; rețelele sociale; hand-crafting; Sandra și Dan, Adrian Ciubotaru.
5. Liceenii mei; dragostea; jocul și comunitatea GO.
6. Ciocolata; bicicleta; Optimism 2010; amdoar18ani.ro; Gabi; iarba verde; soarele; zâmbete.
7. Robert; Sandra; amdoar18ani.ro; prieteni; seriale; Andrei; Sprite; înghețata de pepene galben; reduceri la cărți; soarele.
8. Fetita mea; FB; oamenii & ideile lor; benzile desenate & desene animate.
9. Twitteriștii; soarele; “œArta Conversatiei”.
10. Sri Chinnoy; Oana Pelea; Mihaela Feodorof.
11. Andrada; pisicile; soarele.
12. Maria; zâmbetul unui străin; ciocolata; privirea unui copil, Viitorul depinde de tine, Brian Tracy ; Citadela, Saint-Exupery.
13. Joaca; copiii; feedback-ul.
14. Lemur; buburuza; zăpada.
15. Soarele; bebelușul meu; prietena mea Carmen.
16. Muzica pe care o ascult și o mixez, oamenii din jurul meu, părinții.
17. Succesul; oamenii; cunoașterea.
18. Tudor, fratele meu; ciocolata & vata pe băț; Lisa Hannigan; baloanele de sapun. Lumebuna.ro.
19. Oana; Foo Fighters; Good Food; Greyhound (fostul Jack).
20. Andreea; oamenii zâmbăreți; lumebuna.ro; scopulmeu.ro.
21. Simina; ceaiul verde; săritul corzii; Llosa.
22. Mâine.
23. Nepoata mea; sora mea ; prietenii.
24. Alexandru, ligaoptimistilor.ro, pufuleții Gusto.
25. Eu, visul meu; London Beat – You sing on the sun.
26. Adi, mâțele, poveștile.
27. Cătalin; prietenii & familia mea; călatoriile pe care o sa le pot face în jurul pământului.
28. Yoanna, sora mea; prietenii; it”™s my life!, Bon Jovi.
29. Sabina Cornovac; faptul că pot să scriu și să găsesc inspirație; Parisul.
30. Familia; prietenii; ceea ce fac în fiecare zi.
31. Internetul; prietenii; oamenii pe care i-aș putea cunoaște; cei care au realizat ceva înaintea mea; teatrul.
32. Virgi; mama Virginiei; Diana Stoleru; Mona; Alexa.
33. Puffy ““ câinele meu; prietenele mele Mădălina și Mihaela; Bucureștiul.
34. Paul; Origami; natura; oamenii energici.
35. Muntele; teatrul; bărbatul care spunea mereu “măi copii, măi, v-am fost ca o mamă!”.
36. Mădă; oamenii; Cola.
37. Oamenii idealiști; Nothing Hill; iubitul meu.
38. Cafeaua de dimineață; plimbările în parc; cărțile.
39. Răsăritul; zâmbetul unui copil; oamenii și poveștile lor.
40. Prietenii; The Prodigy; quotes de pe Twitter.
41. Bogdan; Mariana; Soarele; pisica Nina; ciocolata.
42. Copiii; Alexandrina Hristov; teatrul; dansul.
43. Oamenii pozitivi care fac lucruri frumoase și lasă ceva bun în urmă.
44. Sandra; familia soției; șofatul.
45. Prietenii; ciocolata; oamenii care vor să schimbe lumea.
46. Copiii mei; fotografia; Sorin.
47. Self-confidence; Dobro și Bucurenci; Books; muzica buna.
48. Viața pe care o construim împreună.
49. Arta; oamenii care nu au uitat să fie oameni; arta.
50. Râsul; prietenii; muzica.
51. Twitter; prietenii; băutura.
52. Baletul; familia mea; shoppingul.
53. Ria; Oana Pellea; Dragoș Bucurenci
54. Cioco; Înghe; Prăji.
55. Voluntariat; AB.
56. Pyuric; Manafu; nașa mea bolnava de cancer; #pentruioana.
57. Sorele; prietenii; cainele.
58. Optimism2010; Twitter; #draduta
59. Ziua de luni 5 apr 2010; ai mei; Liviu Vasilica; nopțile în care mi se spun povești.
60. Francisco; India; Natalia Oreiro.
61. Life after work; Triburi; prieteni
62. Rocky, câinele meu; Rodica – o prietena de-a mamei; Ana ““ prietena.
63. Prietenii; rețelele sociale; #fotbaltweetmeet
64. Bani; glorie; putere.
65. Fetița mea; o dimineață însorită.
66. Familia; ciocolata cu mentă; sms-urile.
67. Mama; blogul/fb/internet; cults.
68. Proiectul meu; sportul; călatoriile.
69. ONG; Paul Kalkbrenner; voi.
70. Primăvaraaa.
71. Twitter; prietenii; muzica
72. Adrenalina; cărțile; eu.
73. Flirtul; muzica funcky groove; natura.
74. Magdulici; feo; alexandra.albu.
75. Mama; motivonti; ciocolata.
76. Literatura; muzica rock; viitorul.
77. Muzica HI-Q.
78. Cărțile motivaționale; animalele; familia mea.
79. DoR; Sam Mendes; Design Grafic.
80. DoR.
81. Twitter.com/presentfaith; Vlad Stan; Social Media.
25 de surse de optimism
(De ce n-am scris în ultima vreme? Din cauza DoR #2, care a ieșit în weekend).
Vineri am vorbit pentru a treia oară la Optimism, un eveniment care împlinește un an în vară și care, pentru mine, e o șansă de a mă întâlni cu oameni pricepuți și pasionați de ce fac. E promisiunea nespusă a unei astfel e conferințe și când funcționează, e minunat.
În România lipsesc comunicările publice și conferințele menite să transmită o experiență și să îți insufle o stare ““ cel mai des se practică PowerPointurile, ori vorbirile interminabile și monotone, de parcă scopul vorbirii ar fi ca autorul să-și păstreze o imagine scorțoasă și serioasă (ca la școală). În același timp, toți dăm linkuri către discursuri de la TED sau alte locuri similare, nu doar pentru că ne place subiectul, ci și pentru că ne place prezentarea.
Optimism are ceva din acest ADN eclectic și am apreciat încă de la prima ediție curajul organizatorilor. A lui Manafu și Evensys, a agenției The Practice, dar mai ales a brandului care ține evenimentul în spate, Gusto Pufuleți. E rar să vezi un organizator care are curajul de a susține un eveniment menit să încânte și mai puțin să vândă. Un eveniment de la care pleci respectând brandul pentru că ți-a oferit ceva; n-a vrut pur și simplu să-ți ia sau să-ți bage pe gât produsul. (Schimbul sărăcăcios, din care beneficiul principal e al celui care deține puterea, e o dinamică prea des întâlnită la noi.)
Din punctul meu de vedere, “datul de ceva” e esențial și e asta e valabil și în scris și când vorbești unor oameni. Nu ajunge să le spui ce voiai, trebuie să-i lași cu ceva. Prima ediție mi-a oferit șansa să îmi expun viziunea mea despre importanța poveștilor, dar am încercat s-o fac într-un fel care să-i convingă și pe cei din sală de importanța poveștilor lor. La a doua am participat mai activ, întâi ca moderator al unei sesiuni de discuție, apoi ca speaker ““ Optimism 2 a fost locul unde am anunțat Decât o Revistă și unde am arătat în premieră coperta numărului pilot.
Å¢in minte că la a doua ediție l-am acostat pe Eliodor Apostolescu de la Gusto într-o pauză de cafea și l-am rugat să continue să susțină Optimismul pentru că e un soi de cură de umanitate. Poate fi un loc pentru spus povești, un loc în care te încarci cu energia necesară ca să-ți duci proiectele la capăt.
Așa am definit optimismul când am vorbit la această a treia ediție, una la care m-am gândit să încerc să fac altceva – să folosesc parametrii de sinceritate ai evenimentului ca să inventariez 25 dintre sursele mele de optimism, de fapt o scuză ca să rog publicul să se gândească la ale lor. De ce? Pentru că dacă știm ce ne face să trecem peste momentele mai puțin bune, vom ști să apelăm la aceste unelte când avem chestii de făcut.
E ce le spun tot timpul reporterilor pe care îi editez: învăță cine ești, învață-ți rutina și obsesiile și lucrurile care te ajută să documentezi și să scrii. Apoi îmbrățișează-le și folosește-le ca să fii productiv.
Printre sursele mele de Optimism (le poți vedea mai jos pe toate) se numără familia, prietenii, munca, Batman, pufuleții Gusto, și Decât o Revistă – care s-a lansat în ziua conferinței. Gusto e pe listă pentru că îi consider un exemplu de interacțiune benefică și onestă între brand și consumator, un exemplu de companie care dă ceva înapoi (un lot care s-a subțiat în ultimii doi ani). Îi apreciez și pentru că au susținut DoR #2, și nu oricum, ci construind o reclamă de print diferită de ce apare în majoritatea revistelor comerciale ““ un ad făcut să spună o poveste și să transmită ceva, așa cum sunt minunile Heineken (cu meciul Real-Milan), Samsung (cu oile cu LEDuri) sau, în print, Louis Vuitton.
Desigur că n-a fost totul roz; această a treia ediție a părut bântuită de speakeri care nu și-au respectat timpul alocat. Aș dori pe viitor să văd conferința ieșind din bula de Twitter, anunțându-se cu luni înainte, crescând în ce ar putea să fie ““ un soi de TED jucăuș, cu oameni care cred într-un mai bine și care vor să povestească despre de ce fac ce fac.
Asta e o sugestie de viitor, nu un vot de blam. Cât timp ținem în viața astfel de evenimente la care se pot spune povești, eu am să rămân optimist.
PS: La finalul prezentării am rugat oamenii să-și inventarieze motivele lor de Optimism pe o foaie de hârtie. În curând o să vă împărtășesc și lista completă.
Prezentarea filmată:
Cele mai bune articole americane de revistă din ’09
American Society of Magazine Editors (ASME) au anunțat miercuri nominalizările pentru premiile anuale de scriitură de revistă, o sursă esențială de lecturi pentru orice vrea să scrie povești complexe. (Toate categoriile – de la design la revista anului – și toți nominalizații, aici).
Ca și anul trecut, am să enumăr doar cele patru categorii de scriitură: reporting, feature writing, profile writing și essay. Mă bucur să vă printre ele unele din cele mai mișto texte pe care le-am citit anul trecut – în special cel despre Islanda a lui Michael Lewis. Nu că bucata lui Evan Ratliff din Wired sau textul lui Mike Sager din Esquire despre un quarterback ratat ar avea vreo problemă.
REPORTING:
- The Boston Globe Magazine: Trapped, Neil Swidey.
- The New York Times Magazine: The Deadly Choices at Memorial, Sheri Fink.
- The New Yorker: Eight Days, James B. Stewart.
- The New Yorker: Trial by Fire, David Grann.
- Vanity Fair: 3-part series. Madoff”™s World; Hello, Madoff; Ruth”™s World, Mark Seal.
FEATURE WRITING
- Esquire: The Last Abortion Doctor, John H. Richardson.
- The New York Times Magazine: The Holy Grail of the Unconscious, Sara Corbett.
- Texas Monthly: Still Life, Skip Hollandsworth.
- Vanity Fair: Wall Street on the Tundra, Michael Lewis.
- Wired: Vanish, by Evan Ratliff.
PROFILE WRITING:
- Esquire: The Man Who Never Was, Mike Sager.
- New York: A Nonfiction Marriage, by Jonathan Van Meter.
- The New Yorker: Man of Extremes, Dana Goodyear.
- Vanity Fair: The Man in the Rockefeller Suit, Mark Seal.
- Vanity Fair: Marc Dreier”™s Crime of Destiny, Brian Burrough.
ESSAY:
- National Geographic: Top Ten State Fair Joys, Garrison Keillor.
- The New York Times Magazine: A Journey Through Darkness, Daphne Merkin.
- The New York Times Magazine: Out of the Kitchen, Onto the Couch, Michael Pollan.
- Orion: Out West, Joe Wilkins.
- Sports Illustrated: And Yet…, Mitch Albom
Curioși de nominalizările din 2009 și 2008?
Prezentare DoR – varianta scurtă
DoR #2 va apărea la mijlocul lui aprilie, primul dintre cele trei numere plănuite pentru acest an (DoR va fi trimestrial și va apărea odată cu anotimpurile).
Dacă vreți să ajutați echipa, să cumpărați publicitate, să puneți umărul la construcția unui proiect care vrea jurnalism de revistă mai bun decât oferă majoritatea titlurilor de pe piață, dați un semn la dor@decatorevistă.ro.
Reguli de scris (via The Guardian)
The Guardian a strâns câteva liste de reguli de scris de la o gașcă sănătoasă de scriitori. Sunt sfaturi simple, de bun simț, dar deseori ignorate de oamenii care pun deget pe tastă – indiferent de genul abordat. Am selectat câteva care se aplică la fel de bine și muncii de nonficționar (le las în engleză pentru că așa le-au enunțat autorii):
* Never use a verb other than “said” to carry dialogue. The line of dialogue belongs to the character; the verb is the writer sticking his nose in. But “said” is far less intrusive than “grumbled”, “gasped”, “cautioned”, “lied”. I once noticed Mary McCarthy ending a line of dialogue with “she asseverated” and had to stop reading and go to the dictionary.
* Read it aloud to yourself because that’s the only way to be sure the rhythms of the sentences are OK (prose rhythms are too complex and subtle to be thought out ““ they can be got right only by ear).
* Do, occasionally, give in to temptation. Wash the kitchen floor, hang out the washing. It’s research.
* Do it every day. Make a habit of putting your observations into words and gradually this will become instinct. This is the most important rule of all and, naturally, I don’t follow it.
* The reader is a friend, not an adversary, not a spectator.
* Don’t wait for inspiration. Discipline is the key.
* Write what you need to write, not what is currently popular or what you think will sell.
* Unless you are writing something very post-modernist ““ self-conscious, self-reflexive and “provocative” ““ be alert for possibilities of using plain familiar words in place of polysyllabic “big” words.
* Always carry a notebook. And I mean always. The short-term memory only retains information for three minutes; unless it is committed to paper you can lose an idea for ever.
* Stop feeling sorry for yourself.
* Never be satisfied with a first draft. In fact, never be satisfied with your own stuff at all, until you’re certain it’s as good as your finite powers can Âenable it to be.
* Love what you do.
Revistele nu pot fi reproduse electronic
Simt nevoia să redau aproape integral editorialul lui David Granger din numărul de martie al Esquire US. De ce? Pentru că e vorba despre ce pot face revistele și despre cum tehnologia nu poate înlocui experiența răsfoitului/cititului unei reviste bine făcute.
For the last six months or so, the world has been abuzz on the topic of translating magazines for the next generation of devices, especially the Apple tablet. (…) The magazine industry itself has banded together in its conviction that a large part of the future is going to be on phones and ever-smaller, ever-more-versatile computers. After our intense experimentation with a lot of these devices, I have to say, I”™m not buying that they define our future. I believe they will provide new streams of revenue and help us reach substantial new audiences. But, having worked at this for a while now, I think all these things will end up supporting and enhancing what magazines do, rather than replacing them.
For the last fifteen years, all the hype has been about laying new pipe to facilitate the dissemination of ideas. We”™ve watched, awestruck and credulous, as AOL, and then Google, and then YouTube, Facebook, and Twitter have given us new ways to move information from one place to another on all sorts of new machines. These are the technicians of the new media world. These are the pressmen. It”™s the equivalent of Gutenberg”™s press that”™s had us mesmerized, rather than the words and ideas that were suddenly given life because of it. But here”™s the thing: Words and images and ideas work differently””are different””on these new devices.
Magazines won”™t/can”™t be replicated on the tablet.
There is a power and a beauty contained in magazines that will never be able to be translated to machines. And inevitably, when someone does master how to express ideas in these forms, it will be in a way that”™s native to those devices””and different from magazines. The medium is the message. Content is not actually all that liquid. The great stuff to be created on the tablet will come out of the form itself””exactly as it has in books, film, video, and every kind of art. The weird power of magazines derives from the unique collision of words and images and design””and it comes from the fact that a magazine is an experience that you have as a whole, that you spend time with, not glancingly as on the Web or in intervals as on mobile devices.