Vizionare de weekend (04.09.2008)
A.J. Jacobs e unul dintre cei mai amuzanți povestitori moderni. Nu scrie eseuri cum face David Sedaris, ci face experimente jurnalistice pe care apoi le povestește în Esquire sau direct în cărți. A.J., cu care am avut plăcerea să beau o cafea și să mânânc o omletă în New York – mă rog, eu clătite, el omletă din albușuri și pâine de secară (a lăsat cojile în farfurie) -, a scris despre încercarea lui de-a agăța bărbați pentru bona lui. A citit într-un an Encyclopaedia Britannica de la A la Z încercând să devină mai deștept. A testat sinceritatea radicală. Ultima lui carte este despre încercarea de-a trăi un an urmând sfaturile bibliei cuvânt cu cuvânt.
În prelegerea de mai jos (mulțumesc Bogdan), A.J. povestește în stilul lui caracteristic despre genul ăsta de jurnalism și rezultatele lui.
Audiţie de weekend (29.08.2008)
Acum câteva zile mă îndreptam spre un interviu și am vrut să-mi limpezesc mintea ca să mă pot concentra. Și atunci am zis că e timpul pentru Ira Glass și This American Life. Așa am ajuns să ascult episodul numit Matchmakers (se poate asculta integral, gratis).
Episodul conține o poveste senzațională, spusă viu și plin de umor. E ultima și v-o recomand cu căldură:
Act Three. Babies Buying Babies.
Elna Baker reads her story about the time she worked at the giant toy store, FAO Schwartz. Her job was to sell these lifelike “œnewborns” which were displayed in a “œnursery” inside the store. When the toys become the hot new present, they begin to fly off the shelves. When the white babies sell out, white parents are faced with a choice: will they go for an Asian, Latino, or African-American baby instead? What happens is so disturbing that Elna has a hard time even telling it.
Lectură de weekend (05.07.2008)
România, și mai ales Bucureștiul, e într-o febră muzicală. Ca să fiu în ton, mi-am zis că poate v-ar plăcea să citiți un text despre The Strokes, care în 2003 când a ieșit textul, conduceau lumea. Textul e scris de Neil Strauss, a cărui CV de non-ficțiune include biografiile lui Marylin Manson și Jenna Jameson (lecturi ușoare dar decente), dar și două cărți despre oamenii care predau lecții de agățat femei (The Game și The Rules of the Game).
Motivul pentru care am ales acest text (apărut inițial în Rolling Stone, reprodus apoi în The Guardian) e din cauza finalului memorabil. Când l-am citit prima oară – acum 4 ani și ceva – am râs amuzat. Acum râd apreciativ la cât de bine i-a ieșit lui Strauss surpriza de închidere.
Lectură de weekend (27.06.2008)
S-au mai liniștit apele post-electorale în toată țara. Primarii vechi s-au întors la treabă, primarii noi și-au luat în primire mobilierul și capsatorul. Ce nu (prea) se va întâmpla va fi jurnalism de calitate despre de cine sunt oamenii ăștia și de ce sunt ei unde sunt.
La ce fel de jurnalism mă refer? La tipul de jurnalism pe care îl face Scott Raab în acest profil al primarului din Newark, New Jersey: Cory Booker, un copil-minune al politicii americane. Newark e unul dintre cele mai triste orașe americane, infestat de crimă și sărăcie, iar Booker e nebunul care speră și face și patrulează străzile noaptea vorbind cu boschetari și îndrumându-i către adăposturi de noapte și/sau oferindu-le șansa unei slujbe.
Textul nu merită doar pentru că prezintă obsesia unui om de-a schimba orașul pe care îl conduce ci și pentru stilul inimitabil și nervos al lui Scott Raab. Citiți mai jos un fragment:
Not every lunatic is a prophet, of course. But lunacy in the service of prophethood? Hell, that’s an Old Testament requirement.
“All my life I’ve fantasized about fighting the good fight,” Booker tells me during my second or third ridearound — it’s a cool way to spend a few hours, frankly — when I tease him about urging zombies to remake themselves. “I am a raging idealist, and I think that’s a good thing. It’s all about energy, and the more you throw positive energy and unconditional love in the world, the more it’s gonna hit and stick.”
And then Booker launches another homily, this one about visiting a funeral home and getting hugged by a grateful ex-junkie who told him, ” ‘I was hooked on dope and you talked to me. It stuck with me, man — I cleaned up my act.’ ”
Me, I wonder if Cory Booker ever ran across Mencken’s line about how “a good politician is quite as unthinkable as an honest burglar.” Or Aristotle’s ancient tip about creating believable drama — “Probable impossibilities are to be preferred to improbable possibilities.” Because Booker has had more epiphanies than I’ve had bowel movements, and he won’t stop the I-am-legendizing.
It doesn’t matter if T-Bone is real. It doesn’t matter that back at Stanford Booker talked a suicidal student off of a roof and felt God’s grip as he clasped the man’s hand and led him to safety. It doesn’t matter that Booker’s big arms cradled a bullet-riddled teenager in front of Brick Towers as he died. It doesn’t matter that during the brief time before he began his Newark mission, when he felt lost, his mother told him the Bible story about the talents, and then Booker went to visit a girlfriend living on an island off the Carolina coast and went hiking with her and found a long-abandoned church whose lectern still held a dusty crumbling Bible open to — go ahead, guess. Correct: the story of the talents.
Goddamn prophetic leader.
Am încercat și noi la Esquire să punctăm alegerile în numărul nostru de mai. Am stat deoparte de primarii mari și ne-am îndreptat spre cei mici, oameni pentru care locul pe care îl conduc e mai importantă decât apartenența politică. Puteți descarca pachetul în format PDF de aici.
Lectură de weekend (12.06.2008)
Aseară, la curs, Iulia mi-a amintit de discursul lui Orhan Pamuk de la premiile Nobel din 2006. Ne-a citit tuturor câteva rânduri în care Pamuk vorbește despre motivele pentru care scrie și au funcționat ca un medicament. Chiar ieri vorbeam cum viața reală se va interpune mereu între noi și lucrurile pe care vrem sau simțim că trebuie să le scriem. Ä‚la e momentul în care trebuie să-ți amintești de ce te simțeai atât de bine cu o foaie de hârtie în față sau cu tastele de plastic sub degetele, și să-ți reamintești că nu va exista niciodată o stare perfectă și un moment ideal pentru scris.
Uneori chiar actul de a scrie va atenua o stare și va induce alta. Asta aștept astăzi de la porția de scris pe care trebuie să o servesc.
I write to be alone. Perhaps I write because I hope to understand why I am so very, very angry at all of you, so very, very angry at everyone. I write because I like to be read. I write because once I have begun a novel, an essay, a page, I want to finish it. I write because everyone expects me to write.
I write because I have a childish belief in the immortality of libraries, and in the way my books sit on the shelf. I write because it is exciting to turn all of life’s beauties and riches into words. I write not to tell a story, but to compose a story. I write because I wish to escape from the foreboding that there is a place I must go but ““ just as in a dream ““ I can’t quite get there.
I write because I have never managed to be happy. I write to be happy.
Lectură de weekend (10.05.2008)
Mi-am petrecut săptămâna cu drafturi. Le-am promovat utilitatea în câteva întâlniri. Le-am înroșit. Le-am editat. Mi-am făcut norma de scris oferind feedback la ele. Le-am mutat de pe birou lângă pat, apoi masa de bucătărie, apoi în geantă și apoi iar pe birou. Ba chiar am recunoscut în fața cursanților mei că am un fetiș pentru drafturi – mai ales pentru primul draft.
Să vezi un prim draft e un privilegiu. Unii îl privesc ca pe-un text autentic, terminat și gata de publicare. Eu îl privesc ca pe un text vulnerabil, plin de promisiuni, dar de cele mai multe ori neterminat. Uneori fără început. Deseori fără sfârșit. Citesc un draft 1 pe nerăsuflate pentru că îmi place să-mi imaginez potențialul lui, aurul care va rămâne după ce s-a cernut restul.
E un exercițiu de umilitate să accepți că prima versiune e un text incomplet. Unii nu sunt dispuși să-l facă. Alții da. Mulți dintre cei care fac exercițiul, au o revelație: “a scrie bine e a rescrie”.
Ca lectură de weekend vă sugerez să vă întoarceți la un prim draft – publicat sau nu. Intrați în el fără milă. Desfaceți-l, dezasamblați-l, luați-l la întrebări: Se duce textul unde vroiam? Ce elemente trebuie dezvoltate? Există o structură? Ce ar putea nedumeri sau încurca cititorul? Am scris concret și cu detalii? Am început și un sfârșit? etc. Apoi reconstruiți-l. Ar trebui să iasă altfel. Pe cuvânt.
Și se poate face asta cu orice text – indiferent de gen. Acest eseu personal despre relația dintre mine și mama mea (e în engleză) a trecut prin trei-patru drafturi înainte să fie publicat. La fel s-a întâmplat și cu eseurile cursanților mei din toamnă. Abia aștept draftul doi al celor de acum.
Lectură de weekend (03.05.2008)
În Esquire-ul american din mai este unul din cele mai extraordinare articole pe care le-am citit în ultima vreme. Se numește The Things that Carried Him și a fost scris de Chris Jones.
Textul, care se întinde pe 20 de pagini de revistă și numără 17.000 de cuvinte, este povestea înmormântării sergentului Joey Montgomery, unul din cei peste 4.000 de soldați americani morți în războiul din Iraq. Articolul este fantastic pentru că recreează moment cu moment (scenă cu scenă) ce s-a întâmplat cu trupul lui Montgomery.
O înmormântare militară e o succesiune de pași executați cu precizie, iar Jones urmează trupul soldatului prin fiecare etapă – de la morga din Dover unde sunt procesate toate cadavrele soldaților americani, la aeroportul din Indiana, la cimitirul din Scottsburg unde a fost îngropat.
Dacă textul se citește ușor (atenție: narațiunea curge în sens invers) e pentru că Jones a muncit enorm pe partea de reporting. Doar câteva detalii din procesul care a dus la acest text:
- Jones a vorbit cu 101 de oameni. Cu mulți dintre ei a vorbit de mai multe ori.
- Cu unii dintre membrii familiei a avut chiar și 10 interviuri.
- A vizitat 12 state în cursul documentării. Aproape toate interviurile au fost făcute față în față. Majoritatea la o masă, o bere sau o cafea.
- A înregistrat zeci de ore de casetă, care au fost transcrise de cei aflați în practică la Esquire.
- Procesul de documentare și scriere a luat cam 5 luni, din octombrie 2007 până în martie 2008. (Jones a aflat despre această poveste dintr-un text de pe cnn.com în iunie 2007).
- Primii oameni cu care a vorbit au fost mama lui Joey și un ofițer de la Pentagon. Vroia să știe că familia va colabora și-l vor ajuta să recreeze povestea și că Pentagonul îi va oferi accesul de care avea nevoie. Atât familia, cât și Pentagonul, i-au dat mână liberă.
- Inițial Jones credea că va ieși un feature obișnuit, un text pe la 6.000 de cuvinte. Primul draft avea 22.000. Primul lucru pe care a trebuit să-l facă în procesul de editare a fost să taie 4.000 de cuvinte.
- Esquire are un departament special care verifică informațiile înainte ca textul să intre în tipar. Le-au trebuit două săptămâni ca să confirme fiecare detaliu și informație.
- Notițele le-a luat, ca întotdeauna spune el, pe carnețele Moleskine.
Încă ceva – gradul de detaliu pe care îl obține Jones e fenomenal. La un moment vorbește în text despre punctele în care și-au concentrat privirea soldații care au dus sicriul (ca să nu-i apuce plânsul). Jones spune că a ajuns la acest detaliu de la o întrebare foarte simplă:
I asked a pretty banal question, something like, “How do you keep the emotion from overwhelming you?” And Schnieders said something about never looking at the family, always looking somewhere else. So I asked, “Where do you look then?” And he said, you just pick out something, and you stare at it, something in the distance.
I asked if he remembered what he was looking at, and he said, much to my surprise, “Actually, I do, I was looking at the logo on the police car.” And that’s when the two women, Gerst and Snell-Rominger said, “Do you remember the girl in the dress?”
And they told the whole story about picking out a flower on the girl’s dress.
Citiți mai multe despre cum a făcut Jones această poveste aici. Și ascultați-l vorbind despre ea la Talk of the Nation.
Lectură de weekend (25.04.2008)
În Cotidianul de vineri a apărut un text de Gabriel Liiceanu despre Monica Lovinescu. S-a vorbit deja despre cât este de cutremurător și de profund. Eu îl aleg pentru un motiv mai simplu: Liiceanu a comis o bucată fantastică de jurnalism personal.
Sigur, omul de litere și filosoful e la tot pasul în text. Dar reflecțiile autorului sunt dublate de momente vii – scene cu Lovinescu și Ierunca, întâlniri, citate din cărți, scrisori, dialoguri la telefon etc. E munca de documentare și autodocumentare a unui jurnalist de poveste de primă mână; unul care scrie cu informații, cu scene, cu personaje, cu dialog și cu o voce distinctă și puternică. Unul care alternează – pe modelul This American Life – momentele de acțiune cu cele de reflecție, și structurează materialul pentru a transmite emoție și experiență mai mult decât informație.
Pentru mine e o dovadă clară că se pot spune povești în România. Da, e o poveste spusă de Liiceanu despre Lovinescu – probabil unul din motivele pentru care și-a găsit locul și spațiul (~ 5.000 de cuvinte) -, dar reacțiile pozitive ale cititorilor ar trebuie să dea de gândit editorilor și managerilor de presă.
Poate e cazul să spunem mai multe povești ale lumii în care trăim și să le dăm spațiul pe care ele le merită. Jurnalistul Gabriel Liiceanu ne ajută.
Lectura de weekend (18.04.2008)
Am fost puțin leneș cu aceste lecturi de weekend. De fapt, trăiesc de ceva vreme cu o situație foarte bine punctată de un personaj pe care l-am intervievat recent: am ajuns să scriu mai mult decât să citesc. E de discutat pe tema asta. Până atunci:
* Am descoperit acum o lună un articol fantastic scris de Michael Paterniti în 2000 pentru Esquire: “The Long Fall of One Eleven Heavy”. Articolul e despre prăbușirea zborului Swiss Air 111. Scriitura e cutremurătoare. Paterniti scrie acum pentru GQ.
* Le povesteam ieri cursanților mei despre cum trebuie să găsească lucrul concret care să ilustreze o idee mare. Nu poți scrie “despre graffiti” sau “despre încălzirea globală”. Poți scrie în schimb despre un graffer și bucata lui preferată, sau despre cum au ajuns francezii să planteze vii în Anglia pentru că e prea cald la ei. Ca exemplu de ilustrat o idee mare printr-o chestie tangibilă le-am dat o serie din The Oregonian care explică globalizarea și criza economică de la sfârșitul aniilor ’90 urmărind un cartof prin lume – din America în Asia. Se numește “The French Fry Connection” și a câștigat un Pulitzer.
* Școala unde am făcut masterul împlinește anul ăsta 100 de ani. Cu ocazia asta s-au gândit să-și scrie o istorie și l-au rugat pe unul dintre experții lor în jurnalism de investigație să o facă. Concluziile lui despre toate conflictele de interese cu care s-a zbătut sunt folositoare oricui trebuie să scrie “despre ai săi”.
Lectură de weekend (07.03.2008)
* Am scris în ultima săptămâna despre ce înseamnă să fii un lider. Nu erau gândurile mele ci ale unui om al cărui portret îl veți putea citi în Esquire-ul de aprilie. Unul din lucrurile pe care le spune e că managerii motivează, iar liderii inspiră. Azi, Poynter are un articol despre ce trebuie să facă un redactor-șef al unui ziar ca să inspire. Jacqui Banaszynski, care a fost mereu o inspirație pentru mine, scrie un text superb despre ce pot editorii să învețe de la Brett Favre, fostul quarterback al echipei Green Bay Packers (Favre s-a retras săptămâna asta după 16 sezoane în NFL). Favre a intrat pe teren la fiecare meci al echipei – din 1992 până în 2008. E o zeitate în Wisconsin, și a doborât atâtea recorduri că nici el nu le poate ține minte pe toate. Și totuși, a jucat mereu cu pasiunea și lejeritatea unui copil, indiferent de cât de greu era.
* Că vorbeam de ziare. Ziarul rămâne prima mea dragoste și mediul în care m-am format și am adunat experiențe. De aceea am fost atât de mișcat de eseul lui David Simon despre zilele în care a fost reporter la The Baltimore Sun. Simon e printre creatorii serialului The Wire – al cincilea sezon e despre jurnaliști, iar poveștile sunt extrase din experiențele redacționale și reportericești ale lui Simon.