Cele mai bune poveÅŸti din 2011
Am decis să alcătuiesc și anul ăsta o listă subiectivă de texte care merită citite și materiale audio care merită ascultate. Nu cred că poți fi un jurnalist bun fără să citești/asculți și fără să încerci să înțelegi cum reușesc să facă alții ceea ce fac. (Citiți și sfaturile lui Scott Raab).
Primul text e de departe preferatul meu, dar restul nu sunt ierarhizate. Sigur am ratat câteva, sigur sunt altele care au mișcat alți cititori. Eu mă bucur că 2011 a fost un an excepțional pentru jurnalismul narativ și poveștile mari, care devine tot mai ușor de găsit și de consumat. Că devin mai ușor de publicat e mai greu de zis (mai ales la noi unde e încă multă confuzie), dar veștile sunt bune. (Ai citit din DoR, da?)
Dacă nu vă ajunge selecția de aici, găsiți numeroase alte sugestii în best of-urile de la Longform sau The Browser. Spor la citit. Și folosiți cu încredere Instapaper ca să mutați lecturile astea pe mobil, tablete sau e-book-uri.
“¢ A Murder Foretold
De David Grann, The New Yorker
Moartea unui avocat în Guatemala dă naștere unuia dintre cele mai îmbârligate mistere despre politică și corupție. Numai un maestru al enigmelor cum e David Grann putea să-l scrie.
“¢Â The Apostate
Lawrence Wright, The New Yorker
Ce este și ce face de fapt scientologia. O muncă titanică pentru a expune o religie ultra-protectivă și un text cât un roman.
“¢ You Blow My Mind, Hey Micky
De John Jeremiah Sullivan, The New York Times
Copilul-minune al eseisticii americane despre cum e viața la Disney World când ești fumat.
“¢ Farther Away
De Jonathan Franzen, The New Yorker
Am citit mult Franzen anul acesta și chiar dacă mini-eseul lui despre social media a fost ca un pumn, am preferat meditația lui despre singurătate pentru că e de o frumusețe rară.
“¢ The Rules Can Set You Free
Radiolab
Un material radio despre table, șah, probabilități și minunile pe care le așteptăm în sport.
“¢ Chat History
De Rebecca Armendariz, GOOD
Istoria unei relații în chatul de GMail. O modalitate inedită de a reda o poveste de dragoste.
“¢ Gameboy Grows Up
This American Life
Despre un tânăr care coordonează angajații de vară dintr-un parc de distracții. Dovada că fiecare dintre noi avem o poveste.
“¢ There Is No Truth, He Said
De John H. Richardson, Esquire
Dintre toate materialele din Esquire aș fi ales Panic, de Chris Jones, dar nu e pe net. Așa că îmi permit să postez alegerea de pe locul 2, o poveste despre adevăr și ficțiune și ce alegem să scriem.
“¢ My Mother’s Lover
De David Dobbs, The Atavist
Autorul se întoarce în timp ca să afle cine era bărbatul de care a fost mama lui îndrăgostită toată viața.
“¢ Autistic and Seeking a Place in the Adult World
De Amy Harmon, The New York Times
Probabil un viitor câștigător de Pulitzer. Amy Harmon a urmărit un tânăr autist timp de un an ca să vadă cum se poate integra în societate și într-o slujbă.
Cele mai bune poveÅŸti din 2010
Datorită unor spații curatorice fantastice, ca Longform, Nieman Storyboard sau Gangrey, jurnalismul narativ pare într-o formă mai bună ca niciodată. Poveștile sunt inventariate, împărtășite, citite și prezente peste tot – indiferent că apar pe hârtie sau sunt publicate digital.
N-am apucat să citesc decât un fragment minuscul din tot ce mi-aș fi dorit. Dintre toate poveștile, am ales 10 articole care m-au impresionat în 2010. E o listă subiectivă, desigur. Dacă vreți să parcurgeți și altele, puteți începe de aici sau de aici.
Mi-ar plăcea să văd și listele voastre.
“¢ Letting Go, Atul Gawande, The New Yorker.
Despre dificultatea doctorilor de a decide cum să trateze pacienții cu boli terminale.
“¢ Roger Ebert: The Essential Man, Chris Jones, Esquire.
Unul dintre cei mai buni tineri scriitori americani despre legendarul critic de film.
“¢ Zadie Smith vs. Alexis Madrigal, The New York Review of Books | The Atlantic Online.
Doi eseiști redutabili. Două texte despre Facebook. Unul contra, celălalt pro.
“¢ Couple’s wedding vows put to immediate test, Helena Oliviero, The Atlanta Journal-Constitution.
Ziua nunții poate fi începutul sfârșitului.
“¢ The guiltless pleasure, Rick Bragg, Gourmet.
Elogiu maionezei. Epic!
“¢ Eleven Lives, Tom Junod, Esquire.
Povestea a 11 oameni morți în dezastrul ecologic produs de BP.
“¢ Outdoors and Out of Reach, Studying the Brain, Matt Richtel, The New York Times.
Cinci oameni de știință explorează pustietatea, încercând să-și deconecteze creierul de la tehnologie.
“¢ The Anosognosic’s Dilemma, Errol Morris, The New York Times.
Un eseu în cinci părți despre lucrurile pe care nu știm că nu le știm.
“¢ Burger Queen, Lauren Collins, The New Yorker.
Mâncare simplă, execuție de excepție și un bucătar obsesiv.
“¢ Beware of Greeks Bearing Bonds, Michael Lewis, Vanity Fair.
O cronică a colapsului financiar al Greciei.
Lecturi suplimentare pentru jurnaliÅŸti
Pentru că n-am postat foarte des în ultimul an, m-am alăturat unor prieteni și colegi de la Decât o Revistă pe un Tumblr menit să facă recomandări de lectură în genul lecturilor de weekend cu care v-am obișnuit. Sunt mai mulți oameni care recomandă și un flux mai constant de conținut.
Așa că recomandarea mea de început de săptămână e să urmăriți Lecturi suplimentare pentru jurnaliști.
Lectură de weekend: Lupoaica la români
Unul dintre motivele pentru care mă bucur că publicăm Decât o Revistă sunt textele care analizează o realitate culturală/socială pornind de la lucruri banale. Nu sunt subiecte pe care le vezi adesea la noi, iar când se întâmplă sunt mai degrabă articole de opinie sau pastile, nu jurnalism explicativ bine documentat.
Vă ofer spre lectură cea mai recentă ispravă de acest gen, un text despre statuile cu lupoaica și puii.
Am pornit la scrierea lui de la mutările statuii din București, dar nu i-a luat mult lui Ani Sandu să afle că statuia asta e peste tot prin țară, că nimeni nu are un inventar complet. că unele sunt cadouri de la italieni și altele nu și că ea este folosită să ilustreze — și uneori să demonstreze emfatic — originea poporului român.
“Lupoaica la români” a fost publicat în DoR #3 și reluat integral acum două zile pe Think Outside the Box. Textul îi aparține lui Ani Sandu, iar fotografiile lui Dacian Groza și Tudor Vintiloiu.
*** DoR #3 e în continuare pe piață. O găsiți la Cărturești, Humanitas, Anthony Frost sau o puteți comanda de la redacție. Toate detaliile despre distribuție le găsiți aici.
*** Lupoaica e doar cel mai recent material de acest fel. În DoR #1, Lavinia Gliga a făcut o investigație exhaustivă a modului în care folosim diacriticele, iar în DoR #2 am scris despre dominația magiunului de prune. Așteptăm sugestii de alte chichițe culturale de investigat.
Cele mai bune articole de revistă
E imposibil să faci o listă cu cele mai bune articole de revistă publicate vreodată, dar încercarea asta e demnă de lăudat. Am citit majoritatea bucăților din lista asta și da, te cam dau pe spate. Dacă aveți disponibilitatea să citiți măcar trei bucăți în viitorul apropiat, încercați-le pe astea:
* Richard Ben Cramer, What Do You Think of Ted Williams Now?, Esquire, 1986.
* Michael Paterniti, Driving Mr. Albert: A Trip Across America with Einstein’s Brain, Harper’s Magazine, 1997.
* Gene Weingarten, Fatal Distraction: Forgetting a Child in the Backseat of a Car Is a Horrifying Mistake. Is It a Crime?, The Washington Post Magazine, 2009.
Alte recomandări aici.
PS: Oare am putea să începem o listă românească? Subiectivă, ca deh, așa sunt și astea americane.
Copiii mor în maşini închise
Gene Weingarten a câștigat acum două zile al doilea premiu Pulitzer pentru feature writing, de data asta pentru un articol cutremurător despre părinții care își uită copiii în mașini când merg la muncă, iar aceștia mor de hipertermie. Pe lângă o poveste de neuitat, articolul e și o încercare curajoasă a autorului și publicației – The Washington Post – de a susține următoarea teză: neglijența e teribilă, dar nu e crimă. Și vinovatul nu e lipsa de dragoste, ci memoria. (“Failures of memory, not of love”.)
Sau, cum spune un profesor care studiază relația dintre emoție, stres și memorie: “Memory is a machine and it is not flawless. If you’re capable of forgetting your cellphone, you are potentially capable of forgetting your child”.
E de admirat efortul de documentare al lui Weingarten – a intervievat 13 familii -, dar și modul în care a construit textul, plin de momente de suspans care te propulsează în următoarea secțiune. Puteți citi câteva dintre gândurile lui legate de articol și de premiu, aici.
E important ca un jurnalist să-și urmărească obsesiile și să scrie despre lucrurile care îl macină. Chiar dacă Weingarten a câștigat primul Pulitzer cu un text despre cum nu recunoaștem un violonist de clasă, ambele texte premiate sunt despre cât suntem de preocupați de propriile probleme, despre cum ne păcălește creierul, cum avem urechile înfundate, ochii închiși și capul plin de gânduri.
Am senzația că Weingarten scrie pentru a-și aminti că există o lume în afara lui – asta ar trebui să facă orice jurnalist bun.(PS: Și scrie în așa fel încât să simți.)
10 poveşti pentru vacanţă
Pentru cei care vor să-și petreacă vacanța citind niște jurnalism memorabil, o selecție de 10 texte cu care să vă ocupați serile cel puțin până în prag de Anul Nou:
1. Michael Paterniti, Driving Mr. Albert. Autorul pleacă într-o călătorie inițiatică de-a latul Statelor Unite împreună cu creierul lui Albert Einstein.
2. Caitlin Flanagan, Are you there God? It’s me Monica. Așa se scrie comentariu cultural. Da, e despre sex oral. Și despre Bill Clinton.
3. Michael Lewis, Jonathan Lebed’s Extracurricular Activities. Un puști de 15 ani dă peste cap sistemul financiar american.
4. Jon Krakauer, Into the Wild. Povestea lui Chris McCandles, care a plecat în sălbăticia Alaskăi și nu s-a mai întors. Întâi articol de revistă. Apoi carte. Apoi film.
5. Tom Junod, Angelina Jolie Dies for Our Sins. Considerat de unii critici cel mai prost portret făcut vreodată. Nu sunt de acord.
6. Emily Nussbaum, Neil Patrick Harris. Cum a ajuns Neil Patrick Harris (Barney din How I Met Your Mother) un actor care a spulberat stereotipurile.
7. Buzz Bissinger, Shattered Glass. Povestea unui jurnalist care a inventat aproape tot ce a scris.
8. Zadie Smith, Dead Man Laughing. Un eseu personal tulburător despre viață, moarte și comedie.
9. Gery Marzorati, The Future of Long Form Narrative. Despre cine mai scrie, cine mai citește și cine mai plătește pentru jurnalism narativ în vremurile de azi.
10. Jeanne Marie Laskas, This is Paradise. Despre gunoi, unde se duce când pleacă din casele noastre și cine se ocupă de el.
Lectură de weekend: Fata care muncea mult
Dacă e să citiți ceva în acest weekend, citiți povestea Ralucăi Stroescu din cel mai recent număr al Tabu. Raluca Stroescu lucra la Ernst & Young și moartea ei în 2007 a născut un val de controverse legate de relația pe care o avem cu munca, cu propria sănătate și cu medicii la care apelăm. Ani Sandu a documentat timp de câteva luni această poveste, stând de vorbă cu familia, foști colegi, medici și încercând să treacă dincolo de interpretările facile ale unui eveniment tragic.
Ilustrațiile au fost realizate de minunata Raluca Popa.
După moartea Ralucăi Stroescu în aprilie 2007, numele ei a devenit sinonim cu munca în exces. Tânăra hotărâtă să reușească în carieră a fost transformată peste noapte într-o victimă a capitalismului sălbatic. Dar pe Raluca nu excesul de zel a doborât-o, ci mai degrabă convingerea că orice slăbiciune e trecătoare. După doi ani în care au căutat răspunsuri, părinții speră astăzi că sistemul judiciar le va indica un vinovat.
Lectură de weekend: The Esquire Decade
M-am gândit că după anunțul de săptămâna asta (Realitatea-Cațavencu renunță la divizia de reviste) ar trebui să ne înviorăm cu povești din epoca de aur a revistelor americane. The Esquire Decade este un articol minuțios documentat de către Vanity Fair despre – probabil – cea mai curajoasă și mai inteligentă revistă publicată vreodată: Esquire-ul american al aniilor ’60. Sub mâna lui Harold Hayes revista a promovat o nouă formă de jurnalism, l-a găsit pe George Lois să creeze niște coperți unice și a intrat în folclorul publishing-ului internațional ca un standard de neatins, la care visăm în continuare, noi, cei care creăm conținut:
Ce spune în acest articol Gay Talese despre Harold Hayes, editorul care i-a publicat cel mai memorabil articol de revistă din toate timpurile:
“Gay Talese says the complexity of his relationship with his editor is best described by something his Italian great-grandfather used to say: “œThose who love you make you cry.” Despite their skirmishes, Hayes “œwas the editor who had the most meaning in my life,” Talese says. “œI never had another relationship like that. Never.”
Apropo de Andi Moisescu
În acest weekend reîncepe ApropoTV, emisiunea produsă și prezentată de Andi Moisescu, ajunsă deja la al zecelea sezon. Textul de mai jos a fost documentat la începutul verii, când echipa punea la culcare sezonul nouă și se pregătea de vacanță. Ce am învățat despre Moisescu în zilele în care am avut ocazia să-l urmăresc aflați mai jos.
================
ARHIVA DE VOIE BUNÄ‚
================
Fotografii de Roald Aron
Esquire, iulie-august 2009
Andi Moisescu e un bărbat ocupat: face Apropo TV la Pro TV, prezintă evenimente, păstorește un brand și crește doi băieți. Muncii ăsteia îi spune joacă. O fi, dar e o joacă strașnic de ordonată.
Biroul Red Spike Film e într-o casă anonimă, într-un labirint de străduțe pitit în cotul format de două bulevarde centrale. E un adăpost secret, diversiune necesară într-un război de gherilă care nu poate fi câștigat decât cu un general concentrat asupra planului de luptă. E o după-amiază de marți, 19 mai, iar generalul e probabil înăuntru, cel mai probabil la etaj, lipit de pupitrul de comandă. Ca să ajungi la el treci de videointerfon, de poarta albastră cu platoșă argintie, traversezi curtea îngustă, te strecori pe lângă camera în care omul lui de încredere îmblânzește scorpiile birocratice, tai holul spre dreapta și scârțâi treptele de lemn până în sala de ședințe.
Generalul Andi Moisescu e imediat în stânga, într-o cameră oarecare, cu pereți albi, trei birouri negre, banale, și mochetă de tăvăleală. E într-adevăr la pupitru, scurs într-un scaun cu spătar înalt, cu degetele încovoiate deasupra curcubeului de taste cu care imprimă cadența materialelor de la Apropo TV. Are brațe subțiri, acoperite spre umăr de mânecile unui tricou bleumarin, fără imprimeu, atât de întins încât ar putea fi nou. Picioarele, trântite sub masă de parcă ar fi fost scoase la uscat, sunt îmbrăcate în blugi albaștri și terminate cu o pereche de teniși negri. La 36 de ani, Moisescu arată în continuare ca un puști trimis să facă treaba unui adult. Te-ai așteapta să sară de pe scaun în orice moment și să anunțe că vrea afară, la joacă. Doar că el e deja la joacă. Privește-l de aproape ““ zâmbește. Apasă în draci pe mouse și pe SPACE ““ întrerupând înregistrarea ca s-o ciuntească, s-o mute, s-o alipească ““ și zâmbește. A zâmbit atâta la viața lui încât obrajii au săpat tranșee în jurul buzelor, iar pielea de la tâmple refuză să se întindă chiar și atunci când stă nemișcat. Muncește mai puțin, joacă-te mai mult, spune unul dintre crezurile lui, cules din sloganul de la Xbox.