De ce mă ratez ca jurnalist
Despre cum e să fii un jurnalist și un manager mediocru, despre modele de business și o modestă proiecție ideală pentru Decât o Revistă.
Sunt nopți – și nu sunt rare – în care stau cu ochii în tavan și mă întreb dacă am vreo șansă să construiesc ce mi-am propus: o revistă generalistă, cumpătată, împachetată frumos și relevantă în climatul cultural românesc. (Pentru cei care citesc presă americană, îmi imaginez un orfan român adoptat într-o relație dintre The New Yorker și Wired). Sunt nopți în care ăsta e singurul gând. Nu mă gândesc la cine să scrie, sau la cum să ilustrăm un eseu, ci dacă ne-am apropiat, măcar puțin, de proiecția ideală, care e mai puțin legată de conținut și mai mult legată de formă: perfecționarea unui proces de lucru, eficientizarea unei organizații mici și, desigur, găsirea unui model de business.
În anii ’90, când eram în liceu și scriam ca să impresionez fete, am făcut un ziar împreună cu Ciprian Morar (astăzi un antreprenor de succes), ziar pe care-l vindeam săptămânal în curtea școlii cu 300 de lei. (Era 1996). Conținutul era produs în weekend de mine și de câțiva colaboratori cărora le plăcea să scrie. Cipri stătea nopțile să facă layout și o mini-tipografie locală – eram în Târgu Mureș – multiplica 100 de exemplare a câte două-trei coli A4, pe care le adesea le îndoiam împreună cu ai mei, duminică seară. Nu cred că mama a preferat vreodată îndoitul croșetatului, dar n-avea de ales.
Nu știu ce se întâmpla cu banii pe care îi strângeam – cel mai probabil ne cumpăram cornurile cu iaurt din pauza mare -, pentru că n-am avut niciodată o relație prea bună cu ei. Mai târziu, în facultate, am construit împreună cu Adrian Lungu, care e îmi e azi coleg la Decât o Revistă, un soi de pre-blog unde ne vărsam ofurile. Conținutul era produs în weekend de mine și de câțiva colaboratori cărora le plăcea să scrie (unii ajunși jurnaliști minunați azi) și tot eu încărcam săptămânal textele produse. N-am produs niciodată niciun leu, ba chiar am cheltuit ceva când ne-am făcut tricouri pe care le purtam la serile de rockereală marți în Fire sau pe care le dădeam cadou formațiilor care păreau că întrupează viziunea pe care o aveam asupra României de atunci.
Ce vreau să spun e că gena mea antreprenorială pare la fel de inspirată ca alegerile de antrenor pe care le face Gigi Becali la Steaua. Când am început Decât o Revistă, acum aproape trei ani, nu mă gândeam că va fi nevoie de ea.
***
În 2003 am plecat la un master în America și după ce l-am terminat am rămas încă doi ani acolo să lucrez. Am învățat în anii ăștia ce nu știam în liceu și în facultate – ce fel de jurnalism vreau să fac, cum să-l fac relevant și interesant și, mai important în cazul meu, cum să-l fac după niște reguli și standarde ideale. Am și un decalog în acest sens – nu e al meu dar am lucrat pentru cu oamenii care l-au scris și cred în el cu tărie. Recent, la o bere, câțiva colegi jurnaliști din România – oameni importanți și relevanți – mi-au spus că unele puncte sunt naive. Eu cred că în orice faci e bine dacă standardele par imposibil de atins – e un mod de a te păzi de mediocritatea lui “merge și așa”, un stil de jurnalism pe care îl vedeți în mai toată presa românească.
Nu curgea nicidecum lapte și miere în SUA. Nu era nici pe departe meritocrația pe care o visăm cu toții – un editor de la New York Times mi-a spus că va angaja întotdeauna un absolvent de la Harvard înaintea unuia de la o școală de stat; un editor de revistă mi-a spus că e greu să primești un contract dacă nu ești la petrecerile potrivite; unul dintre ultimii mei editori direcți mi-a refuzat în 2006 trei propuneri de a scrie despre un nou fenomen numit YouTube, pentru că i se părea irelevant și prostesc. (Altul n-a vrut să publice o poză cu o pisică pentru că părea “lascivă”.)
Bănuiam ce mă așteaptă în România și când m-am întors în 2007 am făcut-o cu dorința de a scrie, nu a construi. (Deși visam la un This American Life local.)Â Nici americanii nu vorbeau atât de mult despre nevoia creării unor modele de business alternative, despre supraviețuirea jurnalismului și alte asemenea pe atunci – altfel m-aș fi prins ce mă așteaptă.
În nici șase luni mi-am dat seama cum decurge viața de zi cu zi în trusturile de presă din România. Două angajate ale unei reviste pentru femei (Tabu) mi s-au lăudat că două săptămâni beau cafele și apoi, în ultima săptămâna, stau până în creierii nopții la birou și scriu revista. Un superior de la Esquire a vrut să inventăm scrisori de la cititori în primul număr, iar apoi, o bună perioadă de vreme, încerca să schimbe citatele personajelor din texte pentru că “nu sună bine”. M-am apucat să predau și reporterii pe care îi aveam la curs îmi povesteau cum șefii lor (de la Adevărul, Jurnalul, EVZ etc.) le modificau de exemplu numărul de răniți dintr-un accident, pentru că o cifră mai mare era mai puternică. Cei care erau încă studenți la jurnalism îmi spuneau că profesorii repetă întruna că în redacții nimeni nu le va cere să gândească, așa că era în interesul lor să devină roboți.
Ce m-am străduit să le explic tuturor – unii m-au înjurat printre dinți sau cu toată gura – e că alegerea de a continua în această meserie sau într-o anumită companie le aparținea. Ba mai mult, trebuia să accepte un adevăr pe care nici astăzi unii jurnaliști – tineri sau nu – nu vor să-l accepte: trustului/companiei nu-i pasă de tine. Nu te va proteja, nu te va crește și cu siguranță nu te va ajuta să produci calitatea despre care ai citit în cărți sau pe care o vezi în materialele premiate la concursurile internaționale. Am căzut și eu oarecum în această capcană când m-am dus să lucrez la Tabu, hotărât să nu mă mai implic în toată revista cum făcusem la Esquire, ca să nu înnebunesc văzând relațiile incestuoase dintre editorial și publicitate. După șase luni, spațiul pe care trebuia să-l umplu s-a micșorat, banii pentru colaboratori au dispărut și promisiunile n-au mai valorat nimic.
Robert Krulwich, unul dintre prezentatorii Radiolab, spune povestea asta mult mai bine în discursul ținut anul trecut absolvenților de la Berkley. David Simon, omul care a făcut The Wire și Treme, a scris-o și mai clar: “A Newspaper Can’t Love You Back“. Înlocuiți newspaper cu orice tip de presă (sau alte industrii).
Am spus toată povestea asta din două motive: primul e ca să înțelegeți cum am ajuns eu, un reporter și un editor mediocru, să decid că nu are rost să construiesc din interiorul sistemului, chiar dacă genele mele de business erau mai adormite decât majoritatea oficialităților locale. Al doilea e pentru că în discuția recentă avută la bere cu jurnaliștii importanți și relevanți s-a ajuns la următoarea dilemă: cine e responsabil să creeze un model de business care să susțină un produs de calitate (indiferent de formatul de livrare)? Jurnalistul/producătorul de conținut? Sau oamenii de afaceri?
***
Probabil intuiți răspunsul meu și îmi permit să mă întorc la Krulwich, care o spune mai frumos:
Suppose, instead of waiting for a job offer from the New Yorker, suppose next month, you go to your living room, sit down, and just do what you love to do. If you write, you write. You write a blog. If you shoot, find a friend, someone you know and like, and the two of you write a script. You make something. No one will pay you. No one will care. No one will notice, except of course you and the people you”™re doing it with. But then you publish, you put it on line, which these days is totally doable, and then”¦ you do it again.
Now I understand that if you”™re married, or have a kid, you can”™t not make money. And I know that it is not fun, it”™s the opposite of fun, to juggle rent payments with car payments, to fudge medical bills, to play roulette with your credit cards, to have bills that must be paid month after month after month, that don”™t go down, and I know about friends and siblings who didn”™t go crazy, who didn”™t try to become professional storytellers, who became normal things, like sales people, and doctors and teachers and are now moving into homes, buying real furniture and making you feel like you are slipping backwards in the world for the sin of following a dream. I know about that.
But let me tell you what I”™ve also seen.
Am făcut Decât o Revistă din cauza acestui also de mai sus. Când s-a născut ideea nu aveam nimic de pierdut (de fapt, am adăugat kilograme și stres), iar revistele din România păreau că intră într-un soi de comă. Asta era acum trei ani. De atunci, unele au murit, altele sunt în comă și astăzi, iar majoritatea nu pare că se va trezi vreodată. Pentru noi, acest also însemna o publicație al cărui scop principal era grija față de conținut – nu trebuia să-ți placă totul, dar trebuia să fie făcut cu grijă. Însemna să nu concurăm cu internetul – o mitralieră infinită de fotografii cu pisici și tweeturi despre morțile dictatorilor și artiștilor, ci să oferim o dată pe trimestru conținut de profunzime care îndeamnă la introspecție. Însemna să nu vindem conținutul companiilor și să nu păcălim cititorii deghizând mesajele brandurilor în articole, doar pentru că “oricum nu știe nimeni”, frază pe care am auzit-o de prea multe ori. Însemna jurnalism documentat atent, scris atent și editat ca să aibă sens. Nu visam perfecțiune, nici succes imediat, ci mai degrabă încercam să facem ceva, pentru că pe unde lucram nu mai avea niciun sens să încercăm.
Primul număr – și trebuia să fie doar unul – era așadar atât o creație originală, cât și un soi de protest, dar unul ilustrat de o opțiune.
***
Dar să ne întoarcem de unde am pornit. Să revenim la proiecția ideală.
Acum vreun an jumate, Cipri, cu care făcusem revista liceului și care a văzut de atunci mai multe țări decât avem județe în România, m-a întrebat nonșalant când aveam de gând să renunț la hobby-ul meu cu revista și să mă apuc de ceva serios. M-a durut remarca lui pentru că mi se părea că dacă mă cunoaște ar trebui să înțeleagă că nu e un hobby, că e ce îmi doresc să fac, că e un produs de care se bucură câteva mii de cititori și că e o formă de a spune povești care pot să ne transforme. (Despre puterea transformațională a poveștilor, în alt episod; în mare, cam despre asta e vorba.). Explicațiile contau însă doar pentru editorul și scriitorul din mine. Pentru Cipri, care semna contracte mari și avea peste 30 de angajați, DoR era clar un hobby: nu făcea bani, era dependentă de oameni dispuși să lucreze pe gratis și nu părea deloc aproape de soluția câștigătoare financiar. Și, foarte important, mai ales în acești ani de criză, era făcută în România, unde, mulți cred că n-are rost să încerci nimic.
Soluția câștigătoare financiar n-am găsit-o nici azi, dar încă o căutăm. Proiecția ideală, cel puțin versiunea modestă, 1.0, e a unei reviste care nu pierde bani. (V-am spus că gena mea antreprenorială l-ar fi făcut pe Darwin să-mi plângă de milă.) Fiind publicată de un ONG, DoR oricum nu are ca scop profitul, dar ar trebui să poată să-și plătească colaboratorii și să construiască în jurul ei o comunitate de susținători (abonați, cumpărători de produse, sponsori etc).
Sunt o serie de explicații pentru care n-am ajuns încă acolo și una dintre ele e cu siguranță propria mea incompetență. Dar sunt și unele mai pragmatice, pe care poate ar fi util să le știți.
***
Ne-am imaginat un model în care vânzările revistei pot acoperi costurile de tipar. Matematic, e corect. Media tipărită e construită tradițional pe un model în care veniturile din vânzare sunt aproape irelevante față de ce aduce publicitatea, un sistem care suferă și pe care voiam să-l evităm, pentru că nu te poți baza pe publicitate (o să vedeți). De aceea și prețul de copertă, 25 de lei, pe care conținutul îl merită din plin. Ce n-am anticipat e că distribuitorii vor lua între 30 și 50 la sută din prețul de copertă și – mai important – nu vor plăti niciodată la timp. Dacă cumperi DoR de la un distribuitor, banii ăia ajung la noi peste 4 luni; dacă avem noroc. Mai degrabă vin după 6-9 luni. De aceea am început să rugăm cititorii noștri să se aboneze: primim mai mulți bani, pe loc, deci putem să conturăm o idee mai clară de cum arată viitorul. Reticența la ideea de abonament, frica de Poșta Română fac acest demers dificil.
Am sperat de asemenea că veniturile din vânzarea revistei vor fi suplinite de publicitate. Aici e o discuție lungă, dar voi încerca să fiu concis. Pe scurt și generalizând: agențiile de media, clienții și uneori și agențiile de PR sau publicitate nu înțeleg cum ar trebui să funcționeze jurnalismul, cu atât mai puțin cel pe care vrem să-l facem noi. Nu înțeleg relația corectă dintre un brand și o publicație și necesitatea unei separări dintre editorial și publicitate. De creativitate în execuție sau concepte nu mai vorbesc – se întâmplă rar și adesea în ciuda a ceea ce-și dorește clientul să plătească (adică repede, ieftin și bine, ceea ce nu există). Cei mai mulți vor să scrii despre ei și să le plasezi produsele, poate chiar să vii cu pagini peste pagini de propuneri despre cum ai putea s-o faci. (Propuneri la care ei nu prea răspund.) E un cerc vicios aici, pentru că managerii de presă și oamenii de vânzări – cel puțin la revistele comerciale – și-au vândut propriul conținut și propria integritate până când n-a mai rămas nimic.
De aceea, să ceri ad-uri creative, sincere și separate de conținutul editorial – așa cum ne dorim noi – te face să pari nebun. N-am vrut nici să lucrăm cu oameni de vânzări cu experiență în media, pentru că au toate obiceiurile proaste gata formate – de exemplu, li se pare normal să ceară reducere la tariful de pagină și apoi, din ce a rămas, să-ți sugereze să dai înapoi o mică șpagă agenției pentru că ți-a adus niște bani de la un client.
Desigur, am încercat și alte lucruri – evenimente, construit conținut pentru alte organizații, produse, granturi pentru articole, 2%, donații etc. Unele au funcționat, altele mai puțin. Desigur, se mai pot face mult mai multe alte lucruri, pentru care n-am avut încă resurse sau care s-au împiedicat de propriile noastre limite – un site mai activ, aplicații pentru telefoane și tablete etc. Visăm din când în când și la un business developer și un community developer alături de care să inventăm modelul, dar apoi ne dăm seama că n-am avea din ce să-i plătim. Cerc vicios. (E important de spus că nu vrem să facem compromisurile pe care le fac alte instituții de media pentru a supraviețui. Mai bine închidem și ne mutăm în Austria să administrăm o cabană decât să ne compromitem jurnalismul.)
Pe scurt, cheltuielile administrative și costurile de producție nu mai sunt o problemă, dar proiecția ideală, așa la scară mică cum e ea, n-am atins-o încă și de aceea sunt multe nopți în care mă uit la tavan și mă gândesc dacă măcar s-ar califica ca un eșec spectaculos această nereușită.
***
Știu că nu poate ține la infinit modelul cu conținut produs voluntar, mai ales când vrei să faci jurnalism dificil, care necesită o groază de timp și de energie. Un gen de jurnalism care, luați aminte, își găsește modalități creative de supraviețuire în alte culturi. Acolo invențiile acestor modele au fost mai simple pentru că suficient public înțelege rolul presei de calitate (indiferent de format) – și în consecință plătește, se abonează, donează etc.; pentru că suficienți manageri știu să mențină o graniță între conținut editorial și publicitate; pentru că există oameni de afaceri care înțeleg că jurnalismul e un produs aparte și dacă vrei să vinzi calitate, trebuie să menții un standard și să fii al naibii de creativ – sau de scump – dacă vrei să nu pierzi bani.
Un cover story în New York Times Magazine poate costa și 100.000 de dolari. Nu există niciun dubiu că oamenii îl citesc, chiar dacă e lung și dificil – o fac chiar și pe telefon. Există însă întrebarea cum îl poți plăti și mulți caută modele (ați văzut, sper, The Atavist sau Byliner sau ProPublica sau Spot.us).
În România nu vom ajunge niciodată la astfel de sume. (Aici aș putea scoate un material foarte bun de la un reporter dacă aș avea un buget de 1.500 de lei pentru el/ea – pare puțin, așa că dacă vreți să fiți un mecena, dați un semn.) Nu vom ajunge nici la aceeași masă de cititori – asta și pentru că nu avem o cultură media în această țară, încă majoritar lipită de televiziunile de știri. Nu vom avea nici măcar un acord în breaslă că e nevoie și de genul de jurnalism de profunzime pe care îl promovăm în DoR – nu o dată ni s-a întâmplat să fim criticați de alți reporteri pentru că am câștigat premii cu texte lungi, care nu sunt justițiare și care n-au condei.
De model de business pentru jurnalism independent, ce să mai vorbim.
Am stat de vorbă cu mulți oameni de business inteligenți în acești doi ani. Aproape niciunul dintre ei nu înțelege cum se face jurnalism de calitate (lipsa de cultură media de care vă vorbeam) și că nu există un model care poate fi aplicat ca totul să fie roz. Modelul trebuie inventat. Știu asta și o serie de tineri care au ieșit în ultimii doi-trei ani din sistem (sau care n-au intrat niciodată) și încearcă să construiască ceva. Altceva. Altfel. E trist că uneori asta înseamnă că își opresc creșterea profesională ca să fie mediocri și în antreprenoriat.
Mă întorc la dilema ivită la masa cu jurnaliștii importanți și relevanți. Toți au identificat corect că e loc imens pe piață pentru conținut de calitate (definiția acestui cuvânt e altă discuție). Că, într-adevăr, e de văzut dacă publicul ar și plăti. Întrebarea și mai interesantă e cine e responsabil să încerce să umple golurile de pe piață? Consensul lor – și unii lucrează de 10 ani sau chiar mai mult în presă – părea să fie că altcineva trebuie să construiască barca. Noi, jurnaliștii, vom vâsli.
Eu nu cred asta.
Cred că supraviețuirea jurnalismului e și responsabilitatea reporterilor și editorilor, chiar dacă unii dintre ei vor renunța la teren și la visele de a scrie texte mărețe, de a face documentare senzaționale și site-uri cu comunități de sute de mii de cititori, doar ca să eșueze ca vânători de modele sustenabile. Sper să nu fie și cazul meu, și de acea încă mai urmăresc proiecția ideală pe tavan în nopțile în care nu pot să dorm.
TOTB, Adevărul şi Cola
UPDATE: Un articol în Adevărul de marți spune că agenția Coca Cola, McCann, ar fi fost cei care ar fi făcut presiuni asupra ziarului.
Ce s-a întâmplat între Think Outside The Box și Adevărul din cauza Coca Cola nu e altceva decât o manifestare publică a unui mod de operare care se găsește în mai toate redacțiile din România. Presiunile comerciale sunt mari, interesele și egourile la fel, iar atunci când o sursă importantă de venit e privită critic, cineva, undeva, se va speria.
A spus Costi Rogozanu suficiente și se vor spune cu siguranță multe altele. Eu simt nevoia să punctez momentul pentru că la Decât o Revistă încercăm din răsputeri să păstrăm o graniță între ce înseamnă conținut publicitar și conținut editorial. Am două lucruri de notat:
1. Dacă n-a fost clar până acum: influența brandurilor asupra conținutului e mare în România. Uitați-vă mai ales prin revistele comerciale și vedeți cât conținut se află de fapt acolo pentru că e asociat cu un brand – valabil inclusiv pentru coperte. Sigur că sunt momente în care un brand și o publicație pot face ceva împreună, dar trebuie să fie limpede că e un demers publicitar. La noi majoritatea acestor momente sunt prezentate drept conținut editorial, iar asta e deranjant pentru că eu, cititor, vreau să știu cine a copt o idee: redacția sau advertiserii? Asta ca să știu dacă citesc o publicație sau un catalog.
2. De multe ori am senzația neplăcută în România că trebuie să apăr un principiu fără să fiu pe deplin de acord cu cei care au tras paiul mai scurt. Așa e și aici. TOTB nu a făcut jurnalism strălucit despre Coca Cola. A făcut compilații corecte și muncite din surse străine și le-a dublat cu materiale de opinie. Adevărul spune că a fost jurnalism de o “calitate îndoielnică”. Nu e mai îndoielnic decât 90 la sută din ce se publică la noi – inclusiv în Adevărul. Dar n-a fost jurnalism de calitate. Dacă decizi să faci un serial serios despre o marcă, atunci trebuie să faci mai mult: să ieși pe teren și să scrii despre vânzarea sucurilor în școlile din România, despre fabrica de îmbuteliere, despre creativul din agenția locală care face campaniile etc. Cu alte cuvinte, jurnalism de teren, nu de Google.
Mă consider prieten cu TOTB și țin la oamenii din spatele proiectului și sper că vor găsi energia și resursele să meargă înainte de unii singuri. Mi-ar plăcea să-i văd continuând acest subiect și încercând să afle ce s-a întâmplat exact – încercând să intervieveze oameni de la Adevărul, oameni de la Cola, oameni din agenții etc. Ce li s-a întâmplat nu e singular și cred că un astfel de demers ne-ar putea ajuta pe noi toți, jurnaliști și cititori.
Despre aÅŸa (pre)zisa moarte a jurnalismului
Acum cinci ani coordonam un program de training în jurnalism, care vizita pentru 2-3 zile câte o redacție americană, cel mai des de cotidian. În timp ce România era încă în perioada marilor investiții, achiziții și lansări (vezi epoca de aur a Cotidianul), jurnaliștii americani erau posomorâți și îngrijorați: clienții de publicitate găseau căi mai ieftine către consumatori, anunțurile se mutau pe net, iar reporterii și editorii obișnuiți să lucreze pentru hârtie erau speriați de amenințarea digitală. Am auzit reporteri-veterani, cu 20-30 de ani de experiență, mormăind vehement împotriva netului; chiar am fost într-o redacție care nu avea nicio legătură cu ediția digitală a produsului lor — cei care lucrau la site nu numai că erau într-o altă clădire, erau în cealaltă parte a orașului.
A fost o perioadă fabuloasă, în care am învățat o groază de chestii: în primul rând, majoritatea jurnaliștilor sunt reacționari. E în ADN-ul nostru – se întâmplă ceva, reacționăm. Rareori construim sau reinventăm. În al doilea rând, transformarea pe care o aducea liberalizarea accesului la informație era de neoprit și avea să arunce în aer prioritățile produselor media tradiționale – duse erau vremurile în care un ziar putea pune preț pe “știre”. În al treilea rând, am învățat că suntem o profesie conservatoare, cinică și fricoasă. La începutul cursului, proiectam următorul clip, făcut în 2004 (pre-YouTube, pre-Facebook), despre viitorul media:
Și azi e surprinzător câte au nimerit.
Vă spun astea pentru că în acest weekend am asistat la o serie de discuții similare, de data asta alături de niște jurnaliști români, bulgari, unguri, ucraienieni și croați. Aspen Institute România ne-a invitat la un seminar de trei zile ca să dezbatem viitorul profesiei și principiilor ei într-o lume a transformărilor sociale, crizei, lipsei de resurse etc.
Am vorbit despre Facebook, despre dispariția audiențelor cu care erau obișnuite ziarele și televiziunile, despre dominația tabloidelor, despre relațiile incestuoase dintre produsele media și patroni, despre presiuni politice și comerciale, despre cum poți crea calitate și dacă ai vreo șansă ca ea să se vândă etc. Am auzit multe din temerile pe care le auzisem și acum cinci ani din partea jurnaliștilor americani. Am auzit, pe alocuri, aceeași fină condescendență față de rețelele sociale pe care o auzisem atunci față de bloggeri. Am auzit vorbindu-se în continuare de o separație între ziar și internet, între presa tradițională și new media.
Sigur că toate aceste griji sunt valide, mai ales într-o tagmă românească decimată, în care un ziar național lucrează cu sub 50 de angajați, în care piața de publicitate s-a înjumătățit în doi ani de zile, în care lumea nu ne citește, în care cine pe cine susține politic e în continuare preocuparea principală. Dar îndrăznesc să spun că această nostalgie pentru jurnalismul de odinioară și pentru o epocă în care publicul consuma și altceva decât mizerii e fals-direcționată.
Am scris și într-o concluzie pe care a trebuit s-o livrez la finalul seminarului: jurnalismul de calitate – care astăzi poate să apară oriunde, indiferent de platformă, dintr-un status pe FB până la un documentar de trei ore la televizor – a fost și va rămâne despre oameni. Zeci de ani am fost privilegiați pentru că am putut hotărî pentru public. Astăzi, publicul hotărăște pentru sine și e destul de limpede că, în mare, a decis că media tradițională e destul de irelevantă.
Cred însă că tocmai această libertate de alegere a consumatorului ne oferă o șansă extraordinară. Bombardamentul informațional e ca ploaia de toamnă; nu e întotdeauna o plăcere. Cu toții vom vrea la un moment dat să vină cineva să descurce ițele unei probleme. (De câte ori nu v-ați întrebat prietenii la bere: “Zi și mie care-i treaba cu scandalul ăla?”)
Asta e șansa jurnalistului. Să explice, să reflecte, să aprofundeze, să transmită emoție. Trebuie doar să asculte oamenii cu care dorește să vorbească și are o șansă să-i atragă; indiferent de canalul pe care îl folosește. Poate va fi și vinde produsul făcând asta.
Mi-aș dori să pot concluziona că am fost cu toții de aceeași părere.
Pe finalul seminarului am dezbătut strategia ziarului danez Politiken (proaspăt numit Ziarul European al Anului), care a decis — voi simplifica puțin — să se concentreze pe analiză, reportaj, cultură, colaborări cu alte produse media etc. și să nu-și mai dea gratis pe net acest conținut premium. A și introdus ediția de iPad săptămâna trecută. Toate astea au scăzut costurile și au adus cititori noi fără să facă rabat la calitate. Apoi am discutat despre spectaculosul I portughez, care pune mare preț pe design, care are un grup enorm de cititori tineri (!) și care a înțeles că jargonul profesiei e învechit și a preferat să-l împartă în secțiuni construite în jurul unor cuvinte cheie: gândește, află, înțelege, simte. (Mă bucur că am pișcat corzi similare în Decât o Revistă, unde avem secțiunile Reactor și Actualizator, ultimul împărțit în trup, spirit, minte și aptitudini).
Aș fi dorit să-mi văd colegii sărind în sus de bucurie la auzul acestor inițiative curajoase, care rescriu paradigme de documentare, prezentare, distribuție etc. Nu încearcă să peticească, ci aruncă blugii rupți la gunoi și fac, cu succes se pare, o pereche nouă. Dar n-a fost așa. Majoritatea au spus — cu mai multe sau mai puține cuvinte — “n-are cum să funcționeze”.
Am scris la un moment dat că, tocmai pentru că n-am găsit un model trainic, ar trebui să dăm rateuri căutând unul. Principala noastră scuză că nu facem lucruri pe care oamenii să le vadă și să le citească sunt banii. Eu cred, așa cum am spus atunci pe TOTB, că “obsesia cu finanțele ne-a făcut să uităm că produsul pe care majoritatea dintre noi încercăm să-l vindem e mediocru, fușerit și irelevant.”
Le-am spus asta și colegilor mei jurnaliști. Da, oamenii stau pe Facebook, nu cu nasul în ce producem. Da, nu sunt bani. Dar lucrurile astea sunt triste și înspăimântătoare doar dacă refuzi să încerci să-ți găsești un loc în această lume nouă. Diferența dintre noi și danezi, portughezi și americani nu e neapărat că acolo sunt mai puțini “consumatori idioți”, mai mulți bani și o legătură istorică între democrație și presă. Îndrăznesc să spun că ține și de motivele pentru care faci ce faci, de capacitatea ta de a crea, cum spunea cineva, conținut adevărat, relevant și bine făcut. De puțină nebunie și încăpățânarea de a visa la ceva. Când mai mulți vom face asta și vom eșua în vânzarea produsului rezultat, atunci putem să ne adunăm la priveghiul profesiei.
Până atunci, eu unul mă întorc la propria construcție și la decalogul jurnalistic pe care încerc să-l urmez zi de zi:
1. Prima obligație a jurnalismului este față de adevăr.
2. Prima loialitate e față de cetățeni.
3. Esența lui este disciplina verificării.
4. Practicanții trebuie să fie independenți de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spațiu pentru critică și compromis.
7. Trebuie să încerce să prezinte lucrurile importante într-un mod interesant și relevant.
8. Trebuie să producă conținut comprehensiv și proporționat.
9. Practicanții trebuie să fie lăsați să-și exercite propria conștiință.
10. Și cetățenii au drepturi și responsabilități când vine vorba de jurnalism.
— Bill Kovach & Tom Rosenstiel, The Elements of Journalism
13 întrebări despre personajul tău
13 întrebări pe care ți le poți pune ca să-ți dai seama dacă ai petrecut suficient de mult timp cu omul despre care scrii. Lista îi aparține lui Hank Stuever, editor și jurnalist la Washington Post și unul dintre cei mai isteți scriitori de “pop culture” pe care i-am citit. (Iată un text minunat din 2006 despre Lloyd Dobler, personajul jucat de John Cusack în Say Anything.)
Întrebările sunt simple, dar sunt curios câți dintre noi pot răspunde cu “da” la ele. Iată doar primele patru (celelalte aici):
1. Have I used their bathroom?
2. Have I seen the inside of their fridge?
3. Have I been a passenger in their car?
4. Have we eaten a meal at their house?
Să fim sinceri cu jurnaliştii?
Amanda Palmer, pe care o ador, scrie următoarele rânduri după ce alt-weekly-ul Boston Phoenix a publicat un cover story despre ea. Cam așa se văd lucrurile din partea cealaltă. Important de subliniat că jurnaliști români care fac ce a făcut autoarea textului din Phoenix suntem puțini. E mai ușor să pui 10-15 întrebări și să publici transcrierea, decât să cerni informația și să încerci s-o legi într-o chestie care să transmită ceva:
the article is great, even though i come off as a slightly cartoony version of myself.
i swear i don”™t always answer the door in a kimono, that was pure coincidence, man.the writer, eugenia, spent a lot of time hanging out and even spent a night getting tipsy at a party at the cloud club.
we all liked her.
journalism is so strange. you invite these people into your world for a little bit, and they go back to the public with commentary & assessment.
i can never quite figure it out.
but i figure i have nothing to lose by being myself, being honest, and “œoversharing”, as she puts it in the interview.why not?
we”™re all going to die.
Cum se jurizează “Tânărul Jurnalist al Anului”?
E-mail-ul de mai jos l-am trimis astăzi la Freedom House, organizatorii concursului Tânărul Jurnalist al Anului. E un concurs important, pentru că e printre puținele existente. E și un concurs care ridică întrebări legate de conflicte de interese și transparență. Mesajul de mai jos se concentrează pe jurizarea din acest an, dar e valabil și pentru edițiile trecute. Dacă sunteți la rândul vostru curioși să aflați criteriile și metoda, scrieți un mesaj tja@freedomhouse.ro.
—-
Felicitări pentru organizarea a încă unei ediții a premiilor “Tânărul Jurnalist al Anului”. E remarcabil că în contextul scăderii tuturor resurselor, Freedom House continuă să sprijine munca jurnaliștilor tineri.
Vă scriu însă din cauza unor întrebări pe care le-a ridicat procesul de jurizare. Pentru transparență, mărturisesc că am fost editorul lui Ani Sandu la articolul “Bosquito, viață de câine”, nominalizat la secțiunea Actualitate Internă. Actualitate Internă este secțiunea care mă interesează în principal, pentru că ea colectează tot ce nu e suficient de nișat pentru restul categoriilor, ceea ce probabil o transformă într-o melanj eterogen de genuri și abordări jurnalistice.
Juriul secțiunii pare să fie într-un conflict de interese: doi membri lucrează la publicațiile care au dat trei nominalizați (din patru), România Liberă și Opinia Veche (Sabina Fati și Daniel Condurache). Această situație trebuia soluționată într-un fel și aș dori să știu care a fost abordarea. Al treilea membru al juriului secțiunii (Andreea Pora) a lucrat de asemenea pentru România Liberă și are în biografie o acuză de plagiat, o pată ce nu ar trebui să se regăsească în biografia unui jurnalist care evaluează concursuri.
În aceste condiții – și pentru a asigura o mai bună organizare a edițiilor viitoare -, v-aș fi recunoscător dacă ați face public procesul de jurizare (argumentele pentru câștigători nu sunt suficiente):
– câți participanți au concurat la secțiunea Actualitate Internă;
– cum au fost triați;
– cum au tratat membrii juriului articolele provenite de la publicațiile pentru care aceștia lucrează;
– ce alți concurenți au fost luați în considerare, dar n-au ajuns pe lista nominalizaților;
– care sunt articolele care au convins juriul – cred că ar trebui postat măcar cu link pe site-ul FH, să le citim cu toții;
– cum alege FH membrii juriului secțiunii – aceștia nu au fost anunțați de la început, iar comunicatul final nu menționează locul lor de muncă.
Transparența este o necesitate a procesului jurnalistic și pentru ca acest concurs să continue să aibă valoare, ea este esențială. De asemenea, un comentariu precum cel făcut la gală la adresa scriiturii lui Ani Sandu – că ar trebui să fie “mai scurtă” – este superficial și decontextualizat și nu e un semn de profesionalism.
Cu sinceritate,
Cristian Lupșa
Editor “Decât o Revistă”
Cine ţi-e alături când scrii?
Un articol simpatic, pornit de la o întrebare simplă: le folosește scriitorilor să trăiască alături de un alt practicant? L-am găsit după ce ieri mi-am adus aminte de un articol zdrobitor din The New Yorker, publicat ulterior ca o cărticică – e vorba de un eseu scris de Calvin Trillin la moartea soției lui, Alice. Printre altele, textul conținea următorul paragraf:
I showed Alice everything I wrote in rough draft–partly because I valued her opinion but partly because I hoped to impress her. If the piece was meant to be funny, the sound of laughter from the next room was a great reward. When I wrote in the dedication of a book “For Alice,” I meant it literally. In that sense, the headline on her obituary in the Times was literally true, as well as in the correct order: it described her as “Educator, Author and Muse.” When Alice died, I was going over the galleys of a novel about parking in New York–a subject so silly that I think I would have hesitated to submit the book to a publisher if she hadn’t, somewhat to her surprise, liked it. When the novel was published, the dedication said, “I wrote this for Alice. Actually, I wrote everything for Alice.”
Pe subiectul sex și relații cu alți scribi – jurnaliști de data asta – am mai scris aici.
Despre conţinut şi publicitate
Harold Ross, fondatorul The New Yorker către Raoul Fleischmann, investitorul inițial și partnerul lui:
I think it is essential that all members of the advertising staff be tactfully but firmly taught that they are in no wise to have direct contact with the members of the editorial staff or with me – that they are to deal with the editorial department only through the head of their department.
In my opinion this is most important. Unless stern measures are taken my present efforts to keep the editorial department independent, uninfluenced, honest and – more important than all – slightly aloof, will be more or less defeated. I do not want any member of the staff to be conscious of the advertising or business problems of The New Yorker. If so they will lose their spontaneity and verse and we will be just like all the other magazines. In my opinion it is this burdening of practical problems on editorial departments that makes them timid, self-conscious and afraid and produces a flat book. In this kind of publication the flavor is practically the whole thing. (April 17, 1926)
Lumea descrisă de Ross era ideală, una în care editorialul și partea de business erau separate, una în care revista era privită – atât din interior, cât și din afară – ca un furnizor de conținut, nu un spațiu de reclamă. Astăzi lucrurile nu prea mai stau așa. În România e și mai rău – prea mulți dintre cei care cumpără spațiu publicitar se așteaptă automat la conținut dedicat, ceea ce naște zeci de materiale vândute, complet nefolositoare cititorilor. E un cerc vicios aici – fără acei puțini bani pe care îi iei vânzându-ți conținutul (din păcate, asta faci), n-ai putea produce paginile care n-au fost influențate din afară.
Această ecuație e valabilă pentru marea majoritate a presei comerciale.
Întrebarea mea e dacă se poate și altfel. Dacă se poate să existe măcar un produs care nu vrea ciocolata, cafeaua, ceaiul trântite în mijlocul paginii de conținut (pe cuvânt că cititorii nu sunt proști; mulți nu vor crede mai nimic dintr-un text branduit cu logo-uri și produse). Dacă se poate să funcționeze măcar o revistă cu tipul de advertising care încă există în SUA sau în Anglia (și pe care unii îl practică din fericire și la noi): curat, frumos, plasat pe pagina lui dedicată, fără un articol pe pagina alăturată, fără a încerca să mascheze faptul că e publicitate.
Probabil nu ne vom întoarce niciodată în era lui Harold Ross. Dar cred că Ross are dreptate. Cei care scriu, desenează, fotografiază trebuie să se gândească la conținut, nu la vânzare. Iar cei care vând ar trebui să vândă în interesul produsului, nu al clienților. Imposibil? Poate. Curajos? Cu siguranță.
Despre calitatea şi viitorul revistelor româneşti
Săptămâna trecută, Wall-Street.ro a publicat un articol interesant despre starea pieței de reviste din România. Folosind Decât o Revistă ca acroș, Simina Mistreanu a pus niște întrebări interesante oamenilor cu care a vorbit: de la Iulian Comănescu la Cristina Bazavan la Cristina Simion:
Dupa ce piata de publicitate a scazut cu 50% in ultimele 10 luni, revistele glossy romanesti duc acum o lupta a supravietuirii. Se poate purta, in aceste conditii, o discutie despre calitatea continutului lor? Au editiile romanesti ale licentelor internationale un continut mai slab decat suratele lor internationale? Exista o traditie a lecturii revistelor in Romania? Sunt cateva intrebari la care Wall-Street a incercat sa obtina raspunsuri, consultandu-i pe cei care fac, scriu si finanteaza reviste.
Există un soi de scepticism întemeiat al editorilor și publisherilor, care au primit lovituri financiare grele în ultimul an. Dar nu cred că asta exclude nevoia de a încerca să construiești altceva, într-un alt fel. Unul din motivele pentru care am făcut DoR e pentru a introduce și publicul în această conversație despre viitorul formei, o conversație care nu cred că se mărginește la resurse. Nu când continuă să existe atâta muncă superficială. Voi ce ziceți?
E jurnalismul narativ o formă intraductibilă cultural?
Din categoria dubii și întrebări, un fragment dintr-un interviu cu Susan Orlean publicat în The New New Journalism:
Do you think literary/narrative journalism is a peculiarly American form?
Yes. I was just interviewed by a German newspaper and the reporter told me that German writers had only recently started doing literary journalism.
I think Americans are uniquely curious about the American experience. Maybe it is because we are such a large country with such a diverse culture. We’re a country that is constantly being reinvented, and it’s part of our culture to wonder about who we are, and what makes us work. And maybe it is in that quest that this kind of reportage has thrived. European journalism is, perhaps, more argumentative, but American journalism, perhaps, has a greater wish to explore and understand the reality of our national experience. It be that we have more need for it.