92 de etaje în două minute
O modalitate ingenioasă de a spune povestea nașterii celei mai înalte clădiri din Chicago (într-un grupaj multimedia de două minute). Așa ar trebui făcut jurnalismul de cotidian în 2008. Consumatori de presă, simțiți-vă liberi să cereți mai mult de la produsele media pentru care vă faceți timp.
“Serendipity” editorial
Cum arată surpriza ta editorială ideală, bijuteria pe care nu te așteptai să o găsești în ultima ediție a oricărui produs media pe care-l consumi? A mea arată așa.
Mă operez, deci public
Mi-au plăcut întotdeauna articolele-experiment – mai ales dacă prin experiment autorul reușea să transmită ceva ce nu putea fi documentat într-un alt mod. A.J. Jacobs e expert în ele. Dar nici ce a făcut venerabilul Christopher Hitchens nu e de lepădat. Nu știu însă ce să spun despre editorii unei reviste suedeze, care au hotărât să-și facă operații estetice (lifting, liposucție, implanturi) ca să poată vorbi despre asta într-un număr special.
“Dorian Magazine represents an artistic fantasy world with an idealized beauty. Having the editorial team undergo plastic surgery in order to get insight into the ideal we promote was almost a question of credibility,” said creative and fashion director Jake Rydqvist.
.
Scrisul sau viaţa!
Acest text este scris la repezeală (și este primul draft) – într-o aplicație online care se numește “Write or Die”. WoD te lasă să-ți alegi o unitate de timp în care să scrii și/sau o limită de cuvinte pe care vrei s-o atingi. Dacă te oprești din scris se va supăra pe tine. În funcție de “pedeapsa” aleasă, dacă te oprești, aplicația te va avertiza cu un pop-up, o melodie enervantă sau va începe să-ți șteargă cuvintele.
Eu sunt în acest ultim mod, kamikaze, cu limita de timp de 10 minute. Mai am cam șapte minute să duc acest text la bun sfârșit. Le-am dat cursanților mei o temă pe durata acestui atelier, și anume să-și pună deoparte cel puțin 15 minute în fiecare zi în care să scrie. În 15 minute se poate scrie mult. Se pot scrie paragrafe întregi dintr-un text, se poate clarifica o idee, se poate transcrie o scenă etc. Unul din lucrurile de care ne plângem cel mai des e că nu avem timp să scriem. Dar ne place să ne alintăm pentru că așteptăm ceva ce nu va veni niciodată – ziua ideală.
În care nu ai altceva de făcut, în care ești inspirat, în care nu sună telefonul, în care cafeaua nu se răcește și cineva îți face un masaj la umeri la fiecare două ore. Ziua ideală nu există. Soluția e auto-disciplinarea. Cele 15 minute (sau 10, sau 20) sunt o modalitate de a ne forța să învățăm o lecție: poate nu suntem mereu inspirați, dar putem mereu să ne așezăm să scriem.
Iar ce scriem poate fi un prim draft pentru ceva, un punct de pornire pentru altceva, modalitatea de a ne limpezi niște gânduri. Mai am puțin peste 2 minute. Am scris aproape 300 de cuvinte și am spus cam tot ce-am avut de spus (deci mă voi opri). Nu am făcut pauze de frică să nu-mi șteargă WoD cuvintele. Încercați și voi. Scrisul sau viața.
PS: Puteți vedea aici un tutorial despre cum funcționează această aplicație.
Noul Atlantic
The Atlantic e una dintre cele mai bune reviste americane. Pe când locuiam în State și aveam abonament, The Atlantic era prima pe care puneam mâna.
Un motiv era ultima pagină, Word Fugitives, în care un lingvist discută cu cititorii posibile cuvinte pentru acțiuni, situații, gesturi care nu au denumire. Altul era partea din față a revistei, deobicei plină de cifre și argumente numai bune de stimulat discuții.
Coperta din stânga este noul look. E doar al optulea redesign al publicației în cei 151 de ani de istorie, dar e unul radical. Cât de radical? Au schimbat și fontul cu care-și scriu numele (o întoarcere la unul folosit acum jumătate de secol). Atât de radical.
Citiți povestea redesignuluipe blogul Pentagram. Pentagram sunt niște giganți ai designului de publicație (și nu numai); ei sunt responsabili pentru look-ul pe care îl au azi Time, New York și New York Times Magazine (și nu numai).
Și Rolling Stone se schimbă. Următorul număr va aduce revista – cunoscută pentru formatul ei pătrățos – la unul tradițional pentru reviste.
Când cititul (de jurnalism) e o experienţă
Uneori mă întreb de ce îmi plac așa mult autorii permanenți care scriu pentru Esquire-ul american. Vezi Scott Raab, Tom Junod, A.J. Jacobs, Chris Jones etc. Sigur că mai am mulți alții pe care îi citesc indiferent de ce și unde scriu (Malcolm Gladwell, David Sedaris, Michael Patterniti, David Remnick etc).
Dar pe aștia simt că îi cunosc. Citind un interviu minunat cu unul dintre ei, Tom Chiarella, mi-am dat seama de ce. Pentru că lucrează pentru un redactor șef care nu vrea să publice articole scrise după o formulă. Vrea să fie surprins. Chiar dacă nu iese. Vrea texte scrise într-un mod care te mișcă într-un fel – fie că e de bine, fie că e de rău.
Imaginați-vă un editor cu care stați de vorbă despre un material, iar el face cum spune Chiarella că procedează David Granger:
David Granger always says is “Don’t come back with a magazine article.” He wants something new and different, something that ultimately could challenge the conception of what a magazine article is.
În România, ne plângem cu toții – ziariști de revistă, de online, de ziar – că lumea nu citește. Dar noi suntem rareori dispuși să le oferim un alt gen de experiență. Eu sunt printre cei care cred că majoritatea jurnaliștilor sunt comozi. Nu leneși neapărat. Dar comozi. Și comoditatea nu tinde să creeze experiențe și texte memorabile.
Citiți restul interviului cu Chiarella aici. Vă mai îmbiez cu un fragment în care vorbește despre portretizat celebrități:
My friend Scott Raab — he’s also a writer at large — and I talk about this. When the car’s coming to pick you up to go talk to a celebrity, it’s a sickening, deadening moment that makes you feel utterly inadequate. Every writer knows this.
It doesn’t matter who you’re interviewing. It’s a difficult thing to have someone who is a little bit reticent about letting go of their secrets, a little bit reticent about opening up, and then sort of say, “Well, I need a day or two to sort of try to open you up,” and it feels like a puzzle. If you take it at its best, it’s a really elegant form of conversation, and at worst it’s a sort of cheap curiosity. I hope that I’m always gearing it towards the elegant conversation.
Electro Esquire
A apărut numărul aniversar (75 de ani) al Esquire-ului american, care aduce ceva nou în publishing-ul mondial: prima copertă electronică. E-ink-ul e încă în dezvoltare și Esquire a folosit o versiune mai retrogradă și ieftină a tehnologiei, dar o copertă electronică e un semn interesant a ce ne așteaptă pe viitor.
Pe YouTube există deja videoclipuri cu coperta (doar 100.000 de mii de exemplare au acest mecanism în ele și ele sunt destinate tarabelor). Uitați unul dintre ele:
Mie mai interesant mi se pare conținutul acestui număr special: peste 250 de pagini de texte despre 75 de oameni care vor revoluționa secolului XXI. De fapt asta e și tema numărului aniversar: secolulul XXI începe acum. Granger mi-a povestit că vor face asta când l-am cunoscut în martie, dar nu mă gândeam că rezultatul va fi atât de spectaculos.
Ajunge să vă spun că e un număr în care scriu toate numele grele asociate cu revista: Tom Junod (despre o lume fără Steve Jobs), Mike Sager (despre omul care va schimba partidul republican – nu, nu e nici pe departe vorba de McCain), Scott Raab (despre construcția Freedom Tower), A.J. Jacobs (despre cel mai deștept cuplu din America) și Chris Jones (despre expații americani din China). Și astea nu sunt nici o fărâmă din ce ascunde numărul.
Ce e în capul unui editor care se aruncă într-o astfel de nebunie? Da, dorința de a inova e una. Dar, cum bine zice Granger într-o discuție cu James Brady de la Forbes, frica e un motivator la fel de bun:
“A great editor is motivated entirely by fear. Reading Clay Felker‘s obits, I was reminded Clay himself once said he was afraid that television would completely overwhelm magazines. And that didn’t happen. I don’t buy that anything else will either.”
UPDATE: Un clip oficial și alte informații despre cum a fostt făcută coperta (și cum poate fi ea reciclată), aici.
Media Pierdută vs. Media Găsită
Nu mi-au plăcut niciodată discuțiile pe tema jurnalism vs. blogging pentru că nu le-am văzut, și nu le văd, în opoziție. Prefer discuțiile care explorează relația dintre jurnalismul tradițional și cel pe care îl poate facilita Internetul. Asta e și subiectul unui articol din numărul de mai/iunie al Columbia Journalism Review, care explorează viitorul scriiturii într-o lume media aflată în criză – de bani, de idei, de valori etc.
Right now, journalism is more or less divided into two camps, which I will call Lost Media and Found Media. I went to the Nieman conference partially because I wanted to see how the forces creating this new division are affecting and afflicting the Lost Media world that I love best, not on the institutional level, but for reporters and writers themselves. This world includes people who write for all the newspapers and magazines that are currently struggling with layoffs, speedups, hiring freezes, buyouts, the death or shrinkage of film- and book-review sections, limits on expensive investigative work, the erasure of foreign bureaus, and the general narrowing of institutional ambition. It includes freelance writers competing with hordes of ever-younger competitors willing to write and publish online for free, the fade-out of established journalistic career paths, and, perhaps most crucially, a muddled sense of the meritorious, as blogs level and scramble the value and status of print publications, and of professional writers.
Ce rămâne constantă în această perioadă haotică – și asta a fost una dintre concluziile conferinței de jurnalism narativ de anul acesta din Boston – e pasiunea oamenilor pentru povești interesante și bine spuse. Indiferent de formulă și de suport, o poveste bună e o poveste bună. Sigur, eforturile pe care trebuie să le depui ca spui o poveste cum trebuie – ca jurnalist, ca blogger, ca instituție – sunt mai mari, iar beneficiile mai mici. Dar asta e deja o decizie individuală și parte a unei întregi discuții pe marginea unei întrebări simple: “De ce faci ce faci?”.
David Granger ÅŸi nevoia de a inova
M-am trezit sâmbătă căutând niște cuvinte de inspirație. Avusesem o serie de discuții săptămâna trecută despre ce se poate și ce nu se poate face editorial în România, și vroiam să mă încarc puțin. Fusese și o săptămână cu lansări pe piața revistelor românești și obosisem de atâtea informații despre target, vânzări și nișa de piață în care se plasează unii și alții.
Așa am ajuns – ca și altă dată – la David Granger, redactorul-șef al Esquire-ului american. Acum o lună l-am întâlnit pe Granger în biroul lui de la etajul 21 al Hearst Tower în New York City și am fost fascinat. Biroul, care nu era ieșit din comun, privea de-a lungul 8th Ave.
Granger purta o pereche de blugi albaștri, puțin largi, un blazer peste o cămașa albă și pantofi negri întăriți cu o placă de metal în talpă ca să reziste târșâielii. La 10 era deja în focuri. Am citit ulterior că se trezește la 5 dimineață. La 5:45 e în metrou în drum spre muncă. La 7 a trecut deja sumar prin New York Times.
I-am dat lui Granger numărul din martie al Esquire România – cel cu Florin Piersic Jr. pe copertă și parfumul de la Bulgari inserat în ultima treime a revistei. S-a uitat la gaura din revistă și a început să râdă. “Fuck man, this is great”, mi-a spus.
Trebuie să știți ceva despre Granger. El e același om care spune “Fuck the old Esquire” . Sau spune că The New Yorker e plictisitor. Granger e omul care repetă obsesiv: “I wanna do stuff that’s never been done before”. Pentru el, insertul de parfum era o chestie nouă. Curajoasă. El n-ar putea să o facă, a adăugat, pentru că l-ar omorî Asociația Editorilor de Revistă (ASME). (Cu genul asta de publicitate, n-ar putea să-și înscrie revista în concursurile asociației – nici în categoriile de design și nici în categoriile de editorial). Dar i-a plăcut că a văzut ceva nou.
E o chestie de subtilitate aici. Granger reacționa la nou. Nu la găselnița de marketing. Nu la succesul de publicitate. La nou. La curajul de a face altceva cu revista. De-a inova. De-a împinge limitele. Poate n-ar face așa ceva. Dar e tare că cineva a încercat-o și pe asta.
Mi-a spus că are o zi foarte proastă când o poveste pe care o citește e obișnuită. “Obișnuită” nu înseamnă “proastă”. Doar obișnuită. The New Yorker are multe povești bune, dar majoritatea sunt obișnuite.
Sâmbătă mi-am amintit de Granger și de un discurs pe care l-a avut anul trecut la o conferință a industriei de revistă americană. Acolo, Granger a vorbit despre Esquire și inovație. A povestit despre ziua în care i-a sosit numărul de octombrie (cu Benicio Del Toro pe copertă). Știa că trimisese la tipar un număr bun, cu multe povești bune. Și totuși, când i-a picat în mână revista, reacția lui a fost: “Fuck, I’m still making a magazine”.
Granger e fantastic pentru că e mereu nemulțumit, mereu gata să riște. Chit că e vorba de o bucată de ficțiune despre moartea unui actor, sau de un articol de peste 16.000 de cuvinte, Granger vrea să facă altceva – chiar dacă acel altceva va fi un eșec total. Pentru că dacă nu ar face mereu altceva ar fi un editor obișnuit, care conduce o revistă obișnuită, ca toate celelalte de pe piață.
Urmăriți mai jos speech-ul lui Granger. E inspirațional pentru oricine care dorește să schimbe domeniul în care lucrează – mai ales unul atât de conservator cum e presa tipărită (nu degeaba design director-ul lor e considerat un “influențator” în industrie). Ascultați cum au schimbat titlurile de pe copertă, cum au revigorat bucățile de ficțiune și cum au ratat experimentele de-a face logo-ul revistei un element dinamic.
La un moment dat, spune despre una dintre propunerile pe care i le-a făcut un editor: “It was so large, so impossible, that I had to say ‘yes'”. Pentru că – punctează el foarte bine, mama invenției e disperarea. Iar Granger e disperat să producă ceva nou.
Și mai mult Granger: Interviuri mai vechi la KCRW și la Charlie Rose (1998 și 2005).