Despre aÅŸa (pre)zisa moarte a jurnalismului
Acum cinci ani coordonam un program de training în jurnalism, care vizita pentru 2-3 zile câte o redacție americană, cel mai des de cotidian. În timp ce România era încă în perioada marilor investiții, achiziții și lansări (vezi epoca de aur a Cotidianul), jurnaliștii americani erau posomorâți și îngrijorați: clienții de publicitate găseau căi mai ieftine către consumatori, anunțurile se mutau pe net, iar reporterii și editorii obișnuiți să lucreze pentru hârtie erau speriați de amenințarea digitală. Am auzit reporteri-veterani, cu 20-30 de ani de experiență, mormăind vehement împotriva netului; chiar am fost într-o redacție care nu avea nicio legătură cu ediția digitală a produsului lor — cei care lucrau la site nu numai că erau într-o altă clădire, erau în cealaltă parte a orașului.
A fost o perioadă fabuloasă, în care am învățat o groază de chestii: în primul rând, majoritatea jurnaliștilor sunt reacționari. E în ADN-ul nostru – se întâmplă ceva, reacționăm. Rareori construim sau reinventăm. În al doilea rând, transformarea pe care o aducea liberalizarea accesului la informație era de neoprit și avea să arunce în aer prioritățile produselor media tradiționale – duse erau vremurile în care un ziar putea pune preț pe “știre”. În al treilea rând, am învățat că suntem o profesie conservatoare, cinică și fricoasă. La începutul cursului, proiectam următorul clip, făcut în 2004 (pre-YouTube, pre-Facebook), despre viitorul media:
Și azi e surprinzător câte au nimerit.
Vă spun astea pentru că în acest weekend am asistat la o serie de discuții similare, de data asta alături de niște jurnaliști români, bulgari, unguri, ucraienieni și croați. Aspen Institute România ne-a invitat la un seminar de trei zile ca să dezbatem viitorul profesiei și principiilor ei într-o lume a transformărilor sociale, crizei, lipsei de resurse etc.
Am vorbit despre Facebook, despre dispariția audiențelor cu care erau obișnuite ziarele și televiziunile, despre dominația tabloidelor, despre relațiile incestuoase dintre produsele media și patroni, despre presiuni politice și comerciale, despre cum poți crea calitate și dacă ai vreo șansă ca ea să se vândă etc. Am auzit multe din temerile pe care le auzisem și acum cinci ani din partea jurnaliștilor americani. Am auzit, pe alocuri, aceeași fină condescendență față de rețelele sociale pe care o auzisem atunci față de bloggeri. Am auzit vorbindu-se în continuare de o separație între ziar și internet, între presa tradițională și new media.
Sigur că toate aceste griji sunt valide, mai ales într-o tagmă românească decimată, în care un ziar național lucrează cu sub 50 de angajați, în care piața de publicitate s-a înjumătățit în doi ani de zile, în care lumea nu ne citește, în care cine pe cine susține politic e în continuare preocuparea principală. Dar îndrăznesc să spun că această nostalgie pentru jurnalismul de odinioară și pentru o epocă în care publicul consuma și altceva decât mizerii e fals-direcționată.
Am scris și într-o concluzie pe care a trebuit s-o livrez la finalul seminarului: jurnalismul de calitate – care astăzi poate să apară oriunde, indiferent de platformă, dintr-un status pe FB până la un documentar de trei ore la televizor – a fost și va rămâne despre oameni. Zeci de ani am fost privilegiați pentru că am putut hotărî pentru public. Astăzi, publicul hotărăște pentru sine și e destul de limpede că, în mare, a decis că media tradițională e destul de irelevantă.
Cred însă că tocmai această libertate de alegere a consumatorului ne oferă o șansă extraordinară. Bombardamentul informațional e ca ploaia de toamnă; nu e întotdeauna o plăcere. Cu toții vom vrea la un moment dat să vină cineva să descurce ițele unei probleme. (De câte ori nu v-ați întrebat prietenii la bere: “Zi și mie care-i treaba cu scandalul ăla?”)
Asta e șansa jurnalistului. Să explice, să reflecte, să aprofundeze, să transmită emoție. Trebuie doar să asculte oamenii cu care dorește să vorbească și are o șansă să-i atragă; indiferent de canalul pe care îl folosește. Poate va fi și vinde produsul făcând asta.
Mi-aș dori să pot concluziona că am fost cu toții de aceeași părere.
Pe finalul seminarului am dezbătut strategia ziarului danez Politiken (proaspăt numit Ziarul European al Anului), care a decis — voi simplifica puțin — să se concentreze pe analiză, reportaj, cultură, colaborări cu alte produse media etc. și să nu-și mai dea gratis pe net acest conținut premium. A și introdus ediția de iPad săptămâna trecută. Toate astea au scăzut costurile și au adus cititori noi fără să facă rabat la calitate. Apoi am discutat despre spectaculosul I portughez, care pune mare preț pe design, care are un grup enorm de cititori tineri (!) și care a înțeles că jargonul profesiei e învechit și a preferat să-l împartă în secțiuni construite în jurul unor cuvinte cheie: gândește, află, înțelege, simte. (Mă bucur că am pișcat corzi similare în Decât o Revistă, unde avem secțiunile Reactor și Actualizator, ultimul împărțit în trup, spirit, minte și aptitudini).
Aș fi dorit să-mi văd colegii sărind în sus de bucurie la auzul acestor inițiative curajoase, care rescriu paradigme de documentare, prezentare, distribuție etc. Nu încearcă să peticească, ci aruncă blugii rupți la gunoi și fac, cu succes se pare, o pereche nouă. Dar n-a fost așa. Majoritatea au spus — cu mai multe sau mai puține cuvinte — “n-are cum să funcționeze”.
Am scris la un moment dat că, tocmai pentru că n-am găsit un model trainic, ar trebui să dăm rateuri căutând unul. Principala noastră scuză că nu facem lucruri pe care oamenii să le vadă și să le citească sunt banii. Eu cred, așa cum am spus atunci pe TOTB, că “obsesia cu finanțele ne-a făcut să uităm că produsul pe care majoritatea dintre noi încercăm să-l vindem e mediocru, fușerit și irelevant.”
Le-am spus asta și colegilor mei jurnaliști. Da, oamenii stau pe Facebook, nu cu nasul în ce producem. Da, nu sunt bani. Dar lucrurile astea sunt triste și înspăimântătoare doar dacă refuzi să încerci să-ți găsești un loc în această lume nouă. Diferența dintre noi și danezi, portughezi și americani nu e neapărat că acolo sunt mai puțini “consumatori idioți”, mai mulți bani și o legătură istorică între democrație și presă. Îndrăznesc să spun că ține și de motivele pentru care faci ce faci, de capacitatea ta de a crea, cum spunea cineva, conținut adevărat, relevant și bine făcut. De puțină nebunie și încăpățânarea de a visa la ceva. Când mai mulți vom face asta și vom eșua în vânzarea produsului rezultat, atunci putem să ne adunăm la priveghiul profesiei.
Până atunci, eu unul mă întorc la propria construcție și la decalogul jurnalistic pe care încerc să-l urmez zi de zi:
1. Prima obligație a jurnalismului este față de adevăr.
2. Prima loialitate e față de cetățeni.
3. Esența lui este disciplina verificării.
4. Practicanții trebuie să fie independenți de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spațiu pentru critică și compromis.
7. Trebuie să încerce să prezinte lucrurile importante într-un mod interesant și relevant.
8. Trebuie să producă conținut comprehensiv și proporționat.
9. Practicanții trebuie să fie lăsați să-și exercite propria conștiință.
10. Și cetățenii au drepturi și responsabilități când vine vorba de jurnalism.
— Bill Kovach & Tom Rosenstiel, The Elements of Journalism
Revistele nu pot fi reproduse electronic
Simt nevoia să redau aproape integral editorialul lui David Granger din numărul de martie al Esquire US. De ce? Pentru că e vorba despre ce pot face revistele și despre cum tehnologia nu poate înlocui experiența răsfoitului/cititului unei reviste bine făcute.
For the last six months or so, the world has been abuzz on the topic of translating magazines for the next generation of devices, especially the Apple tablet. (…) The magazine industry itself has banded together in its conviction that a large part of the future is going to be on phones and ever-smaller, ever-more-versatile computers. After our intense experimentation with a lot of these devices, I have to say, I”™m not buying that they define our future. I believe they will provide new streams of revenue and help us reach substantial new audiences. But, having worked at this for a while now, I think all these things will end up supporting and enhancing what magazines do, rather than replacing them.
For the last fifteen years, all the hype has been about laying new pipe to facilitate the dissemination of ideas. We”™ve watched, awestruck and credulous, as AOL, and then Google, and then YouTube, Facebook, and Twitter have given us new ways to move information from one place to another on all sorts of new machines. These are the technicians of the new media world. These are the pressmen. It”™s the equivalent of Gutenberg”™s press that”™s had us mesmerized, rather than the words and ideas that were suddenly given life because of it. But here”™s the thing: Words and images and ideas work differently””are different””on these new devices.
Magazines won”™t/can”™t be replicated on the tablet.
There is a power and a beauty contained in magazines that will never be able to be translated to machines. And inevitably, when someone does master how to express ideas in these forms, it will be in a way that”™s native to those devices””and different from magazines. The medium is the message. Content is not actually all that liquid. The great stuff to be created on the tablet will come out of the form itself””exactly as it has in books, film, video, and every kind of art. The weird power of magazines derives from the unique collision of words and images and design””and it comes from the fact that a magazine is an experience that you have as a whole, that you spend time with, not glancingly as on the Web or in intervals as on mobile devices.
Panorama, un experiment
Panorama este un proiect minune al celor de la McSweeney’s. E numărul #33 al publicației și vine sub forma unui ziar de duminică. E o chestie spectaculoasă, făcută de oameni fără cine știe ce experiență în jurnalismul cotidian. E un manifest pentru jurnalism de calitate, pentru povești lungi, pentru imagini și design bestial și pentru nevoia de menține în viață aceste mijloace de distribuție a conținutului.
E un proiect construit într-un an și a beneficiat de munca a peste 200 de colaboratori, printre care nume mari: Dave Eggers (redactor șef), Michael Chabon, Stephen King, Chris Ware, Daniel Clowes. Miranda July, James Franco etc. Are peste 300 de pagini (120 de pagini de ziar plus câte 100 pentru revistele incluse) și a ieșit într-un tiraj inițial de 1,500 de exemplare.
E la ani lumină de ziarele românești de weekend – bate mai degrabă spre NY Times de duminică (inclusiv în greutate), dar și față de Times are niște chestii proaspete: 22 de pagini de comics, un supliment literar viu și amuzant, articole supriză (un text despre un concurs de mister pentru a alege modele masculine pentru coperțile romanelor de dragoste) și o mulțime de info-grafice actuale (mi-a plăcut la nebunie o diagramă cu mișcarea scenică a celor de la Death Cab for Cutie.)
Pozele de mai jos sunt făcute de mine, cu exemplarul propriu, așa că îmi cer scuze pentru calitatea lor. Nu transmit pe deplin experiența de a ține în mână, răsfoi și citi această publicație unicat, despre care echipa scrie:
This newspaper is and has been an experimental prototype published by a small group of writers and designers in San Francisco. This should not be taken as our definitive statement on what everz page of a newspaper should look like. Rather, it’s a grab-bag of some of the myriad things newsprint can do. And indeed there was much we did, and there was much we didn’t do. (…) This process has provided great insight into the magnificient operations that daily newspapers are. How they do this every day we will never know. That they must contiue has never been clearer. We raise our caffeinated beverages to them.
Puteți citi aici câteva articole din Panorama. Imagini mai reușite și o descriere mai completă aici.
PS: Da, m-am gândit la Decât o Revistă din primul moment în care am aflat de Panorama.
Esquire US iPhone App
Demonstrația aplicației de iPhone de care vorbeam și în postul trecut. Copy & paste-ul e minunat.
Puţin despre viitorul revistelor
UPDATE (19.12): New York Times a scris recent – mai pe larg – despre toate aceste mișcări digitale din lumea publishing-ului de revistă.
2010 va fi un an important pentru viitorul revistelor. Apariția (mai mult decât probabilă) a tabletei de la Apple va fi un impuls serios de a experimenta cu această formă. Tableta nu e singura inovație. Aplicațiile de pe iPhone făcute de GQ, The Guardian și Esquire arată o preocupare cu cititul mobil. Apoi mai e și frumoasa demonstrație a celor de la Sports Illustrated.
Ce e important de reținut e cât de mult încearcă toate aceste inițiative de a replica experiența unică a cititului unei reviste pe hârtie. De asemenea, rămâne în picioare ideea că formula de a compila, agrega și cura conținut va continua să funcționeze pentru mulți dintre noi; mai ales când avem produse și oameni în ale căror criterii de selecție ne putem încrede.
Mai jos, un viitor care nu este foarte departe. Cum ar fi să ne citim așa revistele în câțiva ani?
Dacă vreți să continuați să citiți despre ce poate aduce 2010 în această industrie, puteți lua la rând cele 115 previziuni făcute de Folio. Mie mi-a plăcut mult ce a avut de zis Samir “Mr. Magazine” Husni:
Looking into my crystal ball I see one big word: ‘All.’ It is no longer an era for either or. Magazine companies have to give it their ALL whether in print or on the Web. The business model has to be rewritten and magazines are going to start charging more for their content. The era of ‘Me Too’ is on the way out and now more than ever magazines have to provide a point of difference in their content that will add value to the magazine and that will entice readers to pay a good portion for producing such content. It is nothing short but amazing to hear media companies now wanting to charge for content on line while they still sell printed magazines for $5.00 a year.
As for the survival and death of magazines, I do not think there will be a shortage of good ideas, and technology is going to make it even easier to start printed magazines. The major shift will continue to be in the move from mass to class. Higher cover prices followed by higher subscription prices will be the norm and not the exception. New magazines arriving on the marketplace should have a “Must Have” stamped all over it. The era of “Nice to Have” magazines is gone.
Cum s-a construit conţinutul Decât o Revistă
Acest post este despre filozofia editorială a Decât o Revistă ““ despre cum s-a născut conținutul, cum a fost strâns și cum a ajuns în forma în care îl găsiți în revistă. Nu acoperă nici pe departe toate deciziile pe care le-am luat; dacă aveți curiozități, vă rog întrebați.
Editorialul îl puteți citi aici. Raymond Bobar a scris despre vizualul DoR, aici.
CONTEXT. Am pornit cu ideea de a face o revistă generalistă, fără un public țintă definit demografic. Am considerat că pieței îi lipsește o revistă care vorbește oamenilor tineri (atât în vârstă cât și în spirit) despre micile obsesii care ne bântuie viețile de zi cu zi. Am vrut să scriem despre lucrurile care ne interesau, știind că dacă nouă ni se par interesante, sigur li se vor părea interesante și altora. De aici mixul nebun de subiecte din DoR, care, paradoxal, se păstrează omogen datorită acestei chei de citire: o revistă despre întâmplările și tendințele pe care le comentăm la muncă, acasă, prin baruri, cu familia, colegii, prietenii.
Am dorit să facem o revistă mainstream, cu subiecte aceesibile și recognoscibile, care definesc ““ așa neînsemnată cum e ea ““ pop-cultura românească. De aceea, Mircea Badea apare în aceeași revistă cu Free Gigi, de aceea discutăm despre noua școală de iluzionism în aceeași revistă în care vorbim pe larg despre istoria și uzul diacriticelor.
Coperta a fost punctul de pornire și axis mundi în acest demers. Fotografia din 2004, făcută de Alex Gâlmeanu pentru Bolero, e unul dintre puținele artefacte de pop cultură românească. E o fotografie pe care mulți o știu și o recunosc. Am pornit din start cu ideea unei reinterpretări. Am construit astfel pe memoria primei imagini, am continuat o poveste și am încercat să plasăm revista într-un punct de echilibru dintre zona comercială și cea alternativă ““ acolo unde personalitatea publică a lui Dobrovolschi se întâlnește cu actul artistic al lui Gâlmeanu.
IDEI. Am încercat să urmăm această linie de gândire și în stabilirea subiectelor. De la început pornisem cu un mix de subiecte neobișnuite: ne doream un text despre Bahoi, unul despre Mircea Badea, un spread dedicat bicicletelor etc. Scopul era o reflecție a modului în care trăim azi.
Ideile de mai sus nu s-au materializat, dar asta e foarte bine. Ca editor, am avut pentru prima oară luxul de a alege. Sunt zeci de idei care au rămas pe lângă, unele abandonate chiar după ce au fost scrise într-o primă formă. Din experiența mea redacțională, omorâm prea puțin din conținutul pe care îl primim. O revistă curajoasă își asumă rolul dublu de agregator și curator; la DoR am omorât mult mai mult decât s-a produs. Asta nu înseamnă că nu regretăm unele “crime” (cum ar fi pagina de biciclete), doar că ne bucurăm că am avut luxul selecției.
Pe scurt despre împărțirea ideilor în secțiuni. Actualizatorul este ceea ce în limbajul revistelor se numește FOB (front of the book). Aici intră bucăți mici, recenzii, recomandări, materiale digerabile la o simplă răsfoire. Cel mai dificil lucru a fost stabilirea unor subiecte care sunt și nu sunt ancorate prea tare în timp. Dacă eram o revistă lunară, ați fi văzut probabil un mix ceva mai tradițional, cu mai mult accent pe noutăți în film, carte, muzică, artă etc. Dar pentru că DoR a fost gândit inițial ca un proiect unic, am încercat să ne restrângem la subiecte cu o viață mai lungă. De obicei, FOB-ul e secțiunea în care revista încearcă se te învețe cum să trăiești mai bine, cum să faci alegeri mai bune, cum să-ți navighezi mai înțelept universul. De aici și numele de Actualizator și împărțirea în secțiuni: Trup, Minte, Spirit și Aptitudini.
Reactorul este momentul oratoric al revistei. E o secțiune de opinie, fie livrată direct, fie filtrată prin documentare. Pe lângă bucăți clasice de opinie ““ cum sunt textele lui Răzvan Exarhu sau Vlad Petreanu ““ găsiți eseuri documentate, o formă destul de rară în publicațiile noastre. Textele despre pufuleți și curent sunt exemple în acest sens. Nu e părerea reporterului, ci un argument documentat, construit pe teren, nu la masa de birou. Trebuie să menționez aici și eseul Crinei Moșneagu despre sâni. Când am copt această idee am cerut mai multor femei mostre de scris pe acest subiect. Din tot ce am primit, Crina avea tonul și povestea cea mai potrivită. E un exemplu rar de jurnalism personal sincer și puternic.
Features e partea revistei în care am plasat textele care necesită o implicare mare din partea cititorului ““ și nu vorbim numai de timp. Sunt texte mari, unele dificile, toate diverse în abordare. Ce le unește e munca de documentare.
Ä‚sta e un moment bun să vorbim puțin despre reporting. Jurnalismul românesc suferă la acest capitol. Nu există o cultură a strângerii de informație, a verificării, a scormonitului. Nu suntem curioși. Nu știm să căutăm. Nu înțelegem la ce folosește. Faci reporting pentru că îi datorezi cititorului o poveste cât mai completă. Asta înseamnă să vorbești cu cât mai mulți oameni, de cât mai multe ori posibil. Să citești despre subiect. Să aduni hârțoage. Citite, textele par simple și închegate. Ce nu se vede e munca din spate. Le-am spus întotdeauna reporterilor pe care i-am cunoscut și editat: e perfect normal să nu-ți placă un text, o abordare, un stil de a scrie, o decizie de înlănțuire. Dar te provoc să aduni și tu îndeajuns de multă informație încât să putem discuta liniștiți despre asamblarea ei.
Gabriela Pițurlea și Ani Sandu au citit cărți despre magie ca să înțeleagă subiectul. Au fost la spectacole. Au intervievat personajele centrale în repetate rânduri. Au încercat să vorbească cu cât mai mulți alți magicieni. Au văzut zeci de clipuri. Asta pentru că nu poți scrie cu autoritate despre un subiect fără să devii un mic expert. Că se putea scrie altfel, asta e limpede ““ scriitura ține de personalitatea fiecăruia. Documentarea însă trebuie s-o facem cu toții. (Vlad Grigorescu s-a prins că s-a muncit altfel la acest text).
EDITARE. important de menționat că pe lângă documentare a existat și multă editare. Jurnaliștii români trebuie să înțeleagă că o revistă funcționează altfel decât un ziar sau o publicație online ““ se rescrie și se reorganizează în draci tocmai din cauza rolurilor de agregare și curare de care vorbeam.
Textele mijlocii și mari din DoR au trecut prin cel puțin două runde sănătoase de editare, iar apoi prin alte câteva citiri pentru mici șlefuieli. Și când spun editare mă refer la o altă unealtă de care jurnalismul românesc e văduvit. Editare înseamnă o discuție asupra direcției și formei unui text, o negociere pe marginea a ce intră și ce rămâne pe dinafară, o evaluare a celui mai bun început și celui mai puternic final etc.
Spontaneitatea și cursivitatea textelor sunt rezultatul muncii de editare și rescriere, făcută cel mai des de autor după confruntări cu editorul. “Vocea” textelor așișderea. În textul despre Irene și Cristina, secțiunea despre Irene este scrisă cu alt ton decât cea despre Cristina, o încercare de a le reda mai bine personalitățile diferite. Textul cu magicenii s-a modificat semnificativ în structură de vreo două-trei ori, cu secțiuni întregi pendulând dintr-o zonă într-alta până și-au găsit locul. Iar textul despre sâni, în varianta publicată, e semnificativ schimbat față de primul draft.
CONCLUZII. Nu am scris acest post să vă conving să gustați fiecare bucățică din DoR, ci doar să explic procesul. Ideile au fost generate în spiritul unei direcții editoriale, textele sunt rezultatul a săptămâni buni de reporting, iar structura și scriitura sunt rodul unor decizii conștiente și asumate. Că nu funcționează peste tot, sau că nu place tot tuturor, e foarte bine. Ar fi ciudat să dai peste o revistă unde totul este pe placul tău. E oricum mare lucru în România să dai peste o revistă căreia i-a păsat de experiența pe care o vei avea la răsfoire și lecturare.
Demonstraţia
Vă spuneam recent că Esquire US a scos un număr de print cu o tehnologie numită “augmented reality”, care adaugă elemente virtuale experienței de citire. Iată o demonstrație făcută de David Granger, redactorul șef:
Cum să-ţi faci Decât o Revistă. 10 paşi simpli.
Vineri am prezentat la conferința Optimism primele detalii despre Decât o Revistă, un proiect la care lucrez de ceva vreme alături de o mână de oameni care prețuiesc revistele și știu să creeze conținut pentru ele.
Decât o Revistă este un proiect născut din dorința tuturor celor implicați de a face o revistă independentă cu cele mai înalte standarde vizuale și editoriale, fără imixtiuni și alte presiuni caracteristice mediului comercial. Nu e un protest, dar este un exemplu de cum ar putea să arate și ce ar putea să conțină o revistă când e gândită ca un obiect de colecție.
Mai mult detalii veți afla în următoarele două săptămâni. Rețineți că Decât o Revistă e un proiect artistic/editorial programat să apără o singură dată, într-un tiraj limitat.
Mă întorc la prezentarea de vineri, intitulată: “Cum să-ți faci o revistă. 10 pași simpli.” O găsiți mai jos. E o descriere a cum s-a născut acest proiect, dar e și un imbold pentru toți cei care cred în forța acestui mediu: cereți mai mult de la revistele pentru care scoateți bani din buzunar. (DoR va fi gratuită).
Desenele au fost realizate de Raymond Bobar, care este și art directorul publicației.
Pasul 1: Bea o bere. Asta e o bere pe care o știți cu toții. Aia la care ieși cu colegii și te plângi că nimic nu merge, că nimeni nu te ascultă, că nimic nu e făcut cum trebuie.
Pasul 2: Mai bea niște beri. Pe măsură ce crește cantitatea, dispare și amărăciunea legată de munca de zi cu zi și apar în grup întrebările de genul: “Dacă tot ne plângem atâta, de ce nu facem noi ceva mai bun?” Succesiunea de beri este și modul în care se naște un nume ca “Decât o Revistă”.
Pasul 3: Stabilește-ți misiunea. Vezi și imaginea asta necenzurată a procesului nostru de gândire din seara care a născut ideea. Pe scurt, și glumeț, misiunea sună așa: “Decât o Revistă. Decât una. Decât o dată.
Pasul 4: Recrutează-l pe Ray. Orice revistă independentă – tipărită sau nu – trebuie să aibă un look distinct, pigulit până la ultimul detaliu. Pentru asta ai nevoie de un art director cu viziune, ca Ray.
Pasul 5: Găsește oameni care să producă conținut. Pe gratis. Toți cei care au ajutat la DoR – și sunt peste 40 de nume – au muncit voluntar. Chiar și veterani ai presei comerciale au acceptat să participe; asta pentru că sunt atât de rar provocați în munca de zi cu zi. Îi veți găsi în DoR, printre alții, pe Alex Gâlmeanu, Cosmin Alexandru, Vlad Petreanu, Cosmin Bumbuț etc.
Pasul 6: Indentifică-ți interesele. Editorial, ne-am ghidat după principiul lui David Remnick, editorul The New Yorker: scriem despre ce ne preocupă, ce ne interesează, ce ne stârnește curiozitatea. Nu se poate să nu fie și alții care împărtășesc interesele noastre. DoR e probabil singura publicație în care veți găsi într-un singur număr materiale despre: cafea, trafic, vampiri, pufuleți, sâni, magicienci și diacritice.
Pasul 7: Iară bere. Și puțină cafea. Ä‚sta e momentul de strângere și prelucrare a materialelor.
Pasul 8: Găsește bani pentru tipar. Dacă faceți o publicație online, ăsta e momentul în care vă “suiți” pe net. DoR ține la formatul tipărit așa că va fi un obiect tangibil, mai aproape de o carte decât de o revistă tradițională.
Pasul 9: Finalizează și visează. Acest pas a fost o scuză ca să arătăm patru spread-uri de deschidere din revistă:
Și acum:
Pasul 10: Arată coperta la Optimism. Conferința a fost un moment minunat pentru dezvăluirea copertei, o reinterpretare a unei fotografii făcute de Alex Gâlmeanu pentru revista Bolero în 2004. Interpretarea îi aparține aceluiași fotograf, iar subiectul e și el același: Mihai Dobrovolschi, de data asta cu ștecherul în gură.
— Stați la curent cu noutățile legate de lansarea DoR pe Twitter și pe Facebook.
Esquire 3-D
La un an de la coperta cu cerneală electronică, Esquire US a scos o copertă cu elemente 3-D, vizibile pe un ecran de calculator când coperta e ținută în fața unui webcam. Citiți mai multe despre această tehnologie – care se pare că a costat câteva sute de mii de dolari – aici sau aici.
Spune articolul din Associated Press: Esquire’s top editors are clearly enthused about the new technology, called “augmented reality.” “I felt like a caveman seeing fire for the first time,” says David Curcurito, the magazine’s art director.
Ira Glass: o scurtă apreciere
Vara asta, Ira Glass a primit una dintre cele mai importante distincții radiofonice, Premiul Edward R. Murrow. Scriu abia acum despre asta pentru că – deși l-am menționat ocazional – l-am ocolit pe Glass pe acest blog, probabil pentru că nu știu cum să vorbesc despre el. Glass, producătorul This American Life este jurnalistul meu preferat, iar produsul pe care îl construiește de peste 10 ani este jurnalismul meu ideal.
Estetica show-ului de radio (și variantei TV) este unică. Poveștile sunt senzaționale, iar construcția lor este fără pereche. Cred că i-am înnebunit pe cursanții mei să asculte TAL (episdoadele sunt gratuite; iată unul care conține o poveste legată oarecum de România) și am făcut-o pentru că sentimentul transmis de materialele lor este ce cred că ar trebui să transmitem când facem jurnalism narativ – fie el lung sau scurt. Dramatismul, curgerea narațiunii, profunzimea, surpriza, diversitatea temelor – acest melanj face poveștile TAL o experiență profund umană.
Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt; ascultați singuri câteva episoade. Nu există să nu găsiți un subiect care să vă atragă (episoadele sunt tematice). Un studiu făcut acum câțiva ani spunea că ascultătorii lor petrec, în medie, spre 50 de minute cu emisiunea (din cele 60). Imaginați-vă un produs media românesc care să te absoarbă așa. Da, așa credeam și eu.
De ce se întâmpla asta? Derulați la minutul 6 din discursul pe care l-a ținut Glass când a primit premiul Murrow și veți vedea. E vorba de vocea umană cu care se adresează oamenilor; nu jurnaleza de care ne-am săturat cu toții.
Apoi, dacă vreți să auziți mai multe despre cum se nasc poveștile din TAL, uitați-vă la conferința lui Glass de la GEL.
Cred că știu de ce n-am prea scris despre Glass. În primul rând pentru că par un fan dement. De fapt, sunt. Îmi beau cafeaua dintr-o cană cu This American Life. În al doilea rând, pentru că v-aș da zeci de linkuri și aș integra zeci de clipuri (pe YouTube e plin de lecții de la Glass). Dar omul e unic. Iar jurnalismul lor la fel.