Esquire România, Iunie 2008
Tudor Chirilă e responsabil cu soundtrack-ul generațiilor tinere de peste 10 ani. La începutul lui iunie, Chirilă și trupa lui, Vama, lansează albumul de debut. În cover story-ul din această lună, Gabriel Dobre ne arată cum urnește și controlează Chirilă această mașinărie de muzică și marketing pentru care e principalul responsabil.
Iunie e și luna lui Euro 2008 (de alegeri ne-am ocupat în numărul de mai). Ca să punctăm evenimentul am adunat povești despre fotbal scrise și spuse de oameni precum Gheorghe Hagi (care povestește despre primul lui turneu final), Radu Naum (care povestește despre serpentinele franceze și mondialul din ’98) sau Ilie Dumitrescu (care povestește meciul vieții lui – contra Argentinei în 1994)
Și pentru că vorbim de fotbal, numărul de iunie ascunde și fantastica poveste a lui Florin Petre, un puști de 16 ani, fundaș la Rapid, care visează să fie fotbalist. Gabriela Pițurlea spune această poveste, care începe așa:
Dacă ar mai exista oracole, Florin Petre l-ar completa pe al prietenei lui, Roxana. Ar scrie că s-a născut pe 29 mai 1992, în București. Că are 1,78 m, 64 de kilograme, dar tot pare slab. Că ascultă Snoop Dogg i Dr. Dre și ar scrie în paranteză “Rapper forever”¦ Manelist never”. Că i-au plăcut filmele Lord of the Rings (Stăpânul inelelor), Honey și Save the Last Dance (În ritm de hip hop). Că între înghețată de cacao și Fornetti cu ciocolată, înghețata ar câștiga detașat.
Că poartă numai teniși și adidași și că favoriții lui sunt niște Nike albi cu dungi verde-praz. Că se relaxează jucându-se la calculator ““ NBA, FIFA, Football Manager. Că nu vrea tatuaje sau să-și pună cercei și că n-a pus gura pe țigări, pentru că știe că nu sunt bune. Că într-o zi ideală s-ar trezi la 10 și nu s-ar ridica imediat din pat, ci ar mai sta nițel sub pătură, cu ochii închiși. Că citește Pro Sport și Gazeta Sporturilor pe internet. Că iubește fotbalul și pe Arsenal Londra. Dacă ar avea unde, ar scrie că el însuși joacă fotbal ““ fundaș la Rapid. Iar dacă ar trebui să răspundă la “Ce-ai vrea să te faci când vei fi mare?”, i-ar ajunge un singur cuvânt: fotbalist.
Alte minunății în numărul de iunie:
– Povestea familiei Pouzet Oprean și a călătoriei pe care o fac cu copiii (și un camper) în jurul lumii.
– Poze și cuvinte din Cuba.
– Povești în 6 cuvinte scrise de oameni (bine îmbrăcați) din publicitate.
– Ce am învățat: Dorinel Munteanu.
– Brăduț Ulmanu despre nostalgie și acest clip.
– O glumă bună spusă de Giulia Anghelescu.
– Dana Războiu spune 10 lucruri pe care nu le știi despre femei.
– Ce spune cafeaua despre politica românească.
Pentru și mai multe informații, descărcați sumarul în format PDF (Pag. 1 și Pag. 2.)
Spread-urile de deschidere a materialelor despre familia călătoare și Florin Petre:
* Design: Raymond Bobar și Cătălina Zlotea.
Esquire România, Mai 2008
Am citit o grămadă de interviuri cu Robert Turcescu înainte să-l întâlnesc. Ba chiar îmi formasem o părere – omul e atât de prins în vâltoarea vieții pe care o duce, încât nu are timp să facă un pas înapoi și să o evalueze. Spunea mereu că e obosit, că ar vrea să doarmă. Eram decis să explorez această tensiune când m-a întâmpinat spunându-mi că s-ar putea să plece în Spania, să renunțe la ce are aici – radio, TV, presă scrisă – și să încerce să construiască studioul Realitatea TV de la Madrid. M-am reorientat rapid și i-am cerut să-mi povestească cum, în pragul vârstei de 33 de ani, a ajuns să considere că e necesar să facă o pauză. Povestea pe care o spune o găsiți în numărul de mai.
Turcescu îi urmează lui Arnold pe copertă, iar numărul de mai urmează unui număr de aprilie cu texte puternice și șlefuite. Cred că am reușit să menținem standardul pe care ni l-am impus. Unul din cele mai interesante lucruri pe care le veți găsi în acest număr e un pachet de articole despre primari mari și mici din toate colțurile țării. Am hotărât că trebuie să punctăm momentul alegerilor locale și am făcut printr-o serie de portrete (atât scrise cât și fotografiate), dar și prin articole de analiză semnate de Cristian Pîrvulescu și Bogdan Teodorescu.
Tot în mai se împlinește un an de când Cristian Mungiu a câștigat Palme D’Or pentru 4, 3, 2. Iulia Blaga a vrut să vadă cum se simte Mungiu după atâta alergătură și nebunie. Încercarea ei de a-l convinge să abordeze subiectul a dus la un text minunat.
Alte minunății în numărul de mai:
– Povestea Stradivariusului românesc și a violonistului care o strunește.
– Anul cățărătorului David Neacșu.
– O mulțime de animale bine îmbrăcate.
– Ce am învățat: Bogdan Baltazar.
– Odă către Gmail.
– Brăduț Ulmanu despre sex.
– O glumă bună spusă de VJ Elena.
Pentru și mai multe informații, descărcați sumarul în format PDF.
Spread-urile de deschidere a materialelor despre Turcescu și Mungiu.
* Design: Raymond Bobar și Cătălina Zlotea.
David Granger ÅŸi nevoia de a inova
M-am trezit sâmbătă căutând niște cuvinte de inspirație. Avusesem o serie de discuții săptămâna trecută despre ce se poate și ce nu se poate face editorial în România, și vroiam să mă încarc puțin. Fusese și o săptămână cu lansări pe piața revistelor românești și obosisem de atâtea informații despre target, vânzări și nișa de piață în care se plasează unii și alții.
Așa am ajuns – ca și altă dată – la David Granger, redactorul-șef al Esquire-ului american. Acum o lună l-am întâlnit pe Granger în biroul lui de la etajul 21 al Hearst Tower în New York City și am fost fascinat. Biroul, care nu era ieșit din comun, privea de-a lungul 8th Ave.
Granger purta o pereche de blugi albaștri, puțin largi, un blazer peste o cămașa albă și pantofi negri întăriți cu o placă de metal în talpă ca să reziste târșâielii. La 10 era deja în focuri. Am citit ulterior că se trezește la 5 dimineață. La 5:45 e în metrou în drum spre muncă. La 7 a trecut deja sumar prin New York Times.
I-am dat lui Granger numărul din martie al Esquire România – cel cu Florin Piersic Jr. pe copertă și parfumul de la Bulgari inserat în ultima treime a revistei. S-a uitat la gaura din revistă și a început să râdă. “Fuck man, this is great”, mi-a spus.
Trebuie să știți ceva despre Granger. El e același om care spune “Fuck the old Esquire” . Sau spune că The New Yorker e plictisitor. Granger e omul care repetă obsesiv: “I wanna do stuff that’s never been done before”. Pentru el, insertul de parfum era o chestie nouă. Curajoasă. El n-ar putea să o facă, a adăugat, pentru că l-ar omorî Asociația Editorilor de Revistă (ASME). (Cu genul asta de publicitate, n-ar putea să-și înscrie revista în concursurile asociației – nici în categoriile de design și nici în categoriile de editorial). Dar i-a plăcut că a văzut ceva nou.
E o chestie de subtilitate aici. Granger reacționa la nou. Nu la găselnița de marketing. Nu la succesul de publicitate. La nou. La curajul de a face altceva cu revista. De-a inova. De-a împinge limitele. Poate n-ar face așa ceva. Dar e tare că cineva a încercat-o și pe asta.
Mi-a spus că are o zi foarte proastă când o poveste pe care o citește e obișnuită. “Obișnuită” nu înseamnă “proastă”. Doar obișnuită. The New Yorker are multe povești bune, dar majoritatea sunt obișnuite.
Sâmbătă mi-am amintit de Granger și de un discurs pe care l-a avut anul trecut la o conferință a industriei de revistă americană. Acolo, Granger a vorbit despre Esquire și inovație. A povestit despre ziua în care i-a sosit numărul de octombrie (cu Benicio Del Toro pe copertă). Știa că trimisese la tipar un număr bun, cu multe povești bune. Și totuși, când i-a picat în mână revista, reacția lui a fost: “Fuck, I’m still making a magazine”.
Granger e fantastic pentru că e mereu nemulțumit, mereu gata să riște. Chit că e vorba de o bucată de ficțiune despre moartea unui actor, sau de un articol de peste 16.000 de cuvinte, Granger vrea să facă altceva – chiar dacă acel altceva va fi un eșec total. Pentru că dacă nu ar face mereu altceva ar fi un editor obișnuit, care conduce o revistă obișnuită, ca toate celelalte de pe piață.
Urmăriți mai jos speech-ul lui Granger. E inspirațional pentru oricine care dorește să schimbe domeniul în care lucrează – mai ales unul atât de conservator cum e presa tipărită (nu degeaba design director-ul lor e considerat un “influențator” în industrie). Ascultați cum au schimbat titlurile de pe copertă, cum au revigorat bucățile de ficțiune și cum au ratat experimentele de-a face logo-ul revistei un element dinamic.
La un moment dat, spune despre una dintre propunerile pe care i le-a făcut un editor: “It was so large, so impossible, that I had to say ‘yes'”. Pentru că – punctează el foarte bine, mama invenției e disperarea. Iar Granger e disperat să producă ceva nou.
Și mai mult Granger: Interviuri mai vechi la KCRW și la Charlie Rose (1998 și 2005).
Căşti şi placaje (Bucharest Warriors)
În august, prietena mea a găsit pe un stâlp un anunț care spunea că o echipă de fotbal american din București caută oameni. În aceeași zi, am intrat pe site-ul Bucharest Warriors și le-am trimis un e-mail celor patru căpitani. Le-am spus că mă interesează să scriu despre ei.
Timp de două luni am asistat la antrenamente și i-am văzut progresând de la o gașcă entuziastă de băieți în pantaloni scurți și tricouri, până la o echipă în devenire, cu echipament și scheme. Articolul despre ei a apărut în numărul de noiembrie al Esquire (puteți să-l descărcați de aici în format PDF).
Warriors au continuat să crească și în acest weekend joacă primul amical oficial în România, contra celor de la Chișinău Barbarians. Dacă vreți să-i vedeți, mergeți sâmbătă, 19 aprilie de la ora 17:00 pe terenul “Parcul Studențesc” din complexul Tei.
Pozele pentru articol au fost făcute de Andrei Pungovschi. Articolul – așa cum a apărut el în revistă – e aici.
A scrie despre celebrităţi
M-a întrebat cineva recent dacă mi s-a întâmplat să fiu dezamăgit de cât reporting am făcut la un articol. Întotdeauna. Nu există text pentru care să nu-mi fi dorit să mai citesc ceva, să mai văd un loc, să mai vorbesc cu o persoană. Cred că această nemulțumire e necesară – altfel riști să cazi în capcană și să spui: “Ajunge. Am totul.”
Nu cred că ai vreodată totul. Ai cât ai reușit să strângi până în momentul în care trebuie să te așezi și să scrii, pentru că-ți suflă deadline-ul în ceafă. Ca să scrii bine trebuie să scrii cu informații și, ca să scrii cu informații, trebuie să-ți petreci cea mai mare a timpului din procesul de lucru la un articol făcând reporting.
Am recunoscut însă că frustarea e mai mare când vine vorba de celebrități. Atunci simt cel mai intens că se putea mai mult. E probabil rezultatul faptului că nu ai atâta control asupra procesului. Trebuie să te mulezi pe timpul persoanei respective, trebuie să accepți nivelul de acces pe care ți-l dă, iar, uneori, chiar și limite în ceea ce privește subiectele abordate. Dacă vrei să faci un interviu care să fie publicat în format întrebare/răspuns, e mai simplu. Pregătești întrebările, le pui, transcrii răspunsurile și gata.
Dacă vrei să scrii altceva, un text care transmite o experiență, e mai mult de muncă. Un telefon sau o întâlnire la o cafenea nu ajunge. Vrei să faci ceva cu persoana respectivă, să o vezi interacționând cu mediul din jurul lor. Asta deobicei îți mai temperează frustrarea că nu ai ajuns săpat destul de adânc. George Clooney e recunoscut pentru modul în care facilitează aceste experiențe. Nici el nu vrea ca ce se scrie despre el să fie un Q&A plictisitor. Își înțelege rolul, și vrea măcar să permită reporterului să scrie ceva amuzant. De aceea a acceptat invitația la cină a lui Joel Stein de la Time și apoi la googlit a lui A.J. Jacobs de ls Esquire.
Și dacă vorbim de scris despre celebrități, vroiam să va atrag atenția asupra lui Scott Raab, unul dintre scriitorii (writers) de la Esquire-ul american, un reporter nervos cu o atitudine tranșantă. Scriu d-astea, dar le scriu cum vreau eu, și probabil articolul va enerva persoana respectivă. Raab a scos recent o colecție de articole scrise despre celebrități, Real Hollywood Stories, și a punctat într-un interviu modul în care-și face munca ca să minimizeze frustrarea de a nu putea face atât reporting cât ai fi făcut la un articol care nu e bântuit de celebrități.
ESQ: After reading Real Hollywood Stories, you don’t seem particularly impressed by famous people. In fact, you seem to openly loathe them. Why?
SR: This might sound like a joke, but part of the answer is that I”™m from Cleveland. I”™m an old shoe salesman. I”™m an old bartender. Those are not metaphors — those are things I have done for money! I’m not wowed by anyone”™s station in life. It’s the opposite. I”™m really interested when people are cut down to size. To me — and not to harp on the Cleveland thing, but it”™s a really big part of my personality — it”™s a chance to try and get real with someone whose entire existence is an image. How do you get through that?
Câteva din profilurile făcute de Raab:
– Ewan McGregor
– Robert Downey Jr.
– Bill Murray
– Ryan Seacrest
Making of “ViaÅ£a mea în dosarele altora” (din Esquire #7)
Spuneam când am vorbit data trecută despre numărul din aprilie al Esquire că textul despre CNSAS și impactul pe care dosarele îl pot avea asupra vieții unui om obișnuit e unul dintre cele mai reușite pe care le-am publicat. Și nu doar din cauza poveștii lui Vasile Gavrilescu, cât mai ales și din cauza muncii de documentare și scriere.
“Viața mea în dosarele altora” e bun pentru că a trecut prin 4-5 drafturi, fiecare rezolvând încă un hop în calea unei citiri ușoare. S-a schimbat mult de la prima versiune și Dia va fi prima care să recunoască acest lucru. Mai jos găsiți alte detalii despre cum a evoluat textul. Am încercat – pe cât posibil – să nu dezvăluim surpriza care conduce textul.
==================================
Making of “Viața mea în dosarele altora”
de Dia Radu
==================================
Chiar mă gândeam zilele trecute cam cât am lucrat de fapt la Gavrilescu. A fost cale lungă până să ajung să țin revista în brațe cu versiunea finală. Să zicem că a debutat prin vara anului trecut, când am început o documentare despre dosarele CNSAS. Am anchetat câteva luni bune în paralel cu alte treburi pe care le aveam de rezolvat.
Prin octombrie am făcut și o scurtă călătorie prin țară. Strânsesem un dosar serios pe problemă, cam cât unul din cele 22 pe care le avea Gavrilescu. Aveam acolo interviuri cu specialiști, istorici, ceva mărturii de la popi care trădaseră, de la scriitori care se dedaseră și ei acestui păcat. Am răsucit problema pe toate părțile în redacția Esquire. Până la urmă a devenit o evidență: din tot ce aveam, subiectul meu era el, omul simplu, cea mai ignorată victimă a Securității.
În decembrie l-am vizitat pe Gavrilescu și povestea a început să se închege.
Esquire România, Aprilie 2008
Am făcut atât de multă gălăgie când a ieșit numărul de martie încât aproape îmi e rușine să vă spun că cel de aprilie merită și mai multe surle și trâmbițe (le veți auzi pe tarabe într-o săptămână). Numărul 7 conține o succesiune de povești speciale care amuză, motivează, întristează și intrigă.
Nu-l lăsați pe Arnold să vă păcălească – aproape tot ce veți găsi între coperți e produs local și editat la sânge (și nu fugiți de textul despre Arnold, e o producție marca Tom Junod). Nu există articol lung în acest număr care să fi avut mai puțin de trei drafturi, iar cele mai bune au avut până la șase. Asta pentru că o idee bună și un prim draft nu garantează că cititorul va sta 30 de minute cu textul; nu dacă e dezorganizat și superficial.
Am editat majoritatea acestor texte și le-am văzut evoluând și devenind tot mai puternice și convingătoare. Nu glumesc când spun că am plâns la al șaselea draft al articolului scris de Dia Radu despre CNSAS.
Dar să nu mai pierdem timpul. Citiți mai jos despre câteva din textele care fac numărul de aprilie al Esquire România cel mai bun de până acum și, îmi permit să spun, un standard pentru jurnalismul de revistă românesc (pentru și mai multe informații, descărcați sumarul în format PDF):
Dia Radu a scris (și fotografiat) un text zguduitor despre impactul pe care dosarele Securității îl pot avea asupra unui om obișnuit. Departe de dezvăluirile și verdictele politice din ultimii ani, textul Diei ne reamintește ce înseamnă să fi fost un oarecare aflat pe lista neagră a serviciilor secrete. La vederea dosarelor, unii au plâns, alții s-au enervat, alții au leșinat. Pentru acești oameni – și pentru personajul nostru, Vasile Gavrilescu, – dosarele de Securitate sunt niște cutii cu suprize ce le pot da viața peste cap pentru totdeauna.
Dispariție. E un cuvânt dur, demolator, definitiv. Pronunțat în fața unui trabantist, te transformă într-un neștiutor incapabil să înțeleagă lucruri elementare: Ana are mere, găina face ouă, Trabantul nu dispare. Un trabantist îndulcește realitatea cu eufemisme și, dintr-o poveste în alta, reușește parcă să te păcălească. Gabriela Pițurlea scrie un necrolog emoționant celei mai iubite (și hulite) mașini comuniste. Fotografii de Andrei Pungovschi.
Cosmin Alexandru a vrut de mic să nu fie ca ceilalți. Pentru el apa curgătoare e mai interesantă decât balta ““ e mai important să te miști decât să te lași rutinat de-un loc călduț. Așa a ajuns în 1990 printre fondatorii AIESEC România și, în 1992, printre primii în cercetarea de piață. Așa a ajuns să conducă o multinațională la 27 de ani și un partid la 30. Așa s-a retras de la cârma GfK în 2005, când firma era în fruntea pieței de cercetare și și-a făcut propria firmă. Așa s-a implicat în ERUDIO, un proiect educațional care învață managerii români să comunice și să conducă mai bine. Așa a ajuns să predea la clasa a cincea. Text de Cristian Lupșa. Fotografii de Roald Aron.
Alte minunății în numărul de aprilie:
– O lecție de stil și mixologie cu niște barmani pricepuți.
– Răzvan Mazilu.
– Mircea Toma ne spune ce a învățat.
– Povestea meșterului de biliard Vali Carambol.
– Lenjeria pe care o iubim purtată de femei pe care le iubim.
– Brăduț despre presa locală.
– O glummă bună spusă de Xing Elena Ling.
* Designul fantastic a fost realizat de Raymond Bobar și Cătălina Zlotea.
* Coperta în format PDF o găsiți aici.
A Scrie în pauză
A Scrie intră într-o scurtă pauză. Voi fi plecat la o conferință de jurnalism narativ în Boston de unde sper să adun niște lecții interesante. Dacă voi reuși să postez de pe drum, o voi face. Dacă nu, ne revedem în jur de 24 martie.
Vă las cu un cadou – pagina de închidere a Esquire-ului de martie unde a apărut un “Ce am învățat” cu Traian și Decebal (PDF), părinții neamului românesc.
Ultimele zile ale lui Heath Ledger
New York Times-ul de astăzi se întreabă care e treaba cu un articol din Esquire intitulat “The Last Days of Heath Ledger”. Articolul, care apare în numărul de aprilie al ediției americane, combină elemente de ficțiune cu elemente documentare. În revistă, el e clar marcat “Esquire Fiction”. Pe net există un disclaimer care explică cum a fost făcut textul.
To write a conceivable chronicle of Heath Ledger’s final days, writer Lisa Taddeo visited the actor’s neighborhood, talked to the store owners and bartenders who may have seen him during his last week, and read as many accounts and rumors about the events surrounding his death as possible. She filled in the rest with her imagination. The result is what we call reported fiction. Some of the elements are true. (Ledger was in London. He was a regular at the Beatrice Inn and the Mirö Cafe. And he was infatuated with Nick Drake.) Others are not.
Pe mine nu mă deranjează experimentul. Nu se preface a fi jurnalism și e clar definit ca ficțiune. În plus, Esquire face de 40 de ani experimente care combină ficțiunea cu non-ficțiunea – unele mai reușite, altele mai nereușite. Puține reviste au curaj să facă experimente editoriale; dacă sunt explicate cititorului cred că pot fi chiar o unealtă interesantă de-a analiza un eveniment.
Jurnalul unei poveÅŸti (din Esquire #6)
Pe coperta Esquire-ului de martie – de săptămâna asta pe tarabe – e Florin Piersic Jr., un bărbat despre care mai toată lumea are deja o părere formată. Nu voi scrie aici despre text, ci voi face o scurtă biografie a procesului de facere. Chiar dacă nu e la fel de revelator ca dezvăluirile făcute de Georgiana și Camelia, sper ca și acest jurnal să vă ajute să vă dați seama cum se naște un articol de revistă.
PS: Înainte să citiți jurnalul acesti povești vă reamintesc că puteți trimite gândurile voastre despre Esquire-ul de martie la esquire [at] sanomahearst.ro.