Care e povestea pe care o spui?
Una dintre cele mai frumoase povești personale pe care le-am citit recent este My Mother’s Lover, o încercare a unui fiu de a afla cine a fost marea dragoste a vieții mamei lui, cel lângă care a vrut să fie înmormântată, deși nu-l văzuse de 60 de ani. (Costă $3 pentru iPhone și iPad; $2 pentru Kindle).
Povestea e frumoasă, dar la fel de frumos e și acest interviu cu autorul, David Dobbs, în care povestește cum a scris-o. În fragmentul de mai jos vorbește despre cum, fără editori, ar fi scris o poveste care încerca să facă prea multe lucruri. E unul dintre cele mai importante sfaturi pe care le dau reporterilor și cursanților mei: scrie despre un singur lucru. Dacă nu l-ai identificat, n-o să iasă. Dac[ vrei să arați câte știi și scrii despre tot, o să iasă un terci.
Uneori, ca să înțelegi acel singur lucru despre care e povestea ta, ai nevoie de editori. Iar aici, din păcate, te-a luat dracu în România.
What were the most challenging parts of the writing process?
The hardest part was figuring out which, of the many stories within this saga, I should use as the main thread. Looking back, I can see that all through the years I messed with this story, I was struggling with this question. This saga contained, at minimum, a mystery; a manhunt; a love story; a family history; a detective story; and a story of a son reckoning with his mother”™s hidden life. I see now that I had to find, among all those options, the one that would best carry implicitly the others””because it was death to try to do two of them in full. But it took me a while to realize that, because I”™m stupid and I”™m greedy and wanted to tell them all.
What brought me up was sending what I thought was a finished version of the piece””15,000 words, which I”™d slaved on for weeks””to Steve Silberman and Adam Rogers and Maryn McKenna. To my horror and benefit, they actually did what you”™re supposed do in such instances, which is be brutally frank. Steve sent back a sharp-eyed, granular edit that smoothed about a hundred rough seams and stumblers. (His best comment began, “œOh God, no!”) Adam and Maryn attacked the structure. For this I owe them””well, you”™ll see.
Adam called me and said, “œI don”™t know memoirs that well, but I know mysteries. You”™re trying to do both. And you”™re fucking them both up.” He was right. He pointed out that if I set a story up as a mystery up front, then the reader, his mystery hunger aroused, will feel cheated if that mystery doesn”™t prove central. And I had done that: There was a genuine mystery, early on in both my mother”™s life and in my own investigation, as to whether my mother”™s lover had actually died or just snuck home after the war. My mother”™s cousin, Betty Lou, had wondered about this for 60 years. This raised the question of whether my mother might have wondered about it all that time too””a pretty intriguing possibility.
So near the opening of that early version I had one short paragraph quoting Betty Lou, raising that question. As it happened, I solved that particular mystery fairly soon in my investigation, and undramatically, so it was valuable mainly for how alarmingly stimulative it was when I first encountered it. It wasn”™t central to the story. Yet as Adam pointed out, the mystery genre”™s cues are so powerful they gave this briefly raised mystery a Pavlovian power, one that demands that it be central to the story. Absent that, I had sold the reader a mystery””and then taken it away.
So Adam, a mystery nut, says, “œDump the mystery.” I think, “œWhat an ass!” About an hour later I get Maryn McKenna”™s email saying, “œI know you don”™t want to hear this right now, but you don”™t have the right structure.” Great! And when I dig into what she”™s saying I realize that they”™re both right: the mystery cue has warped everything up front so bad, the structure didn”™t work””it couldn”™t, because the story was trying to be two things at once. You can”™t do both The Maltese Falcon and Gone with the Wind.
So I dumped The Maltese Falcon. Then all I had to do was figure out how to structure Gone with the Wind.
Obsesiile lui Michael Paterniti
Michael Paterniti este unul dintre scriitorii mei preferați. Și nu folosesc aiurea cuvântul. Textele lui – pe care vi le-am mai recomandat – sunt o combinație rară dintre documentare jurnalistică și artă. Interviul publicat săptămâna asta de Nieman Storyboard, partea I și II, nu face decât să confirme asta. Iată câteva pasaje care ar trebuie să ne facă să ne simțim mici.
Despre editori și o muncă străină majorității celor care poartă acest titlu în România:
I”™ve had like a magical relationship with a couple of magazine editors. There”™s a story I did early on for Esquire. It started in second person and after the first section it went into a very typical magazine setup ““ I went to Dodge City to live in this motel because I thought this was ground zero for the new American racism ““ so it was this establishing graf, this nut graf, and I sent the opening to my editor and got this one line back like, “œYou”™re not interesting. Take the “˜I”™ out of the story.” And it just exploded, this story. I finished it very quickly. (…) A really great editor is an editor who”™s editing the story right from the very beginning, the minute you mention the idea.
Despre cum a scris “The Long Flight of 111 Heavy“:
I went into this little fishing village, and no one would talk to me. There was this kind of hostility because they were tired of talking about this horrific thing. And I was driving out and it was spitting rain, and the sky was kind of that grayish purple, and all the clothes on the line ““ the wind had filled all the clothes. So they were just hovering. And that”™s what I thought when I drove by; I thought I was seeing bodies in the air. And that was it. It was really that image that started it for me.
Despre un posibil fir roșu al textelor lui:
I know for a while there I was writing a lot of death stories. I was struggling with that. Especially when you have little kids ““ it just kind of hit me, my own mortality. But more than that, my need to go deeper there. I don”™t think I was consciously saying, “œI”™ve gotta do a death story,” but I was drawn repeatedly to that, and I still am, kind of. But again that goes to that Walter Benjamin essay where he says in death the story kind of gets released. There”™s something very freeing to me as a writer when you come late to the story.
Weingarten, Kafka şi jurnalismul despre sensul vieţii
L-am descoperit relativ târziu pe Gene Weingarten. Știam că există, știam ce face și îi citisem senzaționalul articol despre violonistul care cântă neobservat în metroul din Washington, DC. (Povestea lui Joshua Bell, premiată cu Pulitzer, a circulat din e-mail în e-mail și prin România). Anul ăsta i-am citit și durerosul articol – al doilea Pulitzer în trei ani – despre părinții care-și uită copiii în mașină, iar aceștia mor, sufocați din lipsă de aer.
Dar abia după ce i-am citit recent apăruta colecție de articole, The Fiddler in the Subway, am înțeles cu adevărat ce se ascunde în spatele jurnalismului pe care îl face.
Weingarten e amuzant, conversațional, chiar voit infantil în unele din articolele săptămânale pe care le scrie pentru Washington Post; avatarul de Twitter e o fotografie cu o grămadă de căcat. În ciuda acestor aparențe, jurnalismul lui Weingarten – deși abundent în umor – are misiune gravă: să arate lucrurile pe care le facem/în care credem în viață înainte de a muri. Umorul e o unealtă, nu un scop.
Weigarten împlinește 59 de ani în octombrie și, din ce povestește în introducere, scrie cu regularitate doar de vreo 10-15 ani (înainte a fost editor). Dar are o poftă de viață și, mai important, o poftă de a afla despre viață, care e uluitoare. Știe că locul unui reporter e pe teren și înțelege că fără interviuri și documentare și gândit vei scrie ceva perfect potrivit pentru coșul de gunoi.
E o mare diferență dintre oamenii care văd lumea ca el și veteranii noștri, care scriu dintr-un pont, din condei, după singură bere cu un subiect. Astea nu vor fi niciodată suficient. Nu dacă vrei să spui ceva mai mult despre lumea în care trăim.
Mai jos găsiți un fragment din introducerea cărții, cel în care Weingarten își expune filozofia. Cumpărați cartea. Vor fi cel mai bine cheltuiți 10 dolari din ultima vreme. Numai articolul introductiv, preferatul lui, merită prețul de intrare.
The meaning of life is that it ends — Franz Kafka
Kafka nailed it — Me
Not long after learning to write, I stopped doing it. The proximate cause was a desire to have sex on a regular basis with a particular woman, the one I would eventually marry. She happened to live not in Detroit but in New York, and the only good job I could get there was as an editor. There are worse reasons to make major life decisions.
I liked editing and kept at it for the next twenty years, which meant I had to learn to think extremely analytically about narrative writing: You can’t tell a professional journalist that what he has done isn’t good enough unless you are prepared to explain why. That requires a coherent philosophy. I had to find one.
After reading narrative works I admired and narrative works I didn’t. I came to some important conclusions about what distinguished the first group from the second. This led me to adopt something of an eschatological approach to feature writing, which I codified into the Talk. I became famous for the Talk. Writers hated the Talk. I don’t blame them.
The script seldom varied: The writer would tell me what his story was going to be about, and then I would explain to him, patiently, why he was wrong. Your StOlY, I would say, is going to be about the meaning of life. This tended to take some people aback, particularly when their subject was something ostensibly small-say, the closing of a local amusement park. Usually, a Socratic dialogue would ensue:
“Well, what is an amusement park about?” I would ask.
“Fun.”
“And why do people want to have fun?”
“To take their mind off their worries.”
“And what are they worried about?”
You see where this is going. Pretty soon, through one route or another, we’d arrive at Kafka.
My method may have been obnoxious and condescending, but my point was on target:
A feature story will never be better than pedestrian unless it can use the subject at hand to address a more universal truth. And, as it happens, big truths usually contain somewhere within them the specter of death. Death informs virtually all of literature. We lust and love so we can feel more alive. We build families so we can be immortal.
“¢ Poți cumpăra cartea de pe Amazon.
Despre respingere
Pasajul de mai jos, din introducerea cărții “About Town: The New Yorker and the world it made” (Ben Yagoda), m-a făcut să-mi amintesc cât de neobișnuiți suntem să fim respinși în România.
În ultimii doi ani jumate am citit multe mailuri care spuneau: “v-am atașat un articol. Să mă anunțați când îl publicați”. Am avut de asemenea conversații neplăcute cu oameni siderați că ideea/propunerea/textul nu era ce căutam.
Relația dintre un editor și un colaborator – uneori chiar și un membru al redacției – trebuie să funcționeze ca în povestea de mai jos (nu contează că e vorba de ficțiune, la fel se întâmplă și cu bucățile de jurnalism). Editorul vede un potențial în autorul cu care corespondează și o încurajează să mai încerce până găsește punctul de intersecție dintre dorințele revistei și ale ei.
Puțini dintre cei pe care i-am respins au retrimis. Și mai puțini au revenit încercând să ofere ceva mai bun. Aproape nimeni nu a priceput că un refuz nu e un atac la persoană, ci o nepotrivire, adesea de moment.
Le-am spus mereu cursanților mei: eșuați, eșuați, eșuați. Am colectat până acum teancuri de refuzuri – un ziar mi-a trimis aceeași scrisoare de respingere de două ori, să se asigure că am înțeles mesajul. L-am înțeles. Dar în același timp am înțeles că asta e meseria pe care vreau s-o fac. Așa că am continuat. Am ascultat. Am modificat. Am învățat. Am retrimis.
Și acum, din Yagoda:
*** One of the several hundred fiction manuscripts that arrived at the New Yorker one week in 1972 was a short story called “Blue Eggs,” written by a young college English instructor named Ann Beattie. It found its way from the slush pile to the desk of fiction editor Roger Angell, and he wrote to Beattie: “These little slices and moments are often surprisingly effective, but the story itself seems to get away from you as it goes along. It seems possible that there is more form than substance here, but perhaps that is unfair. What I most admire is your wit and quickness and self-assurance. I hope you will let us see more of your work, and that you will address your future submissions directly to me.”
Angell rejected thirteen of Beattie’s stories over the next twenty-two months. He was usually patient and encouraging, but sometimes a bit of exasperation showed through. At one point, he wrote: “I wish you would try a very quiet and modest story “” one that relies on no devices and is content merely to bring us to its discoveries. But whatever you do write, please continue to send it to us.”
Beattie tried to balance her own artistic needs with the requirements expressed by Angell. Finally, in November 1973, she submitted a story called “A Platonic Relationship,” along with a cover note indicating she had tried to meet the magazine more than halfway: “In this story I have taken pains to do something you have said might work several times before: to write a simple story. No times shifts, characters named, backgrounds understandable, and hopefully not entirely depressing.”
Sitting in the Rare Books and Manuscript Room, reading Angell’s reply, I found myself getting a little choked up. He wrote:
Oh, joy…
Yes, we are taking A PLATONIC RELATIONSHIP, and I think this is just about the best news of the year. Maybe it isn’t the best news for you, but there is nothing that gives me more pleasure (well, almost nothing) than at last sending an enthusiastic yes to a writer who has persisted through as many rejections and rebuffs as you have. It’s a fine story, I think “” original, strong, and true.
Încă o dată despre ce este o revistă
Mult prea rar ne oprim să ne întrebăm ce e o revistă. Ce ar trebui să punem în ea? Ce ar trebui să găsească cititorii? Cum ar trebui să fie experiența lecturii? Dar a frunzăririi? Cu scuzele de rigoare pentru public, cele mai multe reviste din România aruncă conținut în pagini la întâmplare, nedocumentat, needitat, copt în bulele neaerisite din redacții, uneori vândut fără remușcări. În ciuda haosului procesului de producție, tot nu reușesc să bifeze scopul principal al unei reviste: supriza.
Am mai scris despre supriză și serendipity editorial, dar voiam să vă ofer niște fragmente dintr-un text scris în Creative Review de Jeremy Leslie de la magCulture.com și Colophon. Subiectul: ce este o revistă?. (Textul a fost inițial disponibil online, dar acum e doar pentru abonați; paragrafele le-am pescuit din Google Cache. O variantă a textului se găsește și pe blogul lui Leslie.)
I prefer to start with the more open definition expressed by editorial designer Fernando Gutiérrez for my book Issues: “œThe word magazine means storage space for dynamite. A magazine is full of surprises and it can explode at any minute.” By that definiÂtion, half the magazines on the newsÂstand today should struggle to earn the right to be called magazine.
For many people, the ubiquity and familiarity of magazines renders them almost invisible. They pick up the latest issue of their regular read and take it completely for granted. The lack of surprise in mainstream titles has played a major part in their success but is arguably now playing a part in their slow decline. They are predictable not only in format and appearance but in content too.
Sporadic, cumpăr și eu câte un titlu local tocmai din acest motiv: caut surpriza. (Nu prea funcționează).
There are exceptions. The “˜surprise”™ factor explains why magazines like The New Yorker and The Face remain regarded with such high esteem. But great though such titles are, they not only stick to a traditional physical format but cannot be described as typical.
They are (or were in the case of The Face) exceptional for their refusal to be predictable. It is difficult to describe the New Yorker in a single sentence, its scope is so broad. Every issue contains surprises ““ as David Hepworth has said, “œone of its chief delights is that it”™s impossible to predict what”™s going to be in it“. This was what made The Face great in its heyday too. It managed to combine the most unlikely parts. Political reportage sat next to fashion (…).
Asta e foarte important. Supriză nu înseamnă neapărat o revistă atât de alternativă încât să devină inaccesibilă publicului larg. Nu înseamnă o colecție de monstruleți sau mai știu eu ce alt act de pretențiozitate sau epatare editorială. Înseamnă muncă. Și înseamnă drag de cititor. Ceea ce, să fim sinceri, nu prea veți găsi prin redacții pe la noi.
În aceste condiții, ce este o revistă? Cum ar trebui să difere de alte platforme media? Îl las pe Leslie:
[A] magazine is a vehicle for edited content. Text, pictures and design work together to present a mediated view on a subject/subjects. The usp of the New Yorker is that you the reader are placing your trust in the editorial team to deliver a surprising combination of material, including content you perhaps didn”™t expect would interest you. This mediation is an important difference from other content providers, particularly digital media where content is sourced by search or by random links.
Și voi? Citiți vreo revistă care vă suprinde?
I will not read your fucking script
Data viitoare când rugați pe cineva – cu care nu aveți o relație personală sau profesională – să vă citească un text ca să vă dea o părere, gândiți-vă la ce spune scenaristul Josh Olson în “I Will Not Read Your Fucking Script“, un eseu genial scris pentru Village Voice:
I normally have a standard response to people who ask me to read their scripts, and it’s the simple truth: I have two piles next to my bed. One is scripts from good friends, and the other is manuscripts and books and scripts my agents have sent to me that I have to read for work. Every time I pick up a friend’s script, I feel guilty that I’m ignoring work. Every time I pick something up from the other pile, I feel guilty that I’m ignoring my friends. If I read yours before any of that, I’d be an awful person.
Most people get that. But sometimes you find yourself in a situation where the guilt factor is really high, or someone plays on a relationship or a perceived obligation, and it’s hard to escape without seeming rude. Then, I tell them I’ll read it, but if I can put it down after ten pages, I will. They always go for that, because nobody ever believes you can put their script down once you start.
În spatele comediei e o pledoarie pentru acceptarea suișurilor și coborâșurilor scrierii. Nu-ți trebuie permisiune ca să scrii, spune și Stephen King în “Despre scris”. Și nu trebuie să te descurajeze criticile. Dacă asta vrei să faci, fă-o. Tot King: “(…) puteți s-o faceți, trebuie s-o faceți și, dacă aveți curajul necesar să începeți, o veți face. Scrisul e magie, e apa vieții. Apa e gratuită.”
Dar, vorba lui Olson, dacă într-o încercare de a vă face relații ați aruncat un text neșlefuit pe mâna unui om care are altele de scris și de citit, nu vă supărați când vă oferă o părere onestă, dacă asta ați cerut:
I read the thing. And it hurt, man. It really hurt. I was dying to find something positive to say, and there was nothing. And the truth is, saying something positive about this thing would be the nastiest, meanest and most dishonest thing I could do. Because here’s the thing: not only is it cruel to encourage the hopeless, but you cannot discourage a writer. If someone can talk you out of being a writer, you’re not a writer. If I can talk you out of being a writer, I’ve done you a favor, because now you’ll be free to pursue your real talent, whatever that may be. And, for the record, everybody has one. The lucky ones figure out what that is. The unlucky ones keep on writing shitty screenplays and asking me to read them.
În căutarea editorilor
Am citit în seara asta un text în GOOD care m-a binedispus. E o pledoarie pentru editori, acea specie rară care trece aproape neobservată în dezbaterea despre platformele care vor susține jurnalismul pe viitor.
Editorii buni sunt o minune. Am avut câțiva în State și nu a fost text care să nu iasă mai bun; chiar dacă m-au chinuit pe parcursul procesului. Am avut și editori slabi și am suferit din cauza lor.
De când editez – fie la curs, fie la revistă – am enervat unii reporteri și i-am bucurat pe alții. Dorința mea e simplă: să încerc să fac textul mai bun pentru cel/cea care va citi. Nu să-l rescriu, ci să le arăt cum să-l rescrie, de unde să-l apuce, pe unde să cârpească, ce să arunce la gunoi.
Presa noastră – convențională și electronică – este înfiorătoare și pentru că lipsesc editorii. Gândiți-vă la asta de fiecare dată când simțiți că o idee bună a fost prost executată.
Poate am să revin mai pe larg la acest subiect. Până atunci, citiți și textul din GOOD.
Those who have mastered the art of editing, then, are uncommon creatures. I envy them their skill and am enormously grateful for their gifts: I am never more relieved than when my writing lands in the hands of a competent and caring editor, someone who shows me how to rethink ideas and restructure prose. The writings I have published as a result of a strong writer/editor collaboration are my best work, measured both by my satisfaction with them and by reader interest.
PS: Editorul nu înseamnă corector. Deși uneori editorul e și corector, ele sunt joburi diferite.
Cum (să) scrii prostii
Keep it simple, stupid!
E unul dintre sfaturile de scriitură pe care le îndrăgesc cel mai mult, unul dintre puținele care se ridică la rangul de regulă. E o opțiune personală și vine din dorința de a pune în valoare substanța unui text, nu excesele stilistice ale autorului. Am mai vorbit despre asta și aici. (Nu are rost să dau exemple – deschideți la întâmplare orice publicație electronică sau tipărită și veți vedea ce spun).
Nu reușesc să-mi urmez întotdeauna propriul sfat, chiar dacă supun textele mai multor drafturi. Uneori nici trecerea textului prin mâinile unui editor – sau doi-trei – nu mă salvează de propriile excese. Notă: nu cred că prima variantă a unui text, cea spontană, scuipată, e cea mai bună. Din contră – cred că e cea mai neînchegată, neclară și inaccesibilă dintre toate. (Așa lucrează meseriașii).
Mai jos un exemplu recent de cât de greu e să faci poliție pe propriul text. L-am descoperit azi, recitind materialul despre Andi Moisescu pe care l-am scris pentru Esquire:
Sigur că Moisescu înțeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană ““ cum i-a caracterizat un fost publicitar discursul ““ peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat de un actor de teatru prin aerul rarefiat.
Uhm? Ce?
Prima mea reacție a fost să mă enervez pe editorii Esquire. Propoziția pe care o trimisesem inițial suna puțin altfel:
Sigur că Moisescu înțeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană ““ cum i-a caracterizat un fost publicitar discursul ““ peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat prin aerul rarefiat al unui actor de teatru.
Altceva, nu? Cum și-au permis să schimbe fără să mă întrebe nimic?!
Apoi mi-am amintit că am văzut textul înainte să meargă la tipar și n-am sesizat modificarea. Parcă era totuși mai bine cum spusem inițial, mi-am zis. Am recitit propoziția și mi-am zis că poate a fost o greșeală să intercalez explicația aia. N-a făcut decât să supraîncarce o propoziție menită să transmită o idee importantă (credeam eu). Am citit-o fără ea:
Sigur că Moisescu înțeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat prin aerul rarefiat al unui actor de teatru.
Vai de mine. Ce e cu adversativul asta? De ce “dar”? Și mai rău, o comparație între un bobârnac și un vânt?
Editorul meu secret – nu cel oficial de la Esquire – mi-a zis că a înțeles din propoziția asta că Moisescu e subtil cu modul în care folosește ironia. Ea nu apucase să mă editeze la acest text și m-am prins că acum, când zarurile fuseseră deja aruncate, a fost blândă. Înțelegea tangențial ideea; propoziția tot proastă era.
Problema e că eu n-am vrut să spun ce a înțeles ea.
Intenția mea era ca acea propoziție să transmită următorul mesaj: Moisescu e usturător uneori. Însă nu taxează doar starlete de Bamboo, ci îi taxează și pe invitații lui culți, care uneori habar n-au de subiectele pe care trebuie să le discute. Asta era interpretarea mea și acestei idei îi urma un citat de la Moisescu care s-o suțină:
“E dreptul lor să se deconecteze”, spune Moisescu despre invitații lui, uneori depășiți de fenomenele pe care trebuie să le comenteze, “dar știi ce se întâmplă? Trăiesc în țara asta și vrând-nevrând se lovesc de ele. Știu că nu e plăcut, dar asta e. Nici aspirina nu e bună la gust.”
Ați priceput? Sexy Brăileanca o fi jenantă, dar cum e alegerea de-a trăit într-o bulă în care ea nu există?
Sigur, paragraful respectiv nu spune asta. Bălmăjește. Folosește construcții regretabile. Se pierde. Evită ideea. Fuge de singurul lucru care l-ar fi salvat: simplitatea.
Le-am spus deseori cursanților mei să-și intervieveze fiecare propoziție dintr-un text: ce faci aici? ce vrei să spui? Uneori nu ajunge. Uneori trebuie să vină să te intervieveze alții. Și când textul e lung și timpul scurt, nici altora nu le e ușor să prindă fiecare bubă de-a ta. Dar asta trebuie să încercăm să facem pentru ca cititorii să treacă nestingheriți printr-un text.
E limpede acum că această idee trebuia exprimată altfel. Poate o mișcare și mai bună ar fi fost să urmez oricare dintre următoarele două sfaturi (tot printre puținele ridicate la rang de regulă): Omit needless words. Sau: Kill your babies.
Despre ce e acest text?
Una dintre cele mai grele întrebări la care trebuie să răspundă un reporter – în text – e “despre ce scrii”? E strâns legată de întrebarea: “de ce citesc eu acum acest text”. Orice articol reușit, fie el de ziar, de revistă, de publicație online, răspunde la această întrebare și o face într-un mod neintruziv, natural, și documentat. Jurnalismul american îi spune nutgraf și forma s-a perfecționat la Wall Street Journal.
Pare ușor dar – din experiența mea de editor de revistă – puțin scriitori își amintesc să-i facă loc (alteori trebuie 3-4 drafturi până reușesc să imprime răspunsurilor forța necesară). Da, la revistă e mai multă libertate în modul de livrare a acestor răspunsuri, dar ele tot trebuie să existe – cu cât mai devreme cu atât mai bine.
Un exemplu simplu (de ziar) de cum se face treaba asta. Dintr-un articol din New York Times-ul de azi despre emigranții care se întorc acasă pentru că nu mai au locuri de muncă. Îl folosesc pentru că e cu România. Am marcat cu bold paragrafele în cauză. În text explicațiile continuă, dar ajung și cele două.
ALCALÃ de HENARES, Spain “” Six years after the Spanish construction boom lured him here from his native Romania, Constantin Marius Mituletu is going home, another victim of the bust that is reversing the human tide that has transformed Europe in the past decade.
“œEveryone says in Romania there”™s no work,” Mr. Mituletu, 30, said with a touch of bravado as he lifted his mirrored Ray-Bans onto his forehead. “œIf there are 26 million people there, they have to do something. I want to see for myself.”
Mr. Mituletu, who is planning to return to Romania next month, is one of millions of immigrants from Eastern Europe, Latin America and Africa who have flocked to fast-growing places like Spain, Ireland and Britain in the past decade, drawn by low unemployment and liberal immigration policies.
But in a marked sign of how quickly the economies of Western Europe have deteriorated, workers like Mr. Mituletu are now heading home, hoping to find better job prospects, or at least lower costs of living, in their native lands.
Calitatea, după concedieri şi restructurări
Un articol superb în American Journalism Review despre ce se întâmplă cu calitatea unui ziar (online și tipărit) după câteva runde de concedieri și restructurări (o practică trendy și la noi de câteva săptămâni). Carl Sessions Stepp se axează în special pe copy editing, ultimul bastion prin care trebuie să treacă informația ca să ajungă la public. (Echivalentul în schema de muncă de la noi ar fi corectorul , doar că un copy editor e mai mult decât atât; practic face ce face un editor plin în România.)
Concluziile acestui text? Volumul de muncă a crescut, rapiditatea primează în fața calități și finisarea unui text e laxă – adică jurnalismul produs e mai puțin precis și uneori mai puțin isteț. Iar întrebarea care rămâne e ce se va întâmpla cu faza de finisare a unui text și cum va influența gâtuirea ei calitatea și credibilitatea publicației?
[At] newsrooms nationwide, is that fewer editors scrutinize copy, and they often spend less time per item than they would have just a few years ago.
Together, these developments raise unprecedented questions about the value ““ and the future ““ of editing itself. Already at many news organizations, journalists and readers alike have noticed flabbier writing, flatter headlines, more typos. How far can you cut editing without crippling credibility? How do you balance immediacy and accuracy? How much does fine-tuning matter to the work-in-progress online ethos?
PS: Textul merită citit și ca un exemplu de cum ar trebui reporterii de media să scrie despre schimbările din presă: mergând pe teren, observând și vorbind cu oameni.