Din nou despre principiile jurnalismului
Când l-am cunoscut pe Vlad Petreanu, mi-am amintit cu plăcere de “The Elements of Journalism“, una dintre cele mai importante cărți pe care le-am citit. După demisia Monicăi Iacob Ridzi, Petreanu le reamintește și el jurnaliștilor de cele 10 principii ale profesiei, așa cum au fost ele identificate de către The Committee of Concerned Journalists.
Le voi repeta și eu mai jos, pentru că indifirent de ce se întâmplă cu profesia asta – din cauza crizei economice, orientărilor editoriale, Internetului, politicului – ele vor rămâne ca repere. Cea mai spectaculoasă perioadă din viața mea a fost cea în care am ajutat la ediția a doua a acestei cărți, făcând documentare și interviuri alături de cei doi autori, Tom Rosenstiel și Bill Kovach, care au fost șefii mei timp de un an în Washington, DC. O dată la două săptămâni vizitam împreună cu ei – sau cu alți jurnaliști consacrați – redacții din toată America. Nu erau vremuri ușoare nici prin 2006-2007, când se întâmpla asta. Dar era mereu inspirațional să vezi că după una-două ore de văicăreli despre starea profesiei, a redacției, a managementului, oamenii ăia își aminteau totuși de ce fac ce fac.
Tolontan știe de ce face ce face. Petreanu la fel. Mă întreb câți dintre noi ceilalți facem ce facem urmând decalogul de mai jos:
1. Prima obligație a jurnalismului este față de adevăr.
2. Prima loialitate e față de cetățeni.
3. Esența lui este o disciplină a verificării.
4. Practicanții trebuie să fie independenți de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spațiu pentru critică și compromis.
7. Trebuie să încerce să facă semnificativul interesant și relevant.
8. Trebuie să producă conținut comprehensiv și proporționat.
9. Practicanții trebuie să fie lăsați să-și exercite propria conștiință.
10. Și cetățenii au drepturi și responsabilități când vine vorba de jurnalism.
Încă ceva – vă ofer un fragment din introducerea cărții, care vorbește despre nevoia oamenilor de a avea acces la jurnalism de calitate:
We need news to live our lives, to protect ourselves, bond with each other, identify friends and enemies. Journalism is simply the system societies generate to supply this news. That is why we care about the character of news and journalism we get: they influence the quality of our lives, our thoughts, and our culture. Writer Thomas Cahill, the author of several popular books on the history of religion, has put it this way: you can tell “the worldview of a people . . . the invisible fears and desires . . . in a culture’s stories.”
At a moment of revolution in communications, what do the stories we tell say about our worldview, our fears, desires, and values?
PS: Când m-am întors în România, prima mea dorință a fost să traduc această carte. Decanul unei facultăți de jurnalism mi-a spus atunci că e prea americană. Bănuiesc ca asta înseamnă că e prea naivă, nu?
Tom Junod despre jurnalism, reguli ÅŸi poveÅŸti
Nu e un secret că Tom Junod e scriitorul meu preferat. Spun scriitor și nu jurnalist pentru că Junod are o relație ambivalentă cu acest termen. Prin preferat înțeleg următoarele: când apare ceva nou de Tom Junod pun totul deoparte și mă apuc să citesc. De ce? Pentru că îmi oferă garanția unei experiențe memorabile și unor trăiri puternice. Deseori, modul în care omul filtrează realitatea face ficțiunea modernă să pară un simplu exercițiu de imaginație.
N-are rost să continui – mai bine îl las pe maestru să vorbească. Ce urmează este textul integral al unui discurs fabulos ținut de Junod la Missouri School of Journalism, în martie 2009. Tema este viitorul poveștilor într-o lumea twitterată, dar această descriere grosieră nu face decât să submineze experiența lecturii acestui discurs.
După ce terminați de citit, nu uitați să spuneți cum a fost.
* Tom Junod s-a năcut în 1958 și scrie în prezent pentru Esquire. A câștigat două National Magazine Awards și a fost finalist de alte zece ori, cel mai recent pentru un portret făcut lui Steve Jobs. Citiți cu încredere și textele lui despre Norman Mailer, cuvântul “crimă”, băieții răi și gura lui Hillary Clinton.
——————————————————–
Tom Junod’s Keynote Speech
Missouri Association of Publications annual meeting
Missouri School of Journalism, March 2009
Hello everyone. Thanks for having me, and thanks, John, for your kind introduction.
You know, I have to admit, I”™ve been agonizing over what to say here today.
Not because of a lack of anything to say, not because there”™s not much to talk about, and not even because I didn”™t go to journalism school and have been railing against J-schools in general for so long and so hard that I feel slightly disingenuous standing here and addressing you from this podium on the invitation of one of the most highly prestigious ones.
No, I”™ve been agonizing because, well, we live in momentous times. If anything, there is too much to say, and I”™ve found that rather than standing against the values imparted by J-school educations ““ as I have always told myself that I have ““ my 22 years of writing for magazines have made me rather more conventional than I think I am. I have always complained about journalism and its restrictions, I have always looked at journalism ““ both its vaguely defined sense of rules and regulations, and its rather arrogant self of itself as a profession, instead of a trade – as a problem to be overcome, rather than a religion to be practiced. But now that the whole thing is threatened, it turns out that I like journalism quite a bit. You could even say that I miss it pre-emptively.
Lectură de weekend: Naşterea unei voci
Din The New Yorker, un text despre nașterea săptămânalului The Village Voice, una dintre cele mai vechi “publicații alternative” americane. Mi-a plăcut modul în care își defineau direcția politico-culturală și publicul țintă – căutând acea nișă rară și riscantă, linia de demarcație între un produs comercial și unul anti-sistem. Câteva exemple:
The literary Zeitgeist, I guess you”™d call it, or Weltanschauung, around the Remo and the New School was the intellectual heritage of the Voice,” Fancher once said. That Weltanschauung was humanist and individualist; it was anti-relativist and anti-utopian. It was even, in some respects, conservative: it was reflexively suspicious of calls for change””part of the intellectual heritage of anti-totalitarianism. What the Voice was not was therefore as important as what it was. It was not a left-wing paper; it distanced itself from the Old Left and, later on, from the New. The editors were disaffected with liberalism, but the goal was to avoid ideology altogether. “œThe Nation, The New Republic, and Partisan were all boring,” as Fancher later put it. “œIdeology bored us“”not simply the Communist line but the antiCommunist line too.” (…)
Nor was the Voice an underground or countercultural paper. The idea was to make money (at least, not to lose it), and though the business side of the operation was fairly hopeless””[Norman] Mailer”™s dad, Barney, was the first accountant; at one point, every member of the sales department was a poet””the founders worked hard to distribute the paper to newsstands all over the city.
(…)
[Jules] Feiffer”™s characters were sometimes business types and politicians, but they were also sometimes caricatures of the sort of people one would imagine to be Voice readers””beatniks, lounge lizards, modern dancers. The hip was mocked as much as the square. This was also an attribute of the new comedy: it made fun of the establishment, but it was not antiestablishment. It was merely disillusioned, which is the place where all comedy begins and ends. “œThe beat generation,” Sahl used to say, “œis a coffeehouse full of people expectantly looking at their watches waiting for the beat generation to come on.”
But which Feiffer characters were the real Voice readers? This touches on one of the coy mysteries of journalism, which is that the reader implied by a magazine”™s interests and attitudes is rarely the magazine”™s actual reader. If the actual Voice reader played the bongos or wore a leotard, the paper would not have lived for a year, because very few advertisers will pay to reach coffeehouse musicians and modern dancers. As McAuliffe explains, by the time the Voice began making money, in the mid-nineteen-sixties, the typical reader was thirty years old and had a median family income of $18,771 (about a hundred and twenty-five thousand dollars today). Almost ninety per cent of Voice readers had gone to college; forty per cent had done postgraduate work. Most had charge accounts at major department stores, such as Bloomingdale”™s. Most owned stock. Twenty per cent were New Yorker readers. The Voice was the medium through which a mainstream middle-class readership stayed in touch with its inner bohemian. It was the ponytail on the man in the gray flannel suit.
(…)
The Voice was a model for two very different journalistic products. One was the alternative paper. The first of the alternative, or underground, papers was the Los Angeles Free Press, commonly called the Freep, which was founded in 1964 by Arthur Kunkin. Kunkin had been inspired by a single issue he had read of the Village Voice. “œI liked the investigative articles, their length, the mixture of culture and community,” he said. What he did not like were the Voice”™s politics””a kind of centrist liberalism. Kunkin despised liberals; his paper”™s orientation was radical. Walter Bowart, one of the founders of the Voice”™s crosstown rival, the East Village Other, which was started up during the New York newspaper strike of 1965, was more blunt. The Voice, he said, “œwas a straight old safe Democratic paper, what you get when a businessman and a psychiatrist go into journalism.”
Scurtă pledoarie pentru jurnalismul personal
Nu cred în “obiectivitate” jurnalistică. E un concept frumos, dar neînțeles, pompos ridicat la rang de standard (de netrecut). Prefer să-mi asum subiectivitatea. Nu numai în ce scriu, ci și în ce aleg să notez când sunt pe teren și chiar înainte de asta, în alegerea unui subiect. Asta pentru că sunt de părere că jurnalismul cel mai bun e personal. Nu doar personal, persoana I, eu eu eu, acest text este cu mine, despre mine. Ci și personal, eu interpretez, filtrez, reacționez la ce văd și la ce se întâmplă în povestea pe care vreau să o spun. Și nu, nu vorbesc de opinie.
Despre personal în jurnalism am mai scris când am vorbit de eseurile scurte. Mai sunt multe de spus, dar voiam azi să punctez două lucruri. În primul rând niște vorbe de la Tom Junod, unul dintre autorii mei preferați, un scriitor care filtrează și interpretează nemilos realitatea în articolele sale (două exemple: The Loved Ones și The Terrible Boy)
I have a very personal take on journalism, derived from my insistence that journalism should be personal — indeed, that we’re only deceiving ourselves if we say that it’s not. (…) I went out to LA, and something happened out there that I felt that I should talk about.
LA is a weird place for an epiphany, but somehow I keep having them out there, sometimes by force. Indeed, I had never done a piece of nonfiction writing until I visited LA when I was just out of college and working as a salesman, and I got robbed, at gunpoint, in my hotel room. I didn’t know nonfiction existed, and that plain experience demanded witness. But after it was over, and I survived, I had no place to put the experience, except on paper, and so I wrote an account of the robbery. I became the writer that I am today, thanks to a drug addict with a 45.
Îmi place mult cum sună: “that plain experience demanded witness”. De prea multe ori reporterii se întorc de pe teren doar cu niște citate, considerând că lucrurile mișto care s-au întâmplat (personajul a căzut într-o groapă în timp ce curăța curtea casei de frunze) sunt de spus la bere, nu de băgat în text. De ce nu? De ce să nu fie bucata pe care o scrii un răspuns la evenimentele pe care le-ai trăit ca reporter?
Mă întorc puțin la textele în care autorul e personaj principal (repet, personal nu înseamnă strict persoana I), dar povestea e spusă într-un fel care o face universală și despre mult mai mult decât un eveniment banal. Aseară am ascultat unul dintre cele mai senzaționale episoade din This American Life. (Vivian Gornick spune în “The Situation and the Story: The Art of Personal Narrative” că filtrul personal e bine înșurubat și atunci când consumăm ceva și că vom reacționa cel mai puternic la o bucată de scriitură în momentele în care avem nevoie de anumite informații, concluzii, imagini în viața noastră.)
Îmi asum deci reacția subiectivă la “Return to the Scene of the Crime” un episod care conține o poveste și trei eseuri (unul dintre ele muzical). Primul eseu este de hotărâre și nesiguranță, al doilea este despre procesul creativ și nevoia de a-l desface în bucăți pentru a-l înțelege, iar al treilea este despre schimbările prin care trece un om după moartea unui părinte. Și bineînțeles – fiind vorba de TAL – toate sunt conforme cu numele episodului, povești despre oameni care s-au întors “la locul faptei” pentru a înțelege câte ceva despre cine sunt.
Personal. Și touși jurnalism. Și incredibil de puternic.
Cum plătim ÅŸi promovăm jurnalismul de “lungă-întindere”
Voiam de ceva vreme să scriu acest post, dar am tot amânat, crezând că va exista un moment potrivit, cu rezonanță. Am renunțat să-l mai caut. Textul pe care vi-l recomand este de fapt un discurs ținut în martie de Gerald Marzorati, editorul NY Times Magazine, la CASE Editors Forum. Marzorati vorbește despre viitorul jurnalismului de “lungă-întindere”, poate cel mai frumos și nepretențios mod de a descrie jurnalismul care încearcă să spună o poveste complexă, să exploreze un fenomen, să reconstruiască un eveniment.
Pe acest blog îi spunem cel mai des jurnalism narativ, dar narativ poți face și în 800 de cuvinte dacă redai un eveniment banal. Marzorati vorbește exclusiv despre viitorul materialelor catre trec de câteva mii de cuvinte, care înghit 6-8-10 pagini de revistă, care se produc după luni de muncă și care ajung să fie, adesea, cea mai completă redare a momentului/omului/fenomenului. (E plin acest blog de exemple de astfel de texte).
Speech-ul lui Marzorati e interesant din mai multe motive:
- După ani de zile de experiență, Marzorati nu-și mai pune falsa întrebare: va citit cineva 6.000 de cuvinte pe acest subiect? Experiența i-a arătat ca da – o poveste bine scrisă va fi ceva la care oamenii se vor opri. O vor citi și pe Blackberry dacă îi prinde.
- E construit pe o întrebare legată de tipul care citește pe Blackberry. Dacă el ia cele 6.000 de cuvinte gratis de pe pagina noastră de net și pierde relația fizică cu revista, mai are contextul în care a apărut acel material? Și mai mult – dacă toți vor lua textul pe gratis, cum vom putea scoate banii necesari ca să producem un astfel de conținut? Cu alte cuvinte, întrebarea nu e cine citește, ci cum îi convingem pe cei care citesc astfel de jurnalism să plătească pentru el?
- Dă niște definiții. O face scurt și eficient: [This is] prose that is based on facts, on material selected from (and remaining a verifiable part of) what we call the real world. No invention here. Just the reported facts. But NOT just the facts. Because in long-form journalism (…) there can be a tremendous amount of invention brought to bear on how a piece is organized, on how its story-telling armature is constructed, on what voice is arrived at, and on what style inhabits the sentences. There is art in the presentation, or, more accurately, the re-presentation.
- Atinge unul dintre subiectele care pe mine mă chinuie cel mai mult: e jurnalismul narativ o formă care se potrivește cel mai bine culturii americane? El spune că da. Eu i-aș spune că există oameni și în România care încearcă să execute astfel de povești. În mare însă, generalizarea lui e corectă: With the exception of the tradition of British travel writing, this kind of writing has had no European counterpart – and, for that matter, no counterpart anywhere else in the world. Magazines in Germany and France print long articles, but these pieces are largely essayistic and always fiercely subjective. Nor do they trouble the reader with scenes or narrative. Reporting, when there is reporting, remains firmly at the service of ideas and theories.
- Spune multe despre efortul uman și financiar care intră în crearea unui cover story. Luni întregi și sume care uneori trec de $40.000. Numai pentru cover story. La noi, când trec de 1.500 de euro înseamnă că a fost o investiție ieșită din comun.
Speech-ul se încheie cu întrebările care l-au propulsat: care e viitorul și cum se poate monetiza jurnalismul de calitate. Sunt întrebări grele pentru un editor cu experiența lui Marzorati, dar sunt întrebări și mai grele în România, unde această formă e practicată constant – și deocamdată la un nivel mediu – de nici doi ani de zile.
Am editat peste 20-30 de texte de “lungă-întindere” în acești doi ani. Am și scris câteva. Au fost texte care au luat de la o lună la un an, unele mai puternice, altele mai sărace în forța evocativă. Feedback-ul, când l-am primit, a fost bun, dar insuficient; asta deși sunt convins că mult mai mulți oameni citesc poveștile bine scrise decât aleg să spună ceva despre asta.
Presupunând că unii dintre acești cititori sunt și cititorii acestui blog, vă întreb (și sper să aveți cinci minute pentru feedback): ați plăti pentru jurnalism de “lungă-întindere”, bine documentat, bine editat, bine produs, capabil să evoce într-un mod emoționant și captivant – da, ca ficțiunea – realitatea în care trăim astăzi? Și dacă da, cât? 10 lei pe lună? 15? 20? 50 odată la trei luni?
Și încă una, ca bonus: sunt convins că sunt mulți care ar citi un astfel de jurnalism, dar nu știu că există (sugestie: cumpărați măcar de curiozitate un Esquire sau un Tabu). Cum poți ajunge la ei?
Vorba e ieftină. Jurnalistul e leneş.
De o săptămână citesc gazetarii români de seamă împungând cu condeiele (1, 2, etc.) despre ce înseamnă să faci meseria asta. Unii mai lucizi, alții mai acizi, toți preocupați de același fenomen: al omului-ziar, al gazetarului-brand, al celui care comentează, opinează, părerologește, face analize și dă direcție.
Acest tip de gazetar român o duce însă foarte bine. E plin de ei. Că nu toți s-or adresa inteligenței domnului Pleșu și nu toți or scrie bine, cum își dorește dânsul, e mai degrabă o chestie de gust. Dar specia comentatorului nu e pe cale de dispariție.
Specia reporterului însă da. Cititorii nu pleacă doar pentru că editorialiștii și comentatorii și-au pierdut credibilitatea, au uitat de deontologie sau mai știu eu ce. Pleacă pentru că vorba e ieftină, iar majoritatea jurnaliștilor români sunt leneși. Preferă munca de birou celei de teren, fac documentare superficială și scriu cu speranța că vor ajunge și ei, într-o bună zi, comentatori.
Un jurnalist bun e cel care e capabil să arate ce s-a întâmplat astăzi în lumea în care trăiesc. Și o face scriind cu informații. Nu scriind bine și împungând din condei.
Cum se face jurnalismul ăsta? Cam așa. Sau așa. Sau așa.
A scrie e a scrie cu informaţii
Ne e greu să abandonăm ideea că poveștile spectaculoase țin de “condei”. Nu-mi place cuvântul “condei”. De fapt, aș renunța oricând la “condei” pentru “informații”. Poveștile jurnalistice bine spuse depind de informații. Iar “informații” nu înseamnă sunt doar ce s-a întâmplat, când și ce părere aveți dumneavoastră, sursa mea, despre asta?
Informațiile – când vine vorba de povești – sunt mulțimea de piese cu care vei construi: de la detalii de atmosferă, la cronologie, la semnificație, la acțiune, la dialog etc. Și, pe cuvânt, toate astea sunt pe teren. Nu vin din “condei”.
Cursanții mei pornesc zilele astea în căutarea unei povești (a doua, una care nu e despre ei) și îi văd pe unii cum se străduiesc apriori să identifice în ideile lor toate piesele acestei construcții. Eu încerc să îi conving că le vor găsi, una câte una, că n-are rost să încerce să le ghicească înainte să iasă pe teren. Să presupunem că ai găsit un personaj care te atrage, un tip care-și petrece nopțile sculptând portrete în castane. Pare interesant, îți spui. Dar care e semnificația? Ce se întâmplă în povestea asta? Ce tensiune construiesc dacă omul nu participă la un campionat de sculptat în castane? Toate întrebări esențiale când evaluezi o poveste.
Dar nu vei afla răspunsul la ele întrebându-te dacă în povestea acestui sculptor chiar există toate piesele. Du-te la el acasă. Stai cu el noaptea când sculptează și ziua când face altceva. Vezi cine e. Află despre el. Înțelege-l. Observă-l. Și poate vei afla că e în divorț. Sau că sculptează noaptea pentru că atunci e liniște în cartier – ar sculpta ziua, dar nu are bani să se mute din blocul în care stă. Vei găsi acțiune. Vei găsi tensiune. Și vei găsi și semnificație în povestea acestui om aparent mic.
Informațiile se vor aduna, una după alta. Apoi vei începe să îmbini piesele. Vei hotărî care e ideea pe care vrei s-o transmiți. Vei ridica o structură. O vei întări. O vei șlefui. Și ici-colo, vei pune niște floricele.
Meșteșugărește. Dă-l încolo de condei.
Sigur că scriitura contează. Dar ea se poate îmbunătăți la birou, prin exercițiu. Dar ca să ai pe ce s-o exersezi, du-te pe teren. Nu aștepta povestea ideală, pentru că nu-ți va pica în poală. Caută oameni, intră în viața lor, adună informații. Și apoi, când ai strâns de te dor picioarele de la mers, degetele de la notat și capul de la gândit, pune și niște condei. După gust.
Cele 10 elemente ale jurnalismului
Am avut ieri ocazia să-l cunosc pe Vlad Petreanu, un jurnalist pe care-l respect și care produce una dintre puținele emisiuni de reportaj TV din grila televiziunilor comerciale (probabil cea mai jurnalistică dintre ele). Ascultându-l pe Vlad povestind despre cariera lui și tinerii pe care i-a angajat (sau, mai degrabă, nu) mi-am amintit una din marile tragedii ale jurnalismului românesc, una la care am ales să nu mă mai gândesc de ceva vreme. E vorba de lipsa unei direcții profesionale. Nu vorbim de deontologie și alte cuvinte care par a-și fi pierdut sensul, ci de răspunsul la o întrebare relativ simplă: ce e și cu jurnalismul ăla? Care e scopul lui? Și de ce îl facem?
Mai jos sunt cele 10 elemente ale jurnalismului, așa cum le-au identificat minunații Bill Kovach și Tom Rosenstiel în deja clasicul volum The Elements of Journalism.
1. Prima obligație a jurnalismului este față de adevăr.
2. Prima loialitate e față de cetățeni.
3. Esența lui este o disciplină a verificării.
4. Practicanții trebuie să fie independenți de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un forum pentru critică și compromis.
7. Trebuie să încerce să facă semnificativul interesant și relevant.
8. Trebuie să producă conținut comprehensiv și proporționat.
9. Practicanții trebuie să fie lăsați să-și exercite propria conștiință.
10. Și cetățenii au drepturi și responsabilități când vine vorba de jurnalism.
Ce e jurnalismul narativ?
Poate unii dintre voi v-ați întrebat care e treaba cu forma de jurnalism căreia îi este dedicat (în mare parte) acest blog. Ce e jurnalismul narativ?
La cursul pe care l-am predat am evitat o definiție strictă pentru ca să nu împachetez conceptul într-o cutie. Chiar și alegerea numelui de jurnalism narativ a fost una circumstanțială – aveam nevoie de un nume pentru curs și l-am ales pe ăsta din multe altele. Pentru că jurnalismul narativ are multe nume.
Uitați doar o scurtă înșiruire de concepte similare (în limba engleză pentru că după mine americanii sunt meșterii acestei forme): narrative journalism, literary journalism, new journalism, creative nonfiction, nonfiction narrative, immersion journalism, intimate journalism, literary nonfiction.
Aș putea continua. Pentru mulți practicanți, conceptele de mai sus exprimă aceeași idee. Cum îi spui e o chestie de decizie.
Eu susțin că nu contează cum îi spui. Și nu e important să-l definești – nu înainte de a citi și de a te pierde în el. Fără să îl experimentezi (adică fără să-l citești) nu-l vei înțelege.
Dar pentru că acest blog se vrea un instrument de popularizare a formei, am să punctez totuși niște caracteristici ale acestui tip de jurnalism. Deci, ce e jurnalismul narativ?
- La bază, un gen de scriitură cu scene și personaje. Scenele sunt complexe, descrierile sunt clare, citatele cele mai bune sunt bucăți de dialog, iar personajele nu sunt caricaturile maniheiste cu care ne-a obișnuit majoritatea presei.
- Prezintă o acțiune ce se desfășoară în timp. Povestea are un început, mijloc și sfârșit. În cele mai reușite, ai de-a face cu un personaj care se confruntă cu un impas care va fi depășit până la final.
- Vocea povestitorului este distinctă. Asta nu înseamnă că naratorul apare în text ca personaj, doar că are o forță și o atitudine identificabilă pe parcursul textului.
- Scopul unei povești e să conducă cititorul către un final și să transmită o experiență.
Dacă tot nu v-ați lămurit, nu vă faceți probleme. Vor urma numeroase exemple.
PS: Citiți și scurta prezentare a lui Mark Kramer, fostul director al Nieman Program on Narrative Journalism de la Harvard.
Despre nevoi si motive
Nu ma asteptam la o reactie atat de rapida (si de pozitiva) la blog. Chiar contam pe o lipsa de interes (din necunostiinta, desigur) pana finalizez scheletul. Nu exista un semn mai clar de BETA decat doua link-uri catre WordPress. Dar ma bucur ca e un subiect interesant.
Vreau sa va atrag atentia asupra a doua reactii care m-au cucerit. Le-am spus cursantilor mei (nu le pot spune studenti) ca e important sa stie de ce vor sa scrie si ca e important sa-si defineasca relatia cu scrisul. E la fel de important sa aiba putine idei fixe despre asta, pentru ca esti mereu un invatacel al acestui mestesug. Pana la o anumita varsta (sa zicem 23-24, desi uneori merge mult mai departe) multi dintre cei care scriu au impresia ca sunt darul lui Dumnezeu. Nimeni nu scrie ca ei. Nimeni nu are ideile lor. Nimeni nu are duritatea lor. Nimeni nu are dreptul sa-i editeze. Ba mai mult, cu siguranta nu e nimic de editat la ce au scris. (Uitati, spre exemplu, una din cele mai pline de sine scrisori de intentie pe care le-am vazut vreodata. E instructiva pentru ca ne aminteste atitudinea cu care am pornit la drum. Pacat ca editorii au raspuns la fel.).
Nu e nimic rau in atitudinea asta. Am avut-o si eu si au avut-o multi din cei pe care ii cunosc. Eu am avut nevoie de ea ca sa-mi gasesc curajul de-a scrie (ceva, orice, dbrom.ro). Am renuntat la ea cand mi-am dat seama ca ce produceam nu arata decat frica. Voi dezvolta ideea asta pe viitor; ce vreau sa spun acum e ca e important din, cand in cand, sa scrii putin despre cum scrii, de ce scrii si ce-ai vrea sa scrii. “Writing is thinking”, spun multi dintre marii jurnalisti americani. E un proces haotic de limpezire a gandurilor.
Vreau sa va arat doua exemple de gandit prin scris. Nu cred ca au fost generate de acest blog, dar l-au mentionat. Dan scrie despre nevoia de-a gasi timp sa-si dezvolte personajele si spune: “Printre altele, aștept (în zadar) momentul în care voi putea să-mi spun că sunt scriitor. În zadar – pentru că probabil nu o să trăiesc din scris niciodată (presupunem că asta face parte din definiția unui scriitor în accepțiunea mea).”
Stephen King spune in ultimele randuri din On writing (da, voi face un review): “Writing is magic, as much the water of life as any other creative art. The water is free. So drink.” E gratis. Nu trebuie nimeni sa-ti puna mana in cap si sa te numeasca “scriitor” sau “jurnalist” sau mai stiu eu ce. Mai spune Dan:
Vreau să-mi spun poveștile. Vreau să-mi duc personajele până la capătul drumului, sau să le fiu alături pentru o perioadă. Vrea să le las să-mi conducă cuvintele. Vreau să mă descopăr pe mine și pe cei din jurul meu în basme în oglindă, vreau să-mi înțeleg mai bine lumea și scrisul mă ajută foarte mult. Vreau să fiu mai bun, să scriu mai cursiv, să nu-mi mai fie frică de greseli gramaticale (Salut Grammar Nazi, draga mea de Jen), să-mi iasă frazele acelea perfecte pe care mi le doresc. Mărturisesc că vreau și că încă mai am speranțe.
Pentru că scrisul se dovedește, pe măsură ce-mi consum relația cu el, o artă care ține la fel de mult de inspirație, talent și imaginație cât și de muncă și perseverență. Am terminat-o cu primul și singurul meu roman când eram pe la liceu. Am reușit să-mi văd pentru prima dată numele tipărit într-o revistă și m-am mândrit fără motiv pentru cele câteva rânduri din enciclopedia SF de la Nemira”¦ Dar este doar începutul. Trebuie să fie.
Mi-a placut de asemenea postul lui Eddie Tone, redactorul-sef de la FHM. Il stiu pe Eddie de vreo 7 ani si chiar daca nu vorbim prea mult, ne intelegem indeajuns incat sa pastram o colaborare. Actualmente scriu un textulet pe luna pentru ei – cel mai des mini-eseuri personale – oarecum diferite ca abordare de restul revistei. Pe langa niste ganduri despre scris ca exercitiu, Eddie (care in prezent finiseaza niste scrieri mai lungi) face publice gandurile sale despre ce ne face sa scriem.
Scriem pentru că suntem triști. Scriem pentru că ne-a impregnat parfumul fericirii. Scriem pentru că iubim și simțim nevoia să spunem lumii despre ce formă au stelele. Scriem pentru că urâm și nu găsim pe loc debușeul direct pentru a scoate negreala din noi. Scriem pentru că avem nevoie de cuvinte atunci când cuvintele se aglomerează în sufletul nostru. Scriem pentru că respirăm idei și nu avem cui să le spunem cu voce tare. Scriem pentru că nimeni nu ne crede sau pentru că ne cred atât de mulți încât ne dorim să ne creadă o lume întreagă. Scriem pentru că vrem să ne citească cei de lângă noi, să ne laude sau să ne înjure.
CS Lewis a spus ca citim ca sa descoperim ca nu suntem singuri. Eu scriu ca sa descopar ca nu sunt singur. Voi?