Reportajul, cum ar trebui să fie
(Publicat original în DilemaVeche, nr. 418)
În iunie 2007, Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenți ai revistei americane Esquire, a văzut pe CNN o știre despre viața într-o bază militară din Irak, care menționa și numele unui soldat decedat recent într-o misiune din zonă. Joe Montgomery, un sergent de 29 ani din Indiana era unul dintre cei 4.000 de soldați morți pînă atunci în război, dar Jones nu și l-a putut scoate sub nicio formă din minte și a început să se întrebe obsesiv care o fi fost parcursul trupului acestuia pînă la groapă.
Cînd propune de obicei idei pentru Esquire ““ contractul îl obligă la șase materiale mari pe an ““ Jones vine cu 10-20 și le livrează pe bandă rulantă lui Peter Griffin, editorul lui. Peter ascultă, întreabă, apoi alege. Cu Joey a fost altfel. Neștiind exact ce caută, Jones i-a spus editorului că vrea să recreeze drumul acestuia spre casă. Peter n-a cerut niciun detaliu în plus. “Fă-l bine”, i-a spus.
L-a făcut. The Things That Carried Him, publicat în mai 2008, după opt luni de muncă, este cel mai important text din cariera lui Jones de pînă acum. În 2009 a cîștigat cel mai important premiu pentru scriitură de revistă, iar astăzi e predat în numeroase școli celor care vor să învețe jurnalism narativ.
N-am folosit intenționat cuvîntul “reportaj” ““ deși așa i s-ar spune acestui text în România ““ și am ales un exemplu de afară, pentru că ce se numește în presa română “reportaj” e, de cele mai multe ori, rezultatul observațiilor unui reporter după o zi pe teren. Sînt texte documentate superficial, uneori de o veridicitate îndoielnică, scrise criptic, pline de floricele și șpagaturi stilistice, și publicate în prima lor versiune, plină de goluri, redundanțe și fără urmă de construcție dramatică.
Adică o fărîmă din munca lui Chris Jones.
După ce Peter i-a aprobat articolul, Jones a sunat-o pe mama soldatului. Au avut o conversație stînjenitoare în care reporterul i-a povestit ce-și dorește să facă. Mama l-a ascultat, a plîns, dar a înțeles demersul și i-a spus că are o singură rugăminte ““ să o intervieveze ultima.
Jones a mai dat cîteva telefoane, de data asta la structurile militare americane, să se asigure că va primi acces. Trebuia să viziteze baze aeriene, să vorbească cu zeci de soldați și să petreacă timp la morga din Dover, unde erau aduși toți soldații morți peste hotare, o premieră pentru un război american. Toți, pînă și cei de la Pentagon, i-au spus că n-au nicio problemă și-l vor ajuta cu reconstituirea.
Jones a petrecut vreo trei luni pe drumuri, traversînd America în toate direcțiile și vizitînd fiecare loc în care s-a oprit trupul lui Joey, cunoscînd oamenii care l-au atins, îmbălsămat, îmbrăcat, transportat și învățînd ritualul de care beneficiază fiecare soldat decedat. Scria povestea lui Joey, dar și povestea a mii de alți tineri morți în Irak. Nu era un atac la adresa lui George W. Bush, cît povestea unui om, a unui ritual și a celor rămași în urmă.
A intervievat 101 de oameni pentru acest articol. O sută unu oameni, nu interviuri ““ interviuri au fost poate de două ori pe atîta, pentru că pe unii, în special pe membrii familiei (mama, soția sau prietenii lui Joey), i-a intervievat de trei-patru ori. A făcut-o pentru că atunci cînd e pe teren, Jones documentează ca să recreeze scene, nu să strîngă citate. Iar cînd vrei să recreezi o scenă trebuie să pui multe întrebări ca să obții detaliile care aduc scriitura la viața. “O informație în fiecare propoziție”, a fost motto-ul lui. (La prima lectură, e greu de acceptat că momentele descrise de Jones sînt reconstruite și nu observate).
A stat aproape două săptămîni în orășelul de unde era Joey, a mîncat cu familia, a băut bere cu prietenii lui și s-a atașat atît de tare de povestea lui încît într-o seară, în timp ce era la volan, a trebuit să tragă de dreapta pentru că nu mai putea să se oprească din plîns.
Textul, ca mai tot ce scrie la Esquire, trebuia să aibă 6.000 de cuvinte. Se hotărîse din timpul documentării că îl va scrie în părți ““ fiecare dedicată unui loc în care s-a oprit trupul lui Joey. Peter i-a sugerat să-l scrie de la coadă la cap, adică să înceapă la înmormîntare și să termine cu explozia din Irak ““ astfel cititorul îl va cunoaște pe Joey înainte să-l vadă murind.
Cînd s-a apucat să scrie, și-a dat seama cîte detalii erau în fiecare episod. Rușinat, i-a spus editorului că poate vor fi 10.000 de cuvinte. Apoi mai multe. Peter i-a spus să scrie cît crede și vor tăia împreună. A predat 22.000 de cuvinte.
Peter l-a ajutat să taie vreo 5.000, iar revista a dat la o parte alte articole mari din acel număr ca să aibă Jone spațiu. Peter l-a ajutat să și rescrie unele părți, mai ales cea despre morga din Dover, unde Jones, gîndindu-se la familie, nu scrisese că trupul lui Joey ajunsese fără picioare ““ amputate de explozie ““ și cu craniul ținut laolaltă cu sîrmă. Peter i-a spus că dacă vrea să scrie povestea, trebuia s-o scrie pe toată, tot adevărul.
Înainte de publicare, un angajat al revistei a re-verificat toate informațiile din textul lui Jones. Procesul a durat două săptămîni. Textul care a apărut este unul dintre cele mai intime și detaliate articole despre război, scris fără melodramă ca să înțelegem ce se întîmplă cu trupul unui soldat, scris de un reporter obsedat de precizia cuvintelor și de nevoia de a reda cu ele complexitatea, dar și adevărurile vieții personajelor lui. Ar fi păcat să-l numim “reportaj”.
* Citiți și acest interviu cu Chris Jones despre cum lucrează..
Definiţii, certitudini şi DoR #7
În 2004, unul dintre foștii mei șefi din SUA a decis că trebuia să schimbe radical ziarul de duminică. Ce se făcea de luni până vineri era funcțional și responsabil, dar duminică era loc pentru altceva. Duminica, oamenii își petreceau dimineața în fotoliu, citind. Iar lui Tom i-ar fi plăcut ca ei să-și petreacă dimineața citind ziarul lui.
Așa că, împreună cu designerii și alți oameni de concept, au produs un altfel de ziar de duminică ““ alt nume, alt format, alt design, alte tipuri de materiale. Era un soi de revistă pe hârtie de ziar, cu tot cu un cover story care putea trece de 3.000 de cuvinte (un articol din timpul săptămânii avea, în medie, 400-500). Avea fotoreportaje, infografice, conținut produs de cititori; avea chiar și o versiune electronică, în PDF.
Ce vreau să subliniez nu e inovația, deși ar fi o poveste frumoasă, ci faptul că omul a propus un produs altfel decât cel de până atunci. Un produs care trebuia fabricat deodată cu ziarul existent, de aceiași editori care-l concepeau pe cel de luni până vineri.
Ce a urmat a fost panică. Mi-am făcut lucrarea de masterat pe sociologia redacțiilor, studiul de caz fiind acest grup de oameni care în fiecare săptămână trebuia să scoată două ziare diferite. Editori care trebuia să fie, în esență, două feluri de oameni. Ziarul zilnic îl înțelegeau ““ aveau rutina perfecționată, îi gestionau ușor crizele ““, dar cel de duminică îi panica. Cum adică “altfel”? Ce înseamnă să nu scriem la fel despre ședința consiliului local? Cum adică să transmitem informație grafic? Cum identificăm cinci lucruri despre care comunitatea ar trebui să vorbească? Etc.
Întrebările nu erau retorice. Majoritatea i se adresau șefului, care, încăpățânat, refuza să le răspundă. Când l-am intervievat, i-am spus ce auzeam de la editorii lui: că sunt stresați, că simt că bâjbâie în întuneric, că n-au înțeles, că n-au definițiii. Tom mi-a zis atunci ceva ce nu voi uita niciodată: People are constantly looking for more definition to their life, their daily work, their story. People want more definition. I want and need more ambiguity.
Ce spunea Tom atunci e că în momentul în care ai definit precis marginile și rostul unui ziar, apare și riscul rutinei și conformismului.
Spun această poveste pentru că am auzit de multe ori în ultimii doi (deja?) o variantă a întrebării: ce e Decât o Revistă? Deseori e formulată ca afirmație: nu văd firul roșu, nu înțeleg targetul, nu princep de ce scrieți despre atâtea lucruri disparate.
De cele mai multe ori tac, alteori le sugerez politicos interlocutorilor mei să citească mai cu atenție, dar de fiecare dată îmi doresc să le repet cuvintele lui Tom: Oamenii caută definiții. Eu caut ambiguitate.
Nu vorbesc de ambiguitate în execuția unui text ““ acolo ar fi bine să nu existe ““, ci de evitarea certitudinilor. Viața are puține certitudini, deși mult prea mulți credem că i-am rezolvat ecuațiile importante. Ajunge să deschizi televizorul ca să vezi câte certitudini avem: despre oamenii politici, despre viitorul țării, despre ce se întâmplă în lume. Multe certitudini sunt însă sâmburi de intoleranță, de lipsă de curiozitate, explicând într-un fel de ce “la noi nu se poate”.
Așa că Decât o Revistă este o revistă despre cum trăim ““ nu toți, nu fiecare, nu întotdeauna într-un mediu familiar. E o încercare de îmbrățișare a ambiguității în speranța că expunerea la o diversitate de experiențe, dorințe și preferințe de consum ne poate face mai buni, mai utili celor din jur și mai puțin dornici de certitudini. (Nu e un concept unic. Citiți cu atenție The Economist, care, deși privește lumea printr-o prismă economică, mai mereu ajung la o concluzie de genul: nu e nici așa, dar nici așa. Uneori vine cu o propunere, dar decizia finală e la tine.)
În ciuda absenței certitudinilor măsurabile (vezi target, arie de acoperire editorială etc.), DoR are totuși niște chei de citire și îmi cer scuze că v-am plimbat prin atâtea povești ca să ajung aici.
Harold Hayes, editorul Esquire-ului american din anii 1960, spunea la un moment dat că scopul lui e să termine cât mai repede partea din față a revistei ““ aia cu sfaturi de cum să te îmbraci și cum să te bărbierești ““, ca să facă ce contează: ultima treime a publicației, unde trăiau articolele grele.
Chiar dacă noi ținem mai mult decât Hayes la ce publicăm în Actualizatorul din DoR, știm că filozofia revistei se simte cel mai bine în secțiunea de Features. Acolo încercăm să ne luptăm cu marile întrebări, acolo încercăm să livrăm ce simțim că lipsește din media românească: profunzime și poveste. Încercăm, cum am mai spus, să facem un exercițiu de empatie: tu, cititor, încalță-te puțin cu pantofii subiecților noștri. Cum e?
Îmi permit să spun toate astea pentru că DoR #7 are cea mai închegată și mai puternică colecție de “articole grele” de până acum. Cu siguranță se poate și mai bine, dar, cu riscul de a oferi o parte a definiției, ce e DoR e în următoarea succesiune de texte:
* Guess Who ““ prea mulți dintre noi se laudă că nu se uită la televizor sau nu ascultă radio comercial. Dar sute de mii de români o fac, iar dintre ei, majoritatea au auzit și îl plac pe Laurențiu Mocanu, un rapper de 25 de ani care e printre cele mai mari fenomene muzicale din ultimii ani. Întrebarea la care a răspuns și el, dar și o serie de invitatați, e cine e Guess Who și cum a ajuns unde e. Răspunsurile sunt incomode pentru mulți dintre cei care consideră muzica lui o jucărie și atât. (Fotografiile le-a făcut Alex Gâlmeanu).
* Monica Macovei ““ când l-am rugat pe Vlad Mixich să scrie acest text, ne-am dus la el cu o întrebare. Cine e Monica Macovei în relație cu puterea? Un om care a avut-o și a pierdut-o? Un om care n-a știut s-o folosească? Sau un om care, de fapt, n-a avut-o niciodată? Vlad nu s-a întors cu un răspuns simplu, ci mai degrabă cu o provocare: dacă ți se dă șansa să încerci să-ți execuți viziunea prin politică, te bagi? (Fotografii: Cosmin Bumbuț).
* Alex. Leo Șerban ““ că alș a fost cel mai important critic de film român e binecunoscut. Dar Gabriela Pițurlea s-a dus mult mai departe de atât și o invidiez cât se poate de sincer pentru ce a reușit să adune și să construiască. Eu la 23 de ani mă revoltam pe bloguri, iar ea încearcă să explice filozofia de viață a unui bărbat atent, curios și plin de viață, de care mie unul îmi e mult mai dor după ce am citit-o pe ea.
* Grecia ““ când Gabi Dobre și Andrei Pungovschi s-au suit astă-vară într-o mașină și s-au dus spre Atena, nu știam cu ce se vor întoarce. Speram doar să nu vină înapoi cu capul spart. Povestea rezultată e despre o țară în prag de faliment, populată de oameni care nu înțeleg ce li se întâmplă. Nu m-ar mira ca la final să te întrebi ce șanse avem să ajungem și noi în acest punct.
* Tamango ““ Ana Maria Ciobanu spune la un moment dat în text că dacă citești tabloide sau te uiți la emisiuni de cancan știi ce se întâmplă astăzi cu ursarul care rupea scena pe vremea când făcea parte din Shukar Collective. Dar în același timp, ea se depărtează de Tamango de azi pentru a construi o imagine a unei vieți întregi, una care nu se schimbă atât de ușor când dă succesul peste tine și care poate deveni de-a dreptul tragică atunci când succesul dispare. (Fotografii: Tudor Vintiloiu).
* Urșii ““ în 2004, o prietenă din State mi-a dat să citesc un articol din The Atlantic despre pasiunea lui Ceaușescu pentru vânătoarea de urși. Îmi doresc de atunci să-l public și iată că am reușit. Povestea scrisă de David Quammen e cel mai lung text apărut până acum în DoR (se apropie de 10.000 de cuvinte ““ adică 20 de pagini) și se încheie cu o dilemă teribil de agasantă: e dictatura de bun augur pentru conservarea speciilor?
Mai sunt și alte materiale în DoR #7 care te vor pune pe gânduri (mai ales un eseu personal despre cât de greu e să-ți asumi homosexualitatea în România), dar le-am ales pe cele de mai sus pentru că răspund, parțial, dorinței unora dintre noi de a găsi o etichetă pentru DoR.
Spun parțial pentru că sper să păstrăm din ambiguitatea care ne-a adus până aici. Ba chiar s-o transformăm în ceva pozitiv. Un editor american mi-a spus odată că nu-și va anula niciodată abonamentul la New York Timesul de duminică. Serendipity, spunea el că e motivul. Certitudinea că va fi de fiecare dată luat prin surprindere de câteva dintre alegerile editoriale.
Antrenament de empatie
După fiecare lansare a DoR, strângem la un loc cât mai mulți dintre oamenii care au contribuit la facerea acelui număr – reporteri, ilustratori, fotografi etc. E o minimă formă de mulțumire0, având în vedere că oamenii creează conținut voluntar, de drag. După #6, am vrut să zic niște lucruri, dar am decis că nu era locul pentru speech-uri. Am transformat însă notițele într-un text, pe care am decis să-l fac public.
Fără voi, n-am avea DoR și ăsta nu e un joc de cuvinte.
Îmi cer scuze că sunt blindat cu notițe ““ Cosmin Alexandru, care m-a învățat câteva chestii despre discursuri, sigur o să mă tragă de urechi ““ dar am vorbit atât de mult în această săptămână, încât mi-am zis că poate așa reușesc totuși să spun ce vreau.
Unii dintre voi probabil știu că emisiunea mea preferată e un show de reportaje radio care se numește This American Life. În TAL, care există de vreo 15 ani, fiecare episod durează o oră și are o temă, iar producătorii vin de fiecare dată 3-4-5 povești pe acea temă ““ de la documentare la eseuri la interviuri. Printre temele recente se numără: Infidelitate, Cum creezi slujbe, Dragoste cu forța, Rețeta originală. Oameni ăștia fac de toate despre tot, trec de la frivol la dramatic, de la umor la investigație, de la iubire la război, dar au un numitor comun: empatie. Emisiunea e un antrenament săptămânal în empatie, în îmbrăcat pielea altor oameni și trăit un moment din viața acestora.
Filozofia lor ““ și, probabil v-ați prins deja că există o revistă în această cameră care vrea să facă același lucru ““ e că o poveste bine spusă te poate schimba.
Da, toate lumea ne omoară cu “povești”. Uneori simt că dacă voi mai auzi odată acest cuvânt, mă voi lăsa de jurnalism și-mi voi face o băcănie. Apoi îmi amintesc că mai nou și băcăniile ““ fie că sunt corporatiste, fie că sunt independente ““ spun povești. Sunt povești în publicitate, sunt povești în politică, sunt povești în știri. Dar majoritatea acestor povești sunt false.
Nu inventate, cât superficiale.
Personajele sunt subțiri, bi-dimensionale, stereotipe, totul e alb sau negru, lumea e simplă, likeurile sunt garantate.
Dar o poveste cum spune TAL, una care te poate schimba, e o poveste care te face să exclami: “exact așa e!” sau “nu sunt singur!”. (Mică paranteză: Feedbackul pe care îl primim la DoR e cel mai des de tipul: “articolul din numărul ăsta mi-a adus aminte de un moment în care…”) Poveștile astea ne pot face să ne simțim bine. Pe mine m-au transformat iremediabil. Când funcționează și sunt documentate atent și construite migălos, afli că există alții ca tine. Sau oameni care nu sunt deloc ca tine, dar pe care acum îi înțelegi mai bine, sau le înțelegi mai bine situația.
Ca să ilustrez, vă spun o poveste de-a lor. Era odată un tip lucra într-o companie financiară și se ocupa de carduri ““ mai precis, se ocupa de datoriile pe care le acumulau oamenii pe carduri. Câștiga OK, era căsătorit, avea un copil, dar își ura de moarte jobul. Dorința lui secretă era să aibă un show de comedie la TV, așa că și-a dat demisia și a început să înregistreze un show în dormitor, pe care îl încărca săptămânal pe YouTube în speranța că va fi descoperit. Prietenii erau în public sau îl ajutau cu tehnica, soția era un personaj recurent. A crescut încet-încet, până când a ieșit din dormitor și a închiriat o sală în oraș. Lucra cu voluntari, dar cheltuia economiile proprii pentru echipamente, decoruri și ce mai avea nevoie. Însă nu l-a sunat nimeni de la televiziune. Totuși, fiecare nou spectator pe YouTube îi alimenta credința că episodul următor avea să schimbe totul. Banca i-a luat mașina, a fost nevoit să se mute într-o chirie mai ieftină, și-a ipotecat casa și a strâns o groază de datorii pe o groază de cărți de credit ““ exact ce recomandase dintotdeauna oamenilor să nu facă. Apoi, prietenii și cunoștințele s-au retras din joc. Într-un final, soția l-a amenințat că-l părăsește. Abia atunci, cu mult după al doișpelea ceas, s-a oprit și a acceptat că nu va fi niciodată următorul Conan O”™Brien.
Nu știu dacă trebuie să subliniez că această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă. Dar am s-o fac: această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă.
Ne-am mutat din sufragerie într-o redacție, avem sprijinul a zeci de oameni care ne ajută voluntar să construim conținutul și câteva mii care îl devorează, dar viitorul e incert. Ne-am propus ca de la anul să putem plăti oamenii care fac conținut ““ în acest moment, doar un mecena miraculos poate să ne ajute să ajungem acolo. Mult din ce ar trebui făcut ține într-adevăr de noi (alergat după bani, după publicitate, după vânzări mai bune), iar noi nu știm să facem mare lucru în afară de conținut. Dacă mi-ar fi spus cineva acum un an jumate că a face o revistă înseamnă a afla, zi de zi, încă un lucru pe care nu știu să-l fac, încă un lucru care mă sperie, încă un lucru care mă depășește, l-aș fi bănuit de cinism. (Sau că lucrează pentru vreun editor invidios).
Nu vreau să alunec pe o pantă melodramatică, nici să spun că trăim o iluzie (dacă credeți că #6 a fost bun, stați să-l vedeți pe următorul), ci doar să ilustrez o realitate: cele mai bune povești sunt doldora de nuanțe de gri. Noi suntem o poveste de succes despre nevoia de jurnalism bine făcut și de povești care transformă. Suntem, fără îndoială, cea mai îngrijită și muncită publicație românească în acest moment. Dar suntem și o poveste despre cum și cât timp poți face asta, despre teamă și despre perseverență.
Știu că în viețile voastre aveți o groază de povești similare.
Ce nu voi înceta să cred niciodată e că avem nevoie să știm cine suntem și unde mergem ““ ca indivizi și ca societate. Jurnalismul bun ne poate arăta asta. Nu pot decât să sper că veți rămâne alături de noi în continuare, sau, că ne veți trage de mânecă dacă vă va părea vreodată că rămânem fără mașină, casă sau prieteni.
Husni despre reviste
Mr. Magazine, Samir Husni, despre reviste:
Magazines are much more than content. Magazines are much more than information, words, pictures and colors all combined in a platform that serves nothing but as a delivery vehicle. Magazines, each and every one and each and every issue of every one, are a total experience that engages the customers five senses. Nothing is left to chance. It is a total package. Without the ink, the paper, the touch, the smell, the look, the taste, it will not be called a magazine. Every issue is a complete new experience with a sense of ownership, showmanship and membership and is renewed with the arrival of the next issue. The total experience of flipping through the pages of a magazine, looking at the different dimensions, shapes, and other physical properties (including the colors we use on every issue whether it is the famous TIME red border or National Geographic yellow border) create a unique relationship with the customer issue after issue.
Cititorii sunt prioritari
Relația unui editor cu cititorii e mai importantă decât relația cu compania, cu publisherul, cu advertiserii. E teorie, dar cei care au transformat-o în practică, continuă să trăiască. Să mai cităm teoria și cu următorul lucru: “A magazine’s long-term prospects depend more on serving its readers than on keeping advertisers happy all the time.”
Decât o Revistă: la cald, despre intenţii
Am să-mi ignor rutina de a digera o informație înainte de a-i da o formă scrisă pentru a împărtăși, la cald, câteva gânduri despre Decât o Revistă, mai exact despre intențiile care au stat la baza proiectului. Lansarea din Control de duminică seară a depășit toate așteptările noastre și pentru că atât de mulți oameni răsfoiesc de azi revista, am hotărât să le ofer câteva chei suplimentare de citire.
Așadar, câteva dintre intențiile noastre:
1. Să facem jurnalism de calitate. Putem să discutăm mult pe baza acestei propoziții, dar am să mă rezum la elementul care lipsește cel mai des presei române – atât celei tradiționale, cât și celei alternative, din online sau de pe bloguri: documentarea/reporting. Scriitura, redarea unor informații, interpretarea trebuie să construiască pe informații. Iar cei care au scris pentru DoR au bătut străzile sănătos înainte să scrie. Mi-a plăcut că mentalistul Vlad Grigorescu a observat acest lucru.
2. Să facem vizual convingător. Prea des ajunge vizualul să fie doar ilustrație pentru text. În multe puncte, DoR e condusă de elementele vizuale, care uneori transmit singure informația. Sper că Ray, art director extraordinaire, va scrie mai mult despre asta. (Și sper că ați observat că secțiunea a doua, numită “Reactor”, e tipărită pe hârtie de carte).
3. Să fim sinceri. Vlad Petreanu scria aseară că DoR e un demers curat, iar asta îi va scuza unele stângăcii. E unul dintre cele mai frumoase complimente primite până acum. Am încercat să punem pe masă ce a mers bine, ce nu, ce dubii au fost și sunt. Și continuăm să facem asta pe Facebook și pe Twitter.
4. Să avem un dialog cu cititorii și cu industria despre viitorul acestei forme în România. După cum întrebam și în editorial: “Cum putem face reviste mai bune, mai utile, mai spectaculoase, mai profunde? Cum ne putem implica cititorii? Și, desigur, cum putem avea o relație de parteneriat cu piața de publicitate fără să compromitem produsul?”
5. Să arătăm că se poate face mult, cu puțin. Faptul că am beneficiat de ajutorul voluntar al atâtor oameni e un lucru pe care-l interpretăm într-o cheie optimistă: dacă noi am putut face ceva bun fără resurse, de ce n-ar putea cei care fac presă comercială să facă ceva mai bun decât fac acum cu puținele resurse pe care le au?
6. Să vedem dacă vreți așa ceva. E o întrebare care ne bântuie și la care vom aduna răspunsuri în următoarele săptămâni. Vrem/vreți un astfel de produs jurnalistic în România? Prezența voastră duminică și sprijinul neașteptat primit de la Pleon Graffiti, care ne vor acoperi costurile de tipar pentru că cred în viitorul produselor de calitate, sunt semnale nesperat de bune.
7. Să ne distrăm. Revista, veți descoperi, nu se ia foarte în serios. Sunt într-adevăr niște bucăți grele acolo – vezi cele 10 pagini scrise despre diacritice -, dar și astea sunt acolo ca să completeze un mozaic al lumii noastre de azi, al micilor noastre obsesii, pe cât am putut să-l agregăm și să-l curăm.
Cine este jurnalist? Ce este mass-media?
Convenția Organizațiilor de Media – care reunește vreo 30 de asociații profesionale ale jurnaliștilor români – a propus în acest weekend un cod deontologic unic (*.doc) pentru profesie.
E un document cu multe prevederi folositoare și necesare; mă voi opri însă la însăși definiția jurnalistului și a mass-media (vezi mai jos). Mă întreb dacă nu sunt puțin arhaice pentru vremurile în care trăim. Din interpretarea mea, un blogger (și alți făcători ocazionali de jurnalism) nu îndeplinește aceste cerințe, ceea ce nu face decât să adâncească o falie falsă.
Nu cine ești te face jurnalist, ci ce faci. Mult mai mulți oameni “fac jurnalism” decât indică această definiție.
Definiția mass-media e și destul de învechită, în condițiile în care presa nu mai deține monopolul pe transmiterea de informații. Nici un blog, tumblr, vlog – dacă nu are statut juridic – nu e o instituție media conform definiției.
Mă bucur că punctul 1.1 nu spune că jurnalistul e un angajat al unei instituții mass-media; o potențială definiție vehiculată ani întregi în Statele Unite din dorința de a stabili o calitate juridică a celor care “fac jurnalism”.
Definițiile sunt tot mai complicate în era 2.0, post cazuri precum Josh Wolf, un vlogger pe care Society of Professional Journalists l-a denumit în 2006 jurnalistul anului. SPJ nu definește statutul de jurnalist în codul lor deontologic.
1.1 Jurnalistul este persoana care se ocupă în mod regulat de colectarea, fotografierea, înregistrarea, redactarea, editarea sau publicarea de informații referitoare la evenimente locale, naționale, internaționale sau alte probleme de interes public, cu scopul diseminării publice, câștigându-și traiul în proporție semnificativă din această activitate.
(…)
1.3. Mass-media reprezintă totalitatea mijloacelor de informare în masă: online, audio-video sau tipărite, care au fost înființate și au calitate juridică în acest scop.
12 adevăruri despre jurnalismul narativ
Această listă e compilată din niște idei expuse recent de Tom Hallman. Hallman, reporter la cotidianul The Oregonian, a câștigat premiul Pulitzer în 2001 pentru o serie fenomenală de articole despre un băiat născut cu o malformație vasculară care îi mutila o parte a feței. Semnătura lui în ziar include această propoziție:
Tom Hallman Jr. specializes in stories about people dealing with the challenges of everyday life.
Despre asta era jurnalismul, în caz că am uitat. Despre oameni.
1. Dacă încercăm să concurăm cu celelalte media, să facem și să dăm totul mai repede, vom pierde. Trebuie să ne definim prin povești.
2. Nouăzeci la sută din ce e publicat nu e poveste. Sunt informații seci. În plus, prea mult jurnalism tradițional e plin de vești proaste, crime, ce e mai rău din noi. Ar trebui să echilibrăm cu ce e mai uman, iar acestea trebuie să fie povești. Poveștile ne-ar putea salva industria.
3. Cititorii nu-ți spun că vor articole siropoase și ușoare, ci spun: “Vreau ceva care reflectă umanitate”.
4. Cred că cititorii doresc mai mult înțeles, mai multă semnificație. Poveștile astea nu se găsesc în redacție. Ar trebui să fii în redacție numai dacă scrii.
5. Mă îngrijorează că generațiile tinere nu sunt școlite sa facă documentare. Sunt mult mai interesate de scris decât de documentat.
6. Dacă îmi spui: “editorul nu mă lasă”, mă întreb dacă încerci cu adevărat. Dacă povestea te cheamă, te duci naibii și-o faci.
7. Editorii trebuie să aibă standarde mai înalte pentru jurnalism narativ, iar reporterii trebuie să și le coboare; măcar să-și reducă așteptările.
8. E greu, pentru că dacă ratezi o bucată narativă, eșecul e mai dureros. Lumea va citi și va spune: “cât spațiu irosit”.
9. Nu există formule. Există reguli, dar deseori astea sunt făcute să fie încălcate. Care sunt regulile? 1. Trebuie să fie interesant. 2. Vezi regula 1.
10. Revistele fac cel mai bun jurnalism narativ în acest moment. Puneți mâna pe Esquire, Vanity Fair, GQ. Începi să citești o poveste de-a lor și n-o lași jos până nu afli ce s-a întâmplat. Aceia sunt povestitorii adevărați; nu scriu după reguli.
11. Jurnalismul narativ se naște din documentare de calitate, nu din scriitură. Dă-mi un reporter de teren timp de o lună și îl pot învăța să scrie.
12. În vremurile astea, reporterii trebuie să fie optimiști.
Încă o dată despre ce este o revistă
Mult prea rar ne oprim să ne întrebăm ce e o revistă. Ce ar trebui să punem în ea? Ce ar trebui să găsească cititorii? Cum ar trebui să fie experiența lecturii? Dar a frunzăririi? Cu scuzele de rigoare pentru public, cele mai multe reviste din România aruncă conținut în pagini la întâmplare, nedocumentat, needitat, copt în bulele neaerisite din redacții, uneori vândut fără remușcări. În ciuda haosului procesului de producție, tot nu reușesc să bifeze scopul principal al unei reviste: supriza.
Am mai scris despre supriză și serendipity editorial, dar voiam să vă ofer niște fragmente dintr-un text scris în Creative Review de Jeremy Leslie de la magCulture.com și Colophon. Subiectul: ce este o revistă?. (Textul a fost inițial disponibil online, dar acum e doar pentru abonați; paragrafele le-am pescuit din Google Cache. O variantă a textului se găsește și pe blogul lui Leslie.)
I prefer to start with the more open definition expressed by editorial designer Fernando Gutiérrez for my book Issues: “œThe word magazine means storage space for dynamite. A magazine is full of surprises and it can explode at any minute.” By that definiÂtion, half the magazines on the newsÂstand today should struggle to earn the right to be called magazine.
For many people, the ubiquity and familiarity of magazines renders them almost invisible. They pick up the latest issue of their regular read and take it completely for granted. The lack of surprise in mainstream titles has played a major part in their success but is arguably now playing a part in their slow decline. They are predictable not only in format and appearance but in content too.
Sporadic, cumpăr și eu câte un titlu local tocmai din acest motiv: caut surpriza. (Nu prea funcționează).
There are exceptions. The “˜surprise”™ factor explains why magazines like The New Yorker and The Face remain regarded with such high esteem. But great though such titles are, they not only stick to a traditional physical format but cannot be described as typical.
They are (or were in the case of The Face) exceptional for their refusal to be predictable. It is difficult to describe the New Yorker in a single sentence, its scope is so broad. Every issue contains surprises ““ as David Hepworth has said, “œone of its chief delights is that it”™s impossible to predict what”™s going to be in it“. This was what made The Face great in its heyday too. It managed to combine the most unlikely parts. Political reportage sat next to fashion (…).
Asta e foarte important. Supriză nu înseamnă neapărat o revistă atât de alternativă încât să devină inaccesibilă publicului larg. Nu înseamnă o colecție de monstruleți sau mai știu eu ce alt act de pretențiozitate sau epatare editorială. Înseamnă muncă. Și înseamnă drag de cititor. Ceea ce, să fim sinceri, nu prea veți găsi prin redacții pe la noi.
În aceste condiții, ce este o revistă? Cum ar trebui să difere de alte platforme media? Îl las pe Leslie:
[A] magazine is a vehicle for edited content. Text, pictures and design work together to present a mediated view on a subject/subjects. The usp of the New Yorker is that you the reader are placing your trust in the editorial team to deliver a surprising combination of material, including content you perhaps didn”™t expect would interest you. This mediation is an important difference from other content providers, particularly digital media where content is sourced by search or by random links.
Și voi? Citiți vreo revistă care vă suprinde?
Din analele limbii române
Făceam niște documentare (nu pe subiectul de mai jos) și frunzărind prin “Lesicon románescu-látinescu-ungurescu-nemțescu”, o carte de Petru Maior publicată în 1825, am ajuns la litera “C”, unde am găsit 2-3 pagini cu diverse definiții și cuvinte pentru caca, căcare, căcărează, căcăcios etc. Pesemne o mare preocupare a vremii având în vedere nu doar ansamblul de cuvinte, ci bogăția de sinonime (vedeți mai jos).
DEX-ul modern e mult mai pudibond și distant decât predecesorii. În el veți găsi doar “caca”, explicat așa: “1. Materii fecale, excremente. 2. Lucru murdar, respingător.”
