Jurnalism narativ la CJI (din ianuarie 2009)
Începând cu 29 ianuarie 2009 încep un nou curs de jurnalism narativ la CJI. Detaliile le găsiți mai jos, în anunțul de la Centru. Dacă vă interesează, sfatul meu e să citiți cu atenție descrierea cursului, unde veți găsi mai multe informații despre cerințe și planurile mele.
Vor fi 12 locuri, iar înscrierile se fac până în 18 decembrie.
Centrul pentru Jurnalism Independent organizeaza o noua sesiune a cursului Jurnalism narativ incepand cu data de 29 ianuarie 2009. Cursul se adreseaza jurnalistilor, studentilor la jurnalism sau la facultati cu specific apropiat si este condus de Cristian Lupsa, jurnalist freelance, fost senior editor al revistei Esquire si colaborator la mai multe publicatii.
Cursul se va desfasura la sediul CJI in zilele de joi, de la 17.00 la 20.00, pe parcursul a 11 sedinte saptamanale. Taxa de participare este de 300 RON si se se poate achita in maxim 6 rate, incepand cu prima sedinta a cursului.
Pentru inscriere trimiteti la email carmen@cji.ro sau fax 021 311 13 78 urmatoarele: CV, o scrisoare de intentie si doua articole pe care le considerati model de scriitura, motivandu-va alegerea.
Va rugam consultati descrierea cursului aici.Aplicatiile se primesc pana la data de 18 decembrie 2008.
O vizită tabu la atelierul de poveşti
Am invitat-o sâmbătă la atelierul de depanat idei și povești pe Cristina Bazavan, redactorul-șef de la Tabu. Am făcut-o pentru că îmi spusese că e curioasă să vadă ce facem acolo și pentru că – în secret – vroiam să expun grupul la un om din “lumea reală”, care are putere de decizie asupra conținutului. Cristina mi-a spus că nu vrea să vorbească, dar am păcălit-o până la urmă. M-am bucurat să o aud repetând că facerea de jurnalism narativ la acest moment în presa românească e importantă, iar cei care se apucă, deschizători de drumuri.
Nu e ușor și există frici și e bine că există. Standardele pentru un astfel de text sunt mari (citiți la întâmplare dintre cele recomandate aici și veți vedea despre ce vorbesc). Dar călătoria pentru a crea o astfel de poveste merită. Și – are dreptate Cristina – e un privilegiu să fii printre cei care curăță cărarea. Citiți reacțiile ei, aici.
Un fragment:
la capatul drumului unii dintre ei vor face cariera in genul asta de scriitura, altii vor sti sa citeasca si sa aprecieze corect munca acelora care scriu jurnalism narativ.
mi-ar placea sa stiu ca fiecare dintre ei sunt constienti cit de important este faptul ca sunt printre primii in Romania care invata asta. si ca de ei depinde ca genul asta de scriere sa fie inteles si apreciat corect, prin urmare si munca lor sa le fie rasplatita pe masura. de modul in care vor sti sa se prezinte altora, sa se vinda, dar mai ales sa se ajute intre ei.
Despre asemănări şi frici
În 2004, într-una din întâlnirile cursului de Advanced Writing pe care îl făceam la Missouri, profesorul ne-a adus o duzină de instrumente; unul pentru fiecare. Fluiere, bongos și chestii care nu făceau mare lucru în afară de gălăgie. La un moment dat, ne-a rugat pe toți să începem să le folosim ““ să suflăm, să batem, să tragem, să gâdilăm. Întâi pe rând, apoi deodată. El făcea la fel, contribuind din plin la haosul din jur.
Când am terminat “concertul”, ne-a spus: fiecare din noi are o voce ca autor. Unii sunt imperceptibili și nu fac zgomot în text. Alții sunt stridenți. Alții zguduie cititorul prin prezență. Trebuie să ne găsim vocea și să învățăm să o stăpânim și s-o folosim în favoarea poveștilor pe care vrem să le spunem.
E una din cele mai bune lecții pe care le-am primit vreodată și una din cele mai personale experiențe pe care le-am trăit într-un mediu academic.
Rămas bun copilărie
Astăzi, ultimul text născut la sesiunea de vară a cursului de jurnalism narativ. Mihaela a ales să scrie despre copilărie, un subiect dificil nu atât pentru că amintirile sunt greu de stăpânit jurnalistic, cât datorită pericolelor care mișună în jurul lui: patetism, nostalgie exacerbată, simplificare etc. Cred că Mihaela a evitat capcanele, scriind un text melancolic dar bine ancorat în prezent, îmbrățișând imaginea idilică a copilăriei dar despărțindu-se de ea în același timp. În plus, Mihaela scrie foarte senzorial ““ textul ei e plin de imagini, sunete, mirosuri și câteva alăturări delicioase.
Citiți la final un dialog cu Mihaela despre cum a scris textul.
==================================
RÄ‚MAS BUN COPILÄ‚RIE
De Mihaela Enache
==================================
Din toamnă va trebui să renegociez prețul biletelor de autobuz. Pentru a obține reducere, trebuie să îndeplinesc una din cele două condiții: ori sunt studentă, ori nu am prieten. Și cum ștampila de pe carnetul de student expiră în septembrie, va trebui să ascund orice dovadă că aș avea o relație amoroasă.
Asta e doar una din glumele celor doi prieteni ai mei, domnul Nicușor și domnul Costicuță, șoferii autobuzului cu care merg de la București la Fălticeni, sau invers. M-am mutat în capitală acum trei ani, și, înainte de a-i cunoaște, am avut de supraviețuit copiilor de țigani care urlă în gura mare, moșilor parfumați cu zer de brânză și tonelor de bagaje ale bazariștilor care umpleau și ultimul culoar de aer. Apoi am descoperit autobuzul de la ora 9. A fost ca și cum aș fi dat cârciuma de la țară pe-o braserie franțuzească. Așa a început Tarsin-ul să lege pentru mine copilăria de viața de om mare și “acasă” de o lume străină. Cei doi șoferi se pricep cel mai bine să alunge călătorilor neliniștea drumului, iar nouă, fetelor tinere, să ne împartă din grija lor părintească. “Ia uite cum dorm fetele astea. Numai Feți-Frumoși probabil că visează!”œ
Atelier de depanat idei ÅŸi texte
Titlul se referă la un workshop pe care îl voi ține la Centrul pentru Jurnalism Independent în această toamnă. Este un modul pentru avansați al cursului de jurnalism narativ (varianta tradițională a acestuia va începe probabil în 2009).
Date tehnice:
– Programul. Vor fi 24 de ore împărțite în trei weekend-uri: 8-9 noiembrie, 22-23 noiembrie, 6-7 decembrie;
– Cursanți. Grupa maximă va fi de 10 cursanți.
– Taxă: 350 RON.
Ce trebuie să știți despre acest curs? De ce e nevoie pentru participare? Ce vom face?
Am încercat să răspund la aceste întrebări în documentul care descrie cursul. Voi face însă un sumar și vă invit să puneți întrebări dacă vă e ceva neclar:
Acest atelier este o variantă avansată și intensivă a cursului de jurnalism narativ. El se adresează jurnaliștilor familiarizați cu realizarea de reportaje, portrete și feature-uri, și care doresc mai mult de la textele lor. În acest workshop vom aprofunda elemente de documentare, organizare, structură și vom caută împreună, prin dialog, calea către povestea ideală. Pe parcursul cursului fiecare participant va lucra la realizarea/finalizarea unui articol.
Asta înseamnă că selecția va fi mai strictă decât de obicei. “Avansați” nu înseamnă neapărat absolvenți ai cursului tradițional – nici pe departe -, dar termenul presupune un grad de familiaritate cu pregătirea, documentarea și scrierea unor materiale complexe. Mai ales că dorința mea e ca fiecare să ieșim de acolo cu un text sănătos.
De ce e nevoie pentru înscriere:
– un CV cât mai concis.
– o scrisoare de intenție de maxim 500 de cuvinte. E indicat ca scrisoarea să vorbească despre cine sunteți ca jurnaliști, povestitori sau scriitori și să identifice câteva din punctele voastre slabe. Scrieți despre etapele procesului de documentare/scriere pe care ați vrea să le perfecționați în cadrul acestui curs.
– Alegeți două articole/exemple de scriitură pe care le considerați un model pentru munca jurnalistică pe care vreți să o faceți. Spuneți în două-trei paragrafe de ce ați ales aceste texte și care e motivul pentru care vă inspiră. (E de ajuns dacă spuneți despre ce texte e vorba; nu trebuie să atașați copii. Dacă ele sunt disponibile online, includeți un link).
– Propuneți două idei care considerați că au potențial narativ și pe care ați dori să le executați. Ideal vom încerca realizarea uneia dintre ele în cadrul cursului. Trimiteți câteva paragrafe despre fiecare idee, explicând și stadiul în care vă aflați cu ea. În selecția candidaților vom acorda prioritate celor ale căror idei sunt într-un stadiu avansat. Ex: un reporter care vrea să facă portretul unui personaj și și-a negociat deja accesul; poate chiar și o publicație interesată. Sau: un reporter care vrea să scrie despre un anumit fenomen și a identificat deja personajele și momentele cheie la care va trebui să ajungă pentru a putea realiza materialul. Sau: un reporter care a început deja documentarea unui material, dar pe care vrea să-l strunească și să-i găsească cea mai bună formă până la finalul cursului.
Voi încerca să răspund la întrebări în timp util, dar e important de reținut că înscrierile trebuie făcute până în 15 octombrie și documentele trebuie să ajungă la CJI (aflați aici căile).
Încă o precizare importantă:
Acest curs va fi intensiv și va necesita un maxim de implicare din partea participanților pe parcursul celor trei weekend-uri în care se va desfășura. La acest workshop se va scrie și se va citi mult. Admiterea la curs este condiționată de participare și muncă. Învățarea se va produce prin dialog cu colegii și prin exerciții; nu este un curs pentru aplicanții care doresc prelegeri.
Acestea fiind spune, vă aștept cu drag.
Unele lucruri nu se văd decât de pe bicicletă
Acum două luni, cam pe când a început Ana acest text, bicicletele erau peste tot prin media. Se lansase centrul de închiriere Cicloteque, se calculase o creștere a numărului de biciclete, se înmulțiseră magazinele etc. Era punctul culminant (mediatic vorbind) al fenomenului “români pe două roți”.
Ce n-am citit și n-am văzut în acea perioadă era o poveste personală a unui biciclist. Nu două-trei declarații, ci un mic text personal. Asta a scris Ana – o mică istorie a vieții ei de biciclist. Sigur că putea vorbi despre o serie de alte teme conexe: de la drumul zilnic, la frici, la tehnică, dar fiecare spunem povestea care ne e cel mai aproape de suflet.
Citiți la final un dialog cu Ana Maria despre cum a scris textul.
==================================
UNELE LUCRURI NU SE VĂD DECÂT DE PE BICICLETĂ
De Ana Maria Drăghici
==================================
Ziua a început devreme, cu un pepene de 12 kilograme adus de tata care venise să ia în primire bicicleta mea veche. Eram emoționată la gândul că va pedala printre mașinile din București, așa că trebuia să mergem la un atelier de biciclete, pentru revizie.
Tata l-a coborât pe Kenny pe scări. Așa te împrietenești cu o bicicletă, îi evaluezi greutatea și înțelegi mai bine cum trebuie stăpânită. Am ajuns pe jos la magazin, timp în care tata, cărunt, în pantaloni scurți, sandale și rucsacul golit în spate, nu a pedalat deloc, pentru că nu l-am lăsat.
Ce am învăţat (de la curs în vara lui 2008)
Ieri am ținut ultima sedință din sesiunea de vară a cursului de jurnalism narativ de la CJI. E momentul în care fiecare cursant împărtășește cu restul ce a învățat și care e prioritatea lui/ei de acum încolo. Pentru mine e momentul în care evaluez dacă premisele cu care am pornit cursul au fost acceptate. Le-am spus în prima zi că pentru mine scriitura ține mai puțin de talent cât de răbdare și meșteșug.
A scrie, i-am provocat, e:
– un proces;
– a citi;
– a gândi;
– a rescrie;
– a renunța la ideea că muzele te vor inspira;
– a greși.
Iată ce au avut de spus cei care au trecut prin cursul de vară:
* Am descoperit și m-am lăsat convinsă că scriitura nu e un moment de inspirație, e, într-adevăr, un meșteșug. Ä‚sta e cel mai important lucru dobândit. Că nu muza face jocurile să meargă, ci strategia de a construi povestea. Acum știu că scriitura nu e a “oamenilor aleși”œ cum credeam până acum, ci a oricui are de investit un strop de pasiune.
* Consider că am dobândit rigurozitate. Am înțeles că nu se rezumă totul la fler, talent, noroc, inspirație etc. și că succesul stă de fapt în munca enormă pe care trebuie să o depui în documentare, planificare și scriere. Am dobândit mai multă atenție la detalii, am învățat să ascult mai bine, să recitesc un text cu voce tare până când sună cât mai cursiv, cât mai muzical. Pe scurt cel mai important lucru pe care l-am învățat este faptul că întotdeauna se poate “și mai bine” și că trebuie să îți impui niște standarde realiste dar suficient de ridicate încât să te provoace să îți depășești limitele și să muncești cu adevărat la un text.
* Povestea e o construcție pentru care ridici fiecare cărămidă și mesteci mortar, cauți cea mai bună combinație doar-doar s-or lipi ca un întreg. E o casă în care încerci să atragi câți mai mulți curioși, îi plimbi, le arăți confortul, le arăți zonele de joacă, le arăți cotloanele, presori pe alocuri mici pocnitori-surprize pentru ei și apoi îi conduci spre ieșire sperând că au sufletul la gură.
* Am învățat că a scrie un text bun înseamnă a re-scrie ceea ce ai scris, având în minte cititorul, ceea ce își dorește el și modul în care percepe textul. A urmat apoi lecția despre documentare, despre ceea ce înseamnă interviul și despre importanța obținerii cât mai multor informații despre persoana pe care o ai în față, pentru a putea reda apoi o imagine reală.
* Am învățat despre cât de greu este să faci oamenii să vorbească despre lucruri cu adevărat importante. Am învățat că orice etapă de scriere parcursă în fugă se reflectă în text. E nevoie de timp, de răbdare, de concentrare, de perseverență pentru a crea un text valoros.
* Mi-a plăcut faza cu feedback de la colegi: m-a distrat și mi-am îndeplinit dorința să citesc și textele celorlalți.
* Poate să sune melodramatic sau numai bun de un scenariu de film categorie B dar cel mai valoros lucru pe care l-am primit de la curs este încrederea. De acolo vine determinarea necesară abordării unui asemenea stil de jurnalism. Tot un lucru important este faptul că am conștientizat cât de mult este de muncă și cât de important este să fie totul cât mai bine planificat. Nu mă așteptam în nici un caz la story-board-uri, fișe, zeci de ore de înregistrări, poze, filme, etc. Privit din exterior totul părea foarte simplu. Acum pare îngrozitor și în același timp minunat de complicat.
*Am aflat cum funcționez eu atunci când scriu. Care îmi sunt punctele slabe și unde stau lucrurile mai bine. Până înainte de curs, puteam să intuiesc, dar acum lucrurile sunt clare. A fost bine și să văd câte dintre probleme sunt numai ale mele și câte sunt cele cu care ne confruntăm cu toții.
* Am să insist exact pe aceea parte pe care o ignoram înainte să fiu la curs – documentarea și organizarea. Am înțeles cât de esențiale sunt încât am să uit pentru moment de faptul că în trecut aș fi preferat să-mi cizelez cuvintele decât ceea ce se află în spatele lor.
* Am învățat că poveștile nu doar se spun, ci trebuie să spună ceva.
Găsiți aici mai multe “lecții” de la cursurile anterioare.
Tot în şase cuvinte
Am repetat la curs exercițiul poveștilor spuse în șase cuvinte (cel de data trecută e aici). Au ieșit niște variante bine comprimate ale unor texte personale minunate. Veți putea citi din ele în curând.
Dan: Pe drum, libertatea ajunge la destinație.
Mona: Schimbările mari se produc dimineața devreme.
Irina: Întâmplările copilărie marcate de conștiință.
Ana Maria: Visele nu mor când crezi tu.
Geo: Ana cânta la chitară. Eu plutesc.
Mihaela: Nostalgia de-a lăsa în urmă copilăria
Andreea: Copilăria e o zi de vară.
Ionuț: Cum pasiunea de-o viață a dispărut.
UPDATE (21.08.2008): Și două variante puțin întârziate:
Irina: Liniștea de la capătul lanternei roșii.
Ana: Cu o bicicletă pot îmblânzi Bucureștiul.
Ce am învăţat (deocamdată)
Acum două săptămâni, la jumătatea cursului de jurnalism narativ, i-am rugat pe cursanții mei să scrie câteva dintre lucurile pe care le-au învățat până în acel moment. Selecția de mai jos e un sumar punctual al lucrurilor pe care un reporter care vrea să scrie povești convingătoare trebuie să le conștientizeze.
În curând veți citi și câteva dintre eseurile lor personale.
* Se vede că toată lumea se confruntă cam cu aceleași probleme și că putem învăța din obstacolele altora.
* O idee se transformă treptat în timp ce scrii un text. Scrii, rescrii și vezi cum textul se modelează.
* Partea de research e baza articolului. Mă așteptam ca ea să pălească în fața lucrului pe text. Acum mi se pare firesc: cu cât e mai amănunțită partea de research, cu atât ai mai mult material de lucru.
* Am învățat că structura unui articol bun nu vine de la sine, din simplul fapt că ție ți se pare că textul curge. Pentru cel care citește, ce ai scris poate fi foarte complicat.
* Nu te da de ceasul morții dacă textul nu iese din prima. O să iasă dintr-a treia. A scrie e a rescrie și a regândi permanent informația.
* Am învățat că există povești în absolut toate lucrurile și evenimentele de lânga noi. Am învățat că e ușor să le vedem și mai greu să le spunem. Că e minunat să nu surprinzi doar un unghi de abordare, așa cum o faci cu o știre, ci o întreagă poveste. Iar cel mai tare lucru din toată povestea asta e că rămâi tot jurnalist.
* Nu trebuie să îmi fie frică să scriu.
* Am învățat că există o salvare. Am învățat că pot să plec mâine de unde lucrez și să fiu fericit. Și că pot învăța să fac lucruri mult mai frumoase, care mă fac să mă simt viu.
Poveştile noastre încap în şase cuvinte
Scriam recent că o poveste bună poate fi spusă și în șase cuvinte. Editorii buni te forțează să-ți prezinți ideile în 10 cuvinte sau mai puțin. Unii se încăpățânează și te pun s-o spui într-unul singur. Scopul e să te ajute să te focalizezi.
Jack Hart, autorul superbei cărți “A Writer’s Coach“, spune că el obișnuia să pună în capul fiecărui text pe care îl scria un theme statement, o propoziție care spune despre ce e textul respectiv (sau, cel puțin, despre ce e textul când autorul se pune pe scris).
JACK HART: “I always start every piece of writing I do by thinking about what is the core thing that I really want to say. And the first thing that I always write is theme — the word theme, t-h-e-m-e, colon — and then try to come up with a theme statement that is a simple subject-predicate-object sentence that is my core idea.”
AA: “And that’s more to guide you? I mean, does that sentence work its way into the final — ”
JACK HART: “It probably will never appear in print, so there’s no angst associated with it. It’s not for public consumption. But it’s right there on the top of my screen to guide me all through the writing process.
Și eu obișnuiesc să fac asta. De cele mai multe ori, această propoziție nu-și găsește locul în varianta finală a textului. E doar o hartă pentru drumul la care am pornit și la care mă pot întoarce când uit ce doream să fac. Uneori se modifică pe parcurs, alteori îmi dau seama că a fost o premisă complet greșită. Dar e acolo și mă ajută.
I-am rugat pe cursanții mei să-și scrie eseul personal la care lucrează acum în maxim șase cuvinte. Șase cuvinte care să le folosească drept hartă pe măsură ce înaintează. Rezultatul, după cum vedeți mai jos, e minunat. Șase cuvinte spun multe:
Iulia: Independență, maturizare, prietenie într-un spațiu personal.
Ionuț:Un puști necomunicativ ajunge prezentator radio.
Ionuț: Legatura dintre tată și fiu.
Sorana: M-am construit odată cu casa.
Florin: Lupta dusă cu propriul sine.
Lucian: Cum m-am împăcat cu limba rusă.
Oana: Aleg să trăiesc viețile prietenilor mei.
Robert: Relația dintre mine și un moment ciudat.
Andreea: Îi știu începutul, nu și sfârșitul.
Vlad: Cade frunza. Niciodată nu o urmăresc.
Andreea: Minciunile cu care m-am obișnuit.
Victor: Șuruburi și momentele petrecute sub cuțit.
Elena: Eu citesc. De ce? Mă vindecă.
Ani: Fug degeaba de roz. El există.
Dia: Vârsta la care am descoperit libertatea.
Mihaela: O decizie care mi-a schimbat viața.
Dacă vă place treaba asta cu șase cuvinte, SMITH magazine – care a publicat o carte cu povești în șase cuvinte – a lansat o nouă provocare: “Six-word memoirs on love & heartbreak”. Aveti ceva de spus despre dragoste și despărțiri? Înscrieți-vă poveștile la ei pe site.
PS: Roy Peter Clark, genialul writing coach de la Poynter, a avut recent un mic concurs. Scrieți un motto/slogan pentru jurnalism. Puteți citi cele mai bune dintre ele, aici. Sloganul câștigător spune așa: Doing more with less since 1690. Nimic mai adevărat.