Lecţia de pian
Sandra Scarlat a scris un text disciplinat și profund despre relația ei sinuoasă cu pianul, o relație care durează de mai mult de 20 de ani. E genul de text care se citește – și probabil se scrie – diferit în funcție de vârstă.
Știe și Sandra asta, și își asumă deciziile și eventualele nemulțumiri ale cititorilor: “Mie așa mi s-a părut firesc, desigur nu toată lumea va fi de acord. Poate aș fi putut da mai multe detalii, mai multe explicații. Probabil că dacă ar fi fost vorba de un alt personaj aș fi făcut-o.”
Citiți textul integral pe liternet.ro.
==================================
LECÅ¢IA DE PIAN
De Sandra Scarlat
==================================
Prima lecție de pian am luat-o când aveam patru ani, pe pianina “Doina” din lemn maroniu lăcuit din “camera mică” a apartamentului în care am crescut. Mama încă îi mai învață pe copii să cânte pe ea. A fost ideea ei să fac pian, pentru că oricum îl aveam în casă, dar și pentru că se spune că dezvoltă atenția distributivă a copiilor și, pe termen lung, îi face mai deștepți.
* Continuarea (plus un dialog cu Sandra) aici.
O zi de bărbat
Mi-a plăcut mult alegerea lui Matei pentru textul personal: nu e ușor să descrii o experiență formativă, cum e prima relație serioasă, fără să cazi într-o capcană a inventarului. Sau fară să construiești un tort de anecdote pe care apoi să te chinui să-l faci să stea în picioare servindu-l într-o tavă cu margini înalte.
Matei a ales o abordare nepretențioasă: extraordinarul acelui moment din viața lui era rutina. Eu cred că a funcționat.
La final e și un scurt dialog cu Matei despre cum a construit acest text.
==================================
O ZI DE BÄ‚RBAT
De Matei Schwartz
==================================
Deschid ochii. În fața lor zace un televizor Sony, cam din aceeași generație cu cel pe care-l aveam la ai mei. Sunt pe jumătate dezvelit și lățit pe tot patul din dormitorul ei. Pipăi neliniștit podeaua după telefonul mobil: 12:30. Târziu. Mă ridic ca electrocutat și intru într-o secundă în baie, unde îmi admir în oglindă ochii mijiți, mustăcioara de tânăr puber, crescută deasupra buzelor pline, și părul șaten, tuns inegal. Abia trezit din somn, n-ai zice că am vârsta legală pentru a trăi în concubinaj.
De patru ani, dintotdeauna
Încă un text din seria eseurilor personale scrise în cadrul cursului de jurnalism narativ, ediția iarnă-primăvaraă ’09.
Mi-a plăcut textul Sintiei de la prima variantă. Avea o siguranță rară pentru un prim draft, atât de rară încât am întrebat-o pe Sintia dacă a lucrat după o schemă. Nu, mi-a spus. Å¢in povestea asta în mine de patru ani de zile și mi-am spus-o în minte de mii de ori. A fost ușor s-o aștern.
Mulți dintre noi avem povești care ne “bântuie” – fie vesele, fie triste. Cred că cel mai bine ar fi să le descărcăm și să le spunem – mai ales dacă rezultatul are urgența celui pe care-l veți citi.
La final e și un scurt dialog cu Sintia despre cum a construit acest text.
==================================
DE PATRU ANI, DINTOTDEAUNA
De Sintia Radu
==================================
Îmi place nasul lui. E drept. Al naibii de drept. Așa cum mi l-am dorit mereu. Cum l-aș fi avut dacă nu aș fi aterizat cu fața pe podea în copilărie. Dacă vom avea un copil, sper să îi semene. Și nu doar la nas. Să își lustruiască pantofii până sclipesc în lumina becului ecologic, să își bandajeze telefonul cu folie alimentară ca să nu intre praf în el, să ia acasă orice vrăbiuță care dă semne că ar șchiopăta sau să își spele mașina bine pe dedesubt că ruginește.
L-am cunoscut acum patru ani. Nu sărbătorisem majoratul, dar credeam că știu totul despre dragoste și visam să devin consilier matrominial ca să împărtășesc din experiența mea de viață. Avusesem vreo doi iubiți online și unul pe bune, un inginer în calculatoare care fugărise visul american până la New Jersey. Fuseserăm “un cuplu” două zile. De ciudă că a plecat, am acceptat să mă întâlnesc cu orice băiat pescuit de pe vreun site matrimonial: IT-ști pasionați de tehnologie, balerini și maseuri, studenți la teologie și bucătari, frustrați și aroganți, oricine mă făcea să uit necazul emigrat în State. Îmi petreceam ore în șir aranjându-mi ținuta pentru următoarea întâlnire care dura doar câteva minute.
Ce am învăţat la curs (iarnă-primăvară ’09)
Ieri seară am terminat a cincea sesiune a cursului de jurnalism narativ de la CJI, poate cea mai reușită de până acum. Veți citi multe dintre textele produse la acest curs atât prin ziarele și revistele românești (vă anunț eu când) cât și pe net. (Eseurile personale din această serie au început să fie publicate de săptămâna trecută pe Liternet).
La ultimul curs i-am rugat să scrie ce au învățat în ultimele trei luni. Aveți mai jos o selecție din ce mi-au trimis:
PS: Nu am deocamdată planuri pentru o altă sesiune. Sigur nu se va întâmpla nimic mai devreme de toamnă. Când se va contura un curs viitor, veți afla aici.
=====
CE AM ÎNVÄ‚Å¢AT
* De acum voi scrie numai așa, în forma show, don’t tell, care mi se pare cea mai reprezentativă rezumare a jurnalismului narativ.
* Cel mai important lucru pe care mi l-a dat cursul e cheful de scris. Am venit la curs în căutarea lui și l-am găsit.
* Mi s-a fixat bine în minte prioritatea informației. Practic, ăsta este primul lucru de care ar trebui să se ocupe jurnalistul.
* Să nu mă gândesc că oamenii se plictisesc de mine când merg mereu pe capul lor. Să nu mă gândesc că mă cred idioată că vreau să știu cum se scrie pe litere un cuvânt de care nu am mai auzit, să nu mă gândesc că mă cred incompetentă pentru că e nevoie să vin iar și iar la ei și că nu sunt în stare să fac materialul ca alți jurnaliști, în 30 de minute.
* Am învățat câte ceva și despre cum să stau de vorbă cu oamenii și că întrebările cele mai bune nu sunt alea care sună inteligent și te fac să pari mare cunoscător. Ci alea care-l fac pe om să înțeleagă că tu chiar nu știi despre ce e vorba și ai nevoie de ajutorul lui să le explici și altora.
* Îmi place că mi-am dat seama la acest curs, că atunci când scrii, nu cronologia exactă este cea mai importantă, ci modul în care îmbini episoade astfel încât acestea să dobândească cronologie în mintea cititorului.
* Cel mai important lucru pe care l-am învățat este să fiu mai exigent cu textele mele, să nu consider un text “terminat” de cum am pus primul draft pe hârtie.
* Înainte de a începe procesul de reporting, e indicat să-ți golești creierul de prejudecăți, pe cât te lasă inima. Dacă vrei să te apropii de un om, de o situație din spatele unui om, lasă baltă impulsul de a judeca ce face el sau cum face el. Aduni informațiile, verifici informațiile, dar nu-ți dai cu părerea. Sunt mulți alții care vor face asta. Foarte important asta.
* E bine să scrii simplu. Mesajul meu poate ajunge la mai multe urechi. O defilare de neologisme se izbește de un zid și moare acolo. Credeam asta și înainte de curs, dar mi s-a confirmat prin textele pe care le-am citit.
* Am învățat să folosesc soluție de geamuri pentru texte: claritate înainte de toate.
* Ideea ordonează tot si ea vine doar întorcându-mă pe teren, întrebând, ascultând. Ideea nu înseamnă metafizică. Are carne, oase, simte, gândește și acționează.
* Nimic nu e pierdut. Orice cuvânt se poate lua înapoi în scris. Următorul draft va fi mai bun, fir-ar să fie. Următorul articol va fi mai bun. Continui cu gândul ăsta chiar dacă îmi vine să-mi trag palme azi pentru ce am scris.
* Nu o să fiu niciodată mulțumită de ce scriu. Trebuie să mă împac cu asta. Pe de altă parte, frica e motorul meu.
* N-o să decreteze nimeni, niciodată, timpul pentru schimbare în presă. Dacă eu îmi doresc asta, depinde de mine să se întâmple, fie și cu pași mici.
* Am descoperit…
…. texte care țin loc de filme și alte distracții.
… texte care îți pot schimba viata și percepția asupra lumii din jur.
… un jurnalism mai sincer decât o confesiune, mai captivant decat un film cu Hugh Jackman.
… că jurnalismul mai are o șansă.
… că nu-i ușor, dar merită efortul.
Ce au învățat cursanții de la sesiunile anterioare, aici.
Cum m-am vindecat de păduchi
De astăzi – timp de câteva săptămâni – veți putea citi o nouă serie de eseuri personale scrise de cursanții mei, colecția de iarnă-primăvară 2009. Găsiți textul integral pe Liternet.ro – aici aveți doar primele paragrafe și un dialog cu autorul despre cum s-a născut povestea.
Primul este un text haios – și foarte senzorial – de Karin Budrugeac. Karin a ales să scrie despre momentul în care, studentă fiind la Paris, s-a trezit într-o bună dimineață cu păduchi. Prietena ei, Elena, a avut aceeași soartă. Textul este până la urmă despre prietenie și “suferință” comună. Îmi permit ghilimele în jurul cuvântului suferință pentru că avem de-a face cu o confesiune amuzantă, dinamică și plină de suprize ce-mi amintește de blândă auto-zeflemeală a lui David Sedaris, David Rakoff și Sarah Vowell.
==================================
CUM M-AM VINDECAT DE PÄ‚DUCHI
De Karin Budrugeac
==================================
Când l-am găsit pe primul, și mișca, m-am făcut că plouă. Era doar unul, și puteam să mă-nșel. Poate era doar o insectă inofensivă care se agățase în părul meu lung și vălurit. M-am uitat pieziș în oglindă și i-am dat drumul pe țeava de la chiuvetă. Nu îl trimiteam propriu zis la o moarte sigură: păduchilor li se cam fâlfâie de apă, altfel s-ar duce ușor și fără otrăvuri. Aveam 21 de ani, eram studentă la Paris și mă atacaseră păduchii. Din nou.
Prima oară când am făcut cunoștință cu ei aveam vreo 5 ani și-mi petreceam vara la țară în Oltenia, cu bunicii. Cum rudele mă prindeau uneori de-a bușilea în cotețele păsărilor în căutare de pui, au conchis că de acolo îi luasem. Nu am suferit deloc, pentru că privirea ageră a bunicii le-a dat de urmă când îmi făcea prin păr. Tot ea s-a ocupat de ei, înainte să mă mânânce pielea capului. (…)
— continuarea aici —
==================================
Un dialog cu Karin:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Uitasem de toată povestea, dar în timpul unui curs ne-a spus Cristi să ne gândim să scriem despre ceva cât mai mic. Puține lucruri sunt mai mici decât un păduche…mi-a venit imediat în minte.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit?
Îmi place că e amuzant – am constatat mai ales citindu-l de față cu ceilalți. Mi se pare însă puțin mai auster decât aș fi vrut să spun eu povestea, am o feblețe pentru fraze luuungi și au cam căzut la editare :)
* Ce ți-a reușit și ce nu?
Sunt mândră de text pentru că ajunge la ceilalți, și pentru că cei mai mulți se scarpină :D Am primit de mai multe ori și comentariul “Și eu am avut păduchi, să știi”.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Structura mi-a venit de la sine, pentru că o aveam în cap. Cel mai greu mi-a fost să renunț la detaliile la care eu țineam dar care nu aduceau nimic în plus textului. Ceea ce Cristi a numit la un moment dat “câinii din text”.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
3 și jumătate :) Draftul 3 a fost cel mai greu pentru că atunci am curățat cel mai mult și am redus substanțial numărul de cuvinte. De la aproape 2.000 la 1.400. Structura nu a suferit foarte mult, am tăiat doar cuvinte și iar cuvinte.
* Cât de mult simți că te-ai expus scriind acest text?
Cred că este evident că m-am expus destul de mult :))
* Ce ai învățat din această experiență cu jurnalismul personal?
Că și eu sunt un ceaslov de povești.
Ce-am învăţat la curs (iarnă – primăvară ’09)
Mai jos, câteva lecții de la jumătatea cursului de jurnalism narativ din această primăvară-iarnă. În curând și texte.
* Am descoperit puterea carnețelului. În mână cu un carnetel, pot să vorbesc cu oricine. Lumea te bagă în seamă, se simt interesanți, de câte ori notezi ceva încearcă să arunce un ochi: “Da ce notezi acolo? Tu de ce scrii totul în carnețel? Pot să văd ce ai notat? Ai notat ce am spus acum? Și funcționează regula: “Le e mai frică de tine decât ție de ei!”
* Am învățat să mă focusez pe ceea ce vreau sa spun cu textul meu și cred ca mi-am temperat “floricelele” – am învățat sa scriu mai curat.
* Mi-am adus aminte că scrisul este locul unde îmi găsesc fărâma de libertate.
* Când fac interviuri în jurnalismul narativ, întrebările se pun altfel. Practic, se despart în secvențe cât mai mici (ideal). În loc să întreb “Când ai aflat de diagnostic?” pot întreba “Unde erai când ai aflat?”, “Cine ți-a telefonat?”, “Ce ți-a spus?”, “Ce ai răspuns?”, “Asta gândeai cu adevărat?”, “Ce ai făcut apoi?”, etc.
* Cititorii pot funcționa ca niște detectoare de minciuni ““ simt când acoperi lipsa de informație sau de coerență cu artificii de stil.
* Am învățat cât de important e să ai o structură, o idee mare, un plan înainte de a scrie un text.
* Non-fiction e la fel de palpitant ca si fiction, ba chiar mai mult, pentru ca se întâmplă de-adevăratelea. Și sunt foarte multe lucruri de învățat dacă citești ce li se întâmplă semenilor tăi. Nu știu dacă asta e modalitate de a schimba lumea, dar e de-ajuns că doi, trei, cinci oameni ajung să ia în serios non-fiction-ul pe care îl citesc.
Povestea mea în 10 cuvinte
Am făcut ieri la curs unul dintre exercițiile mele preferate. Cursanții lucrează acum la primul draft al eseului lor personal (exemple din trecut, aici) și cu ocazia asta i-am rugat să-și rezume textul în 10 cuvinte. Până acum am făcut-o cu șase cuvinte (aici și aici), dar am decis că limba română are nevoie de ceva mai multe prepoziții și conjuncții ca să lege o idee coerentă.
Iată poveștile la care lucrează grupa mea de acum. Nu-i așa că abia așteptați să citiți varianta integrală?
Mihaela: Ticu sparge rutina unui traseu parcurs zilnic prin muzică, film și prieteni.
Carla: Sora mea și cu mine trăim aproape identic, dar ne desparte un ocean.
Matei: Povestea unui puști de 18 ani care încearcă să devină bărbat.
Elena: Lipit cutii de mâncare chinezească, lipit afișe și lipit plicuri.
Andrei: Ipohondria este o boală grea, dar nu te omoară din prima.
Sintia: Ziua în care l-am cunoscut pe băiatul cu care sunt într-o relație de trei ani.
Mihai: “Ultima” țigară nu e niciodată ultima, mă învață experiența.
Smaranda: Cum am învănțat ce înseamnă “definitiv” și “adio”.
Dragoș: Textul va gravita în jurul solistului trupei rock KUMM.
Mihaela: Cum mi-am regăsit cea mai bună prietenă din copilărie.
Anca: Primul picnic primăvăratec se încheie cu amenințarea unui nor radioactiv.
Sandra: Pianul ar fi trebuit să fie viața mea. N-am fost de acord.
Adelina: Cum mi-am învins frica de a înțelege ce înțelege cel care mă citește.
Karin: Și la Paris sunt păduchi, dar mai ales prieteni.
Bilanţ
Cei care au participat la atelierul de toamnă de la CJI (un fel de modul pentru avansați al cursului obișnuit) au avut un scop precis în cele trei weekend-uri în care ne-am întâlnit: să încerce să ducă la capăt o poveste și să încerce să o publice. Acum, la aproape două luni de când ne-am despărțit, se poate face un mic bilanț.
Din cei 11 participanți, unul a fost “absolvit” de obligația de a scrie un text și transformat într-un al doilea editor. Din cei 10 care au muncit la o poveste, o bună parte și-au schimbat ideea cu care veniseră pentru că nu era fezabilă. (Pont: cu cât mai mică e povestea, cu atât ai mai multe șanse să-ți iasă).
Șapte din cele 10 texte au fost finalizate până în acest moment. Trei – din câte știu – sunt încă în stadiul de documentare. Iată ce s-a întâmplat, sau se va întâmpla, cu cele șapte: (Vă împărtășesc soarta lor ca să vedeți că nu glumeam când spuneam că – în ciuda crizei, lipsei de spațiu, fondurilor etc. – trăim vremuri bune pentru jurnalismul narativ):
– portretul ministrului culturii, Theodor Paleologu, a apărut în numărul de ianuarie-februarie al Esquire.
– portretul Mariei Costache, graficiana de la RomâniaFilm, a apărut în numărul din februarie al Tabu.
– despre cum se adună publicul care aplaudă la emisiuni TV (și cine face treaba asta), ați putut citi pe HotNews.
– de ieri, găsiți pe 9AM, povestea primului turneu prin care a trecut Marius Crăciun după ce a devenit campion mondial la jocul FIFA.
– celelalte trei texte, despre care vă voi spune mai multe în momentul în care vor apărea, le veți găsi în curând în Esquire, Tabu și într-un număr viitor al revistei Pilot Magazin.
Vremuri bune ÅŸi narative
Sunt vremuri bune pentru jurnalismul narativ în România. (Spun asta și sub influența – dăinuitoare – a debutului, aseară, a unui nou curs la CJI). Spun asta pentru că încet-încet, oamenii care au înțeles (și s-au înțeles cu) această formă își publică textele în tot mai multe locuri. Pe site-ul CJI am colectat ieri o serie de texte scrise (și publicate) de absolvenții cursului. Altele le puteți găsi în Tabu-ul din februarie (sau în orice Esquire recent și viitor).
Iar azi dimineață, a apărut unul scris de Sorana Stănescu pe HotNews.ro. Textul este despre Radu Bacalu, coordonator de public pentru emisiunile TVR. Dacă v-ați întrebat vreodată cum lucrează un om care facea lumea să aplaude, citiți textul Soranei.
“Åžtiri pe care le simÅ£i”
Am încercat un mic experiment în pregătirea cursului de jurnalism narativ care începe săptămâna viitoare. De obicei, după prima sedință, le dau participanților să citească câteva texte de “teorie”. De data asta, le-am dat textele înainte, din dorința de a folosi primul curs pentru a găsi un punct comun de plecare.
Unii dintre participanți mi-au împărtășit deja din reacțiile lor la acele texte. Una din cele mai comune se învârte în jurul a câtorva întrebări complementare: pot aplica asta în munca mea? E fezabil în România sau va fi doar o sursă de frustrare? Pot eu să fac așa cum mă sfătuiesc oamenii ăștia?
Pentru majoritatea, obișnuită cu graba și neglijența multor redacții, jurnalismul narativ și profunzimea cerută de această formă – în special în partea de documentare și de structurare a textului – pare o utopie. E frumos, spectaculos, dar imposibil de făcut în redacția mea. N-am să-mi conving șefii niciodată.
Reciteam aseară unul din aceste texte de “teorie” în care Walt Harrington explică motivele pentru care a ales să abandoneze știrile în favoarea jurnalismului narativ (el îi spune “intimate journalism”):
We all know news editors who instinctively salivate at a good news or investigative story but whose eyes, if you were to tell them that your goal was to render the “feeling of a living experience,” would glaze over as they assigned you to the ranks of the muddleheaded. This attitude has consequences.
The kind of journalism we end up doing is shaped by the way we think about our mission. If we think that a vital part of our job is to uncover, describe and evoke the texture, tone and meaning — the warp and woof, as people say — of the everyday lives of our readers, then the crucial role of intimate journalism comes suddenly and inevitably to the fore. This kind of journalism often gives up something in breadth and on-high authority in return for something gained in evocation and humanity. It is not “news you can use,” as the modern catchphrase goes but “news you can feel.”
Probabil vă întrebați cum naiba îi explici editorului tău că vrei să scrii “știri pe care le simți”, jurnalism care transmite o experiență și un sentiment pe lângă informații. Păi, nu îi explici. Îi dai să citească.
Acest post a fost inspirat de două e-mailuri, primite la distanță de o săptămână. Ambele erau FWD-uri, iar eu eram la capătul unui viral virtual care îndemna la citirea unui text. Subiectul unuia dintre e-mailuri suna așa: “Fwd: pt cand ai timp. merita…citit!” În corpul ambelor mesaje era același lucru, un text pe care l-am mai recomendat aici și pe care îl iubesc la nebunie.
E vorba de “Pearls Before Breakfast“, textul-experiment cu care Gene Weingarten de la Washington Post a câștigat în 2008 premiul Pulitzer pentru feature writing. Ideea pare simplă: un violonist de talie mondială coboară într-o stație de metrou din Washington, D.C. și cântă șase compoziții clasice. Vor realiza cei peste 1,000 de oameni care trec pe lângă el în 43 de minute ce li se întâmplă?
De ce a ajuns acest text un viral care circulă și prin România? Pentru că orice editor visează să publice o poveste în peste 7,000 de cuvinte? Nu. Ci pentru că transmite emoție. Pentru că vorbește despre cum trăim azi și cât de absorbiți suntem de propriile probleme. Și nu spune asta direct, nu face părerologie cum vedem mai pe peste tot, ci ARATÄ‚: scenele și vorbele oamenilor spun povestea. De aceea acest text a luat cinci luni de la concepție la publicare.
Dacă nu l-ați citit, citiți-l. Asta poate face o poveste bine documentată și bine scrisă. Daca l-ați citit odată, recitiți-l și urmăriți cum Weingarten creează suspans, cum reușește să vorbească cu trecătorii.
Întrebați-vă apoi, la final, cum se face că un articol de ziar reușește, pornind de la un experiment inocent la gura de metrou, să creioneze imaginea lumii în care trăim și a relației pe care o avem cu ea.
Cum își permite să scrie știri pe care le poți simți? Ce, ăsta-i jurnalism? Da. De o mie de ori, da.