Sesiunea de keynotes a Power of Storytelling
Dacă v-ați decis târziu să participați la conferința de jurnalism narativ pe care o organizăm în weekend cu Decât o Revistă trebuie să știți că nu e speranța pierdută. Chiar dacă cele 100 de locuri inițiale (pentru toată ziua) au fost date, am pus la dispoziție bilete pentru sesiunea de discursuri de dimineață.
Costă 20 de euro.
Sesiunea de keynotes înseamnă trei ore de povești de la patru jurnaliști fenomenali, care vor vor vorbi fiecare despre un alt subiect, îmbinând povești personale cu sfaturi.
– Laurie Hertzel, care va deschide, va vorbi despre puterea poveștilor bine scrise.
– Pat Walters va vorbi despre inovație în partea de producție și livrare a conținutului.
– Alex Tizon va vorbi despre documentare și munca jurnalistului.
– Jacqui Banaszynski va închide sesiunea de dimineață cu un discurs despre etica jurnalismului narativ și despre relațiile dintre povestitor și subiect.
Descrierea completă a acestor discursuri o găsiți pe site. Tot acolo găsiți și formularul de înregistrare – va fi activ până vineri dimineață.
Cum se scriu poveÅŸtile de Pulitzer
UPDATE: Înscrierea a fost sistată pentru că am atins numărul maxim de participanți. Dacă doriți să fiți trecuți pe o listă de așteptare, scrieți la inscriere@decatorevista.ro.
—-
Vrei să afli cum se pregătește și se scrie un articol câștigător de Pulitzer? Vrei să afli mai multe despre jurnalismul narativ? Vrei să afli niște tehnici pe care să le folosești în munca ta de zi cu zi? Vino pe 30 iunie la prezentarea organizată de Decât o Revistă susținută de Jacqui Banaszynski, un reporter-editor-trainer cu 30 de ani de experiență de presă și un Pulitzer în tolbă. (Formularul de înscriere e aici.)
Prima oară am văzut-o pe Jacqui Banaszynski predând la un curs numit Reporting, cărămida masterului pe care l-am terminat la Missouri School of Journalism. Jacqui era oaspete în auditoriul cu peste 50 de oameni și într-o oră m-a învățat mai multe despre cum poți transforma o idee într-un articol decât învățasem în patru ani de școală românească. Prezentarea ei de atunci se numea “Seven paths to story (and an eight way)“ și inventaria tipurile de materiale pe care le poți produce din orice idee ““ de la un eveniment banal, la o știre copleșitoare.
Deși orarul meu nu s-a sincronizat cu niciun curs de-ale ei, am urmărit-o la seminarii, i-am cerut sfaturi când trecea prin redacția ziarului patronat de școală și ocazional am scos-o la cafea, ca să mai fur din știința ei și să mă bucur de tăvălugul de energie pe care-l dezlănțuie când povestește. Când m-am întors în România, cuvintele pe care mi le-am agățat deasupra biroului de la Esquire îi aparțineau:
Stories are our prayers. Write and edit them with due reverence. Stories are parables. Write and edit and tell yours with meaning. Stories are history. Write and edit and tell yours with accuracy and understanding and context and with unwavering devotion to the truth. Stories are music. Write and edit and tell yours with pace and rhythm and flow. Stories are our soul. Tell them as if they are all that matters.
Acum Jacqui vine în România, în principal ca să lucreze cu echipa Decât o Revistă, o revistă născută pentru a aborda cât mai multe dintre cărările care transformă o idee într-o poveste și pentru a vorbi cititorilor despre ce și cum și de ce trăim astăzi în România.
Am invitat-o și pentru că îmi doresc ca alții să beneficieze de experiența de a fi în aceeași cameră cu ea. De aceea am organizat o prezentare deschisă, ajutați și de la prietenii de la CROS, despre cum faci povești jurnalistice memorabile. Detaliile le găsiți mai jos:
CINE: Jacqui Banaszynski e un reporter-editor-trainer cu peste 30 de ani de experiență în jurnalism. A fost redactor-șef adjunct la Seattle Times, trainer la Institutul Poynter și a câștigat premiul Pulitzer pentru unul dintre primele reportaje profunde despre efectele HIV/SIDA. Jacqui predă scriitură la Missouri School of Journalism, unde e și Knight Chair in Editing. Mai multe despre ea, aici.
PENTRU CINE: 60 de participanți, studenți și absolvenți de jurnalism și comunicare (PR, marketing, publicitate); traineri; jurnaliști; profesori; oameni pasionați de presă de calitate.
CE: O discuție liberă despre jurnalismul narativ, scopul poveștilor, importanța documentării în scrierea articolelor de profunzime, viitorul reportajului.
CÂND: Miercuri, 30 iunie, ora 11:00-13:00. (Include o prezentare, urmată de discuții libere cu participanții.)
UNDE: Muzeul Național de Artă Contemporană, Auditoriul de la etajul 4.
CUM: Ca să vă înscrieți, completați formularul de aici. Taxa de participare* este 25 de lei și se achită la fața locului. Numărul de locuri este limitat la 60, așa că vă sugerez să vă înscrieți din timp.
* Taxa de participare va fi direcționată către Decât o Revistă, un proiect de jurnalism independent care are nevoie de sprijinul cititorilor pentru a continua să producă (și să tipărească) povești de calitate. La fața locului veți putea cumpăra cu reducere numărul #2 al revistei și alte obiecte DoR.
Dacă aveți întrebări, scrieți la inscriere@decatorevista.ro.
25 de surse de optimism
(De ce n-am scris în ultima vreme? Din cauza DoR #2, care a ieșit în weekend).
Vineri am vorbit pentru a treia oară la Optimism, un eveniment care împlinește un an în vară și care, pentru mine, e o șansă de a mă întâlni cu oameni pricepuți și pasionați de ce fac. E promisiunea nespusă a unei astfel e conferințe și când funcționează, e minunat.
În România lipsesc comunicările publice și conferințele menite să transmită o experiență și să îți insufle o stare ““ cel mai des se practică PowerPointurile, ori vorbirile interminabile și monotone, de parcă scopul vorbirii ar fi ca autorul să-și păstreze o imagine scorțoasă și serioasă (ca la școală). În același timp, toți dăm linkuri către discursuri de la TED sau alte locuri similare, nu doar pentru că ne place subiectul, ci și pentru că ne place prezentarea.
Optimism are ceva din acest ADN eclectic și am apreciat încă de la prima ediție curajul organizatorilor. A lui Manafu și Evensys, a agenției The Practice, dar mai ales a brandului care ține evenimentul în spate, Gusto Pufuleți. E rar să vezi un organizator care are curajul de a susține un eveniment menit să încânte și mai puțin să vândă. Un eveniment de la care pleci respectând brandul pentru că ți-a oferit ceva; n-a vrut pur și simplu să-ți ia sau să-ți bage pe gât produsul. (Schimbul sărăcăcios, din care beneficiul principal e al celui care deține puterea, e o dinamică prea des întâlnită la noi.)
Din punctul meu de vedere, “datul de ceva” e esențial și e asta e valabil și în scris și când vorbești unor oameni. Nu ajunge să le spui ce voiai, trebuie să-i lași cu ceva. Prima ediție mi-a oferit șansa să îmi expun viziunea mea despre importanța poveștilor, dar am încercat s-o fac într-un fel care să-i convingă și pe cei din sală de importanța poveștilor lor. La a doua am participat mai activ, întâi ca moderator al unei sesiuni de discuție, apoi ca speaker ““ Optimism 2 a fost locul unde am anunțat Decât o Revistă și unde am arătat în premieră coperta numărului pilot.
Å¢in minte că la a doua ediție l-am acostat pe Eliodor Apostolescu de la Gusto într-o pauză de cafea și l-am rugat să continue să susțină Optimismul pentru că e un soi de cură de umanitate. Poate fi un loc pentru spus povești, un loc în care te încarci cu energia necesară ca să-ți duci proiectele la capăt.
Așa am definit optimismul când am vorbit la această a treia ediție, una la care m-am gândit să încerc să fac altceva – să folosesc parametrii de sinceritate ai evenimentului ca să inventariez 25 dintre sursele mele de optimism, de fapt o scuză ca să rog publicul să se gândească la ale lor. De ce? Pentru că dacă știm ce ne face să trecem peste momentele mai puțin bune, vom ști să apelăm la aceste unelte când avem chestii de făcut.
E ce le spun tot timpul reporterilor pe care îi editez: învăță cine ești, învață-ți rutina și obsesiile și lucrurile care te ajută să documentezi și să scrii. Apoi îmbrățișează-le și folosește-le ca să fii productiv.
Printre sursele mele de Optimism (le poți vedea mai jos pe toate) se numără familia, prietenii, munca, Batman, pufuleții Gusto, și Decât o Revistă – care s-a lansat în ziua conferinței. Gusto e pe listă pentru că îi consider un exemplu de interacțiune benefică și onestă între brand și consumator, un exemplu de companie care dă ceva înapoi (un lot care s-a subțiat în ultimii doi ani). Îi apreciez și pentru că au susținut DoR #2, și nu oricum, ci construind o reclamă de print diferită de ce apare în majoritatea revistelor comerciale ““ un ad făcut să spună o poveste și să transmită ceva, așa cum sunt minunile Heineken (cu meciul Real-Milan), Samsung (cu oile cu LEDuri) sau, în print, Louis Vuitton.
Desigur că n-a fost totul roz; această a treia ediție a părut bântuită de speakeri care nu și-au respectat timpul alocat. Aș dori pe viitor să văd conferința ieșind din bula de Twitter, anunțându-se cu luni înainte, crescând în ce ar putea să fie ““ un soi de TED jucăuș, cu oameni care cred într-un mai bine și care vor să povestească despre de ce fac ce fac.
Asta e o sugestie de viitor, nu un vot de blam. Cât timp ținem în viața astfel de evenimente la care se pot spune povești, eu am să rămân optimist.
PS: La finalul prezentării am rugat oamenii să-și inventarieze motivele lor de Optimism pe o foaie de hârtie. În curând o să vă împărtășesc și lista completă.
Prezentarea filmată:
Povestea mea în 6 cuvinte
Am făcut la cursul de joi un exercițiu de concizie. Zilele astea voi citi primul draft al textelor personale scrise de cursanții mei și i-am rugat să-și definească povestea în cât mai puține cuvinte. În șase mai precis. Iată ce a ieșit. Exerciții similar am mai făcut și cu grupurile anterioare (aici și aici în șase cuvinte; aici în 10 cuvinte).
Tea: Sora mea mi-ar putea fi fiică.
Maria: Cum am acceptat despărțirea părinților mei.
Oana: Dragoste și ură cu strungăreața mea.
Roxana: Mama l-a iubit mai mult pe tata.
Mădălina: Semăn cu bunica mea. Amândouă uităm.
Dana: Cum am învățat să nu disper.
Eugenia: Cum mă poate schimba secretul bunicii.
Paul: Ce s-a schimbat citind-o pe mama.
Sabrina: Tata descoperă că sunt fiica lui.
Curs de design editorial cu Ray Bobar
Până luni, 18 ianuarie, cei interesați de design pot aplica pentru cursul de design editorial pe care Ray Bobar îl va începe la Centrul pentru Jurnalism Independent, un dar pentru cine vrea să învețe despre construcția vizuală a unei reviste:
Cursul explorează designul grafic pe forme de întindere mare. În timp ce subiectele de discuție vor fi revistele, abilitățile asimilate ““ crearea de secvențe coerente de pagini, prezentarea tipurilor diferite de informație în același context, crearea de identitate de brand pentru publicații ““ se aplică și altor direcții de lucru în design: rapoarte anuale, documente de business, ziare, broșuri, cărți, publicații electronice și alte tipuri de documente cu mai multe pagini.
Cineva îmi spunea odată despre Ray că vorbește despre fonturi ca despre niște bomboane de ciocolată. Așa e. Dar la fel vorbește și despre griduri, spațiere, ilustrarea unui material, ș.a.m.d. E rar să poți sta câteva săptămâni în preajma unui om care își ia munca atât de în serios – poate asta ar fi cea mai importantă lecție pe care ați putea s-o învățați de la el.
Mai multe despre curs, aflați aici. Portofoliul lui Ray e aici. Și câteva deschideri de materiale pe care le-a făcut Ray pentru Esquire (am scris acest post după ce l-am văzut vorbind; seara conferinței lui e seara când s-a născut ideea de a face Decât o Revistă).
Curs de jurnalism narativ din ian. 2010
În ianuarie voi relua cursul de jurnalism narativ la Centru pentru Jurnalism Independent. Detalii găsiți în anunțul CJI și – mai ales – în documentul de descriere. Vă sfătuiesc să-l citiți cu atenție.
Fac o precizare esențială: e un curs de jurnalism, nu unul de scriere creativă. Cuvântul “narativ” din titlu sună tentant, dar e subordonat cuvântului jurnalism. Asta nu înseamnă că trebuie să lucrați în presă, nici pomeneală, dar trebuie să înțelegeți că vom discuta și scrie despre lucruri adevărate, verificabile și documentabile.
Alte detalii din anunțul CJI:
Cursul se va desfasura la sediul CJI in zilele de joi, de la 17.30 la 20.30, pe parcursul a 11 sedinte saptamanale. Taxa de participare este de 400 RON si se poate achita in maxim 6 rate, incepand cu prima sedinta a cursului.
Pentru inscriere va rugam trimiteti un CV, o scrisoare de intentie, un articol (nu scris de voi) pe care il considerati model de scriitura si doua idei pe care doriti sa le abordati, motivandu-va alegerea. Deadline-ul este 18 decembrie, ora 16:00. Trainerul va selecta 10 participanti.
Dacă mai aveți întrebări – și descrierea de curs nu vă lămurește – folosiți secțiunea de comments. Dacă sunteți curioși ce au învățat cei care au trecut prin acest curs înaintea voastră, citiți secțiunea “Ce-am învățat”.
UPDATE: Georgiana Ilie și Ani Sandu au făcut acest curs în 2008. Le-am rugat să scrie ce a însemnat pentru ele. (Pe Jo și Ani le-ați putut citi printre altele în Esquire, Tabu, Marie Claire sau Decât o Revistă).
JO: Cursul de jurnalism narativ a fost locul în care am învățat că jurnalism înseamnă, cel mai mult, muncă. Nu inspirație, nu străfulgerări de geniu, nu întoarceri iscusite de frază. Jurnalism înseamnă să ieși pe teren, să vorbești cu oameni, să citești și să te documentezi până când visezi numai subiectul la care lucrezi și, când partea aceasta s-a încheiat, să fii pregătit să scrii pentru cel care nu știe nimic. Apoi să rescrii de vreo patru ori. Pentru că nu e nimic întâmplător în procesul prin care o idee devine un articolul publicabil. Totul e rezultatul unei rigori profesionale pe care o stăpânești mai bine pe măsură ce o exersezi. La curs am scăpat de mai toate ideile boeme pe care le aveam despre munca de reporter și le-am înlocuit cu o metodă practică pe care aspir să o respect tot mai mult pe măsură ce continuu să învăț să fiu jurnalist.
ANI: Cursul de jurnalism narativ de la CJI e un amestec de workshop de scriitură și școală de jurnalism, ideal pentru cei ce vor să spună povești în amănunt. Nu exagerez descriindu-l drept o bucurie și un boost de optimism. Din grupa mea, toți ne-am molipsit de la entuziasmul lui Cristi și ne-am trezit mai dornici de scris și mai productivi. Ce am descoperit după e că acesta e doar începutul. Cursul e de fapt o “Introducere în jurnalismul narativ”. Îți dă câteva unelte și indicații, dar de tine depinde dacă vei continua să sapi pe cont propriu după povești și modalități noi de a le spune corect și creativ.
Ce vreţi de la cursul de jurnalism narativ?
Am fost întrebat adesea în ultimele luni dacă voi relua cursul de jurnalism narativ pe care l-am ținut la Centrul pentru Jurnalism Independent.
Nu va avea loc în această toamnă, dar mă gândesc să-l reiau la începutul anului.
Aș vrea însă să știu cine și de ce vrea să facă acest curs. Ce v-a stârnit interesul și ce sperați să învățați. Aș vrea să discutăm față în față despre asta – să vă spun ce am făcut până acum, cum ar arăta programa și să vedem dacă suntem pe aceeași lungime de undă.
Putem să avem această discuție luni seară, 19 octombrie, de la ora 17:00 la CJI (Bdul Elisabeta nr.32, etaj 1). Vă aștept la o întâlnire informală, să povestim despre curs, scris și desigur, jurnalism narativ.
Vă rog să vă confirmați prezența, până luni dimineața la 10:00, printr-un e-mail la ascrie@gmail. com.
Călătorie cu oprire între staţii
Mihaela Iancu a lucrat la acest articol astă iarnă și primăvară, în timpul ultimului curs de jurnalism narativ pe care l-am predat la CJI. Povestea este despre un Ticu, un șofer de troleu din București, iar Mihaela folosește una dintre cursele lui de dimineață pentru o călătorie prin diverse momente din trecutul lui, care puse cap la cap l-au adus unde e azi.
Ce e minunat la munca Mihaelei – printre altele – e punctul de pornire. A citit într-un articol despre un troleu în care s-a auzit Nina Simone și s-a dus la depou să-l caute pe omul “responsabil” cu așa muzică în mijloacele de transport.
Citiți pe Liternet despe omul pe care l-a găsit. La final, Mihaela împărtășește și câteva lecții:
Mi-a fost greu să mă adun în scris, nu găseam structura și a venit abia în clipa în care am știut cine este Ticu în povestea pe care o spun eu. Abia când am priceput că nu pot avea pretenția să-l epuizez ca om și nici că dețin adevărul despre el. Trebuia să aleg o fărâmă și să mi-o asum, cu interpretări cu tot. Am tăiat mult, am rescris mult (au fost patru drafturi chinuite), am avut secunde în care am simțit eliberarea, zile la rând în care am urât textul și neputința mea de a-l crește, ore în care am fost atât de geloasă pe fragmente din materialele colegilor mei care mă emoționau :).
Am învățat că limpezimea este o calitate importantă a unui text. Am căutat precizie și acord cu ritmul personajului meu. Scrisul era căutarea asta și dacă nu mi-aș fi asumat încercările de atunci, astăzi sigur l-aș fi rescris altfel – mai tăios și mai dens – pentru că și eu sunt puțin diferită.
Puţin despre atelierele de scriitură
Inițial voiam să postez încă un text despre Islanda (și cum a falimentat), scris în aceeași perioadă ca și cel din Vanity Fair, dar The New Yorker n-a încărcat decât o descriere. Lecția era că un text nu e niciodată scris până nu-l scrii (și) tu. Diferențele de ton și abordare dintre Michael Lewis și Ian Parker sunt palpabile și chiar dacă VF și New Yorker fac parte din același trust nu înseamnă că au aceiași cititori. În România auzi prea des spunându-se: “ah, păi X a apărut luna trecută în Y”. Dar asta e o poveste pentru mai târziu.
Rămânând totuși la The New Yorker, vă recomand un text despre predat scriitură, mai precis despre cursurile și programele academice de creative writing. E mai degrabă vorba de predat ficțiune aici, dar stilul de lucru în atelier e folosit și la unele cursuri de jurnalism (mai ales în cele de scriitură de revistă).
La master am trecut printr-un astfel de curs și a fost probabil modelul pe care l-am folosit – inconștient sau nu – în cursurile pe care le-am ținut de la CJI. Probabil de aceea s-a șoptit ocazional că grupurile de acolo erau “secte”. O astfel de interacțiune preferă dialogul în locul prelegerii, iar învățarea se face din interațiunea cu cei din jur – da, un fel de terapie de grup. Întrebarea “se poate învăța scrisul?” e elefantul care bântuie aceaste adunări, neaducând deobicei prea multe răspunsuri afirmative.
Cum funcționează un astfel de atelier?
The workshop is a process, an unscripted performance space, a regime for forcing people to do two things that are fundamentally contrary to human nature: actually write stuff (as opposed to planning to write stuff very, very soon), and then sit there while strangers tear it apart. There is one person in the room, the instructor, who has (usually) published a poem. But workshop protocol requires the instructor to shepherd the discussion, not to lead it, and in any case the instructor is either a product of the same process””a person with an academic degree in creative writing””or a successful writer who has had no training as a teacher of anything, and who is probably grimly or jovially skeptical of the premise on which the whole enterprise is based: that creative writing is something that can be taught.
Grosul textului lui Louis Menand e despre programele americane de creative writing – ce funcționează, ce nu, dacă izolează scriitorii sau dacă, dimpotrivă, îi ancorează în timpurile în care trăiesc etc. Finalul însă e universal. Concluzia – personală – a lui Menand e că atelierele de scriitură funcționează – nu te învăță neapărat cum să scrii, dar te învață că trebuie să scrii dacă asta îți dorești. Și te învață că nu ești singurul care se luptă cu incertitudini și probleme:
[In] spite of all the reasons that they shouldn”™t, workshops work. I wrote poetry in college, and I was in a lot of workshops. I was a pretty untalented poet, but I was in a class with some very talented ones, including Garrett Hongo, who later directed the creative-writing program at the University of Oregon, and Brenda Hillman, who teaches in the M.F.A. program at St. Mary”™s College, in California. Our teacher was a kind of Southern California Beat named Dick Barnes, a sly and wonderful poet who also taught medieval and Renaissance literature, and who could present well the great stone face of the hard-to-please. I”™m sure that our undergraduate exchanges were callow enough, but my friends and I lived for poetry. We read the little magazines””Kayak and Big Table and Lillabulero””and we thought that discovering a new poet or a new poem was the most exciting thing in the world. When you are nineteen years old, it can be.
Did I engage in self-observation and other acts of modernist reflexivity? Not much. Was I concerned about belonging to an outside contained on the inside? I don”™t think it ever occurred to me. I just thought that this stuff mattered more than anything else, and being around other people who felt the same way, in a setting where all we were required to do was to talk about each other”™s poems, seemed like a great place to be. I don”™t think the workshops taught me too much about craft, but they did teach me about the importance of making things, not just reading things. You care about things that you make, and that makes it easier to care about things that other people make.
And if students, however inexperienced and ignorant they may be, care about the same things, they do learn from each other. I stopped writing poetry after I graduated, and I never published a poem””which places me with the majority of people who have taken a creative-writing class. But I”™m sure that the experience of being caught up in this small and fragile enterprise, contemporary poetry, among other people who were caught up in it, too, affected choices I made in life long after I left college. I wouldn”™t trade it for anything.
Scrisori îngălbenite
Mihaela a scris despre căutarea prietenului din copilărie. Interesant e punctul din care a pornit. Căutând idei pentru textul acesta, Mihaela a intrat în cutia cu amintiri. Din poveștile descoperite acolo a ales-o pe Andreea, prietena ei din școală, care emigrase cu familia în Canada. Nefiind cea mai tehnologică fată – asta o spune ea – Mihaela a început cu o vizită la apartamentul bunicilor Andreei.
Aflați din text ce s-a întâmplat mai departe.
==================================
SCRISORI ÎNGÄ‚LBENITE
De Mihaela Năftănăilă
==================================
Stăteam turcește în mijlocul camerei și răsfoiam scrisorile de la Andreea, prietena mea cea mai bună din copilărie, care a emigrat în Canada. Le redescoperisem într-o cutie de suveniruri, după o noapte de februarie, petrecută acasă la ai mei.
Citeam și cu fiecare rând parcurs, parcă nu mai aveam stare. În ultima vreme mă tot gândisem la Andreea: ce mai face, cum s-a schimbat, cum arată. Am văzut-o ultima oară acum zece ani, în 1999, când s-a întors în țară să își viziteze bunicii. Împlinisem 17 ani și mi-a adus prima mea trusă de farduri. Lăsase în urmă o fetiță și a găsit o domnișoară cu vreo 13 kilograme mai slabă, cu părul lung, colanți negri, lucioși și sandale de Fonseca, roz fosforescent.
(…)
Restul pe Liternet.ro, alături de un mic dialog cu Mihaela.