Selecţii din ce am citit în 2009
10 (+1) texte pe care le-aș reciti oricând – toate au apărut anul trecut:
1. David Grann ““ Trial by Fire. Despre pedeapsa cu moartea, justiție și Todd Willingham.
2. William Langewiesche ““ The Devil at 37.000 Feet. Două avioane s-au ciocnit în aer.
3. Ariel Levy ““ Either/Or. Cazul atletei Caster Semenya este pretextul unei povești despre sexe și despre cât de mult avem nevoie de constante ca să înțelegem lumea în care trăim.
4. Jon Reiner ““ The Man Who Couldn”™t Eat. Un eseu personal după care nicio masă nu va mai fi ca înainte.
5. Alex Kotlowitz ““ All Boarded Up. Cum să înțelegi criza ipotecară din SUA, citind despre un oraș semi-pustiu și despre oamenii care încearcă să-l țină pe picioare.
6. Tom Junod ““ The Miracle of John Updike. Și o iubire care a început cu Rabbit Redux.
7. William Langewiesche ““ The Pirate Latitudes. Textul esențial despre pirații din Somalia.
8. Jeanne Marie Laskas ““ Game Brain. Fotbalul american, văzut prin ochii unor doctori care au studiat creierele jucătorilor și nu le-a plăcut ce-au găsit (de completat cu textul lui Malcolm Gladwell, Offensive Play
9. Michael Finkel ““ How I Convinced a Death-Row Murderer Not to Die. Un text despre un bărbat care și-a ucis soția și cei trei copii, scris de jurnalistul căruia i-a furat identitatea în 2002.
10. Margaret Talbot ““ Brain Gain. Studenția și substanțele neurostimulante.
– Gabi
Realitatea devenită carte
Unele povești sunt atât de complexe încât nu pot fi epuizate într-un articol. De-asta mulți dintre jurnaliștii americani enumerați pe acest blog au publicat și cărți de nonficțiune devenite clasice ale genului.
Jonathan Harr este un astfel de jurnalist. El preferă să scrie despre grupuri de persoane implicate într-o acțiune cu suișuri, coborâșuri și, ideal, un deznodământ care să încheie și povestea lui.
La fel ca Talese, Harr petrece foarte mult timp cu un subiect. I-a luat opt ani ca să documenteze și să scrie prima lui carte, A Civil Action, celebră pentru abordare și pentru accesul incredibil pe care l-a obținut. Harr a urmărit procesul dintre opt familii din Massachusetts și două corporații, alegându-și ca protagoniști avocații acuzării și reușind să fie aproape în permanență în preajma lor, chiar și la cele mai delicate și importante întâlniri. (A Civil Action a fost ecranizată în 1998, cu John Travolta și Robert Duvall în rolurile principale)
A doua carte a lui Harr, The Lost Painting, despre un tablou de Caravaggio dispărut din Italia și descoperit într-o mănăstire din Dublin, a fost tradusă și la noi (Tabloul pierdut, Editura RAO).
Anul trecut, jurnalistul a fost invitat la o universitate din Chicago și a vorbit despre cum a ajuns să scrie nonficțiune, cum a documentat A Civil Action și cum lucrează de obicei. Fragmente audio aici. Mai jos un citat-antidot pentru frica de scris:
I think that what I wanted to do was do something that somebody else read, not just me, do something that didn”™t just get stuck in the bottom of a desk drawer and turn yellow with age. I wanted to try, to see if I could write. First of all I wasn”™t sure that I was any good at writing (“¦) You wanna be a writer, but when you”™re 20, 22, 23 years-old you wonder “œDo I have the talent? Am I good enough? Can I do it?” There”™s no way of answering that question except by doing it.
După ce-l ascultați pe Harr, citiți și cel mai recent story pe care l-a scris pentru The New Yorker. Lives of the Saints este despre taberele sudaneze de refugiați din Ciad, unde a stat șase săptămâni.
– Gabi
Formula blocajului
Pentru că s-a tot vorbit de căni în ultima vreme, mă gândesc serios să-mi iau una pe care să scrie “Uită de n”.
Cristi ne-a spus de multe ori mie și colegilor de la curs că jurnaliștii pe care îi citim și-i admirăm aveau peste 30 de ani când au scris textele noastre preferate. Că trebuie să avem răbdare, să exersăm și să nu ne deprimăm comparându-ne cu ei.
Contraexemplu trist. Când dau de un text care-mi place, scad vârsta mea din cea pe care o avea jurnalistul când l-a scris, ca să văd dacă am vreo șansă cât de mică să fac ceva atât de bun peste n ani (orice n > 15 pare o distanță foarte prietenoasă). De curând, am citit The Devil and John Holmes, un articol de Mike Sager pe care vi-l recomand. M-am uitat la data publicării: 1989. Și am aplicat formula. Sager avea, atunci, 33 de ani. Când am văzut că el – eu < 15 , m-am pleoștit (= n-am mai vrut să scriu nimic).
Deși te face să vrei mai mult de la tine, comparația are și un revers. Intimidează. De-asta mă gândesc că un mesaj pe o cană ar putea fi un tratament bunicel.
Înainte să plec la cafea, vă propun încă un text ce face referire la filmele pentru adulți. The Devil in Greg Dark îl are în prim-plan pe Gregory Dark, care în anii “™90 făcea filme explodând de violență pornografică, iar la începutul anilor 2000 lucra la videoclipurile virginelor muzicii pop din America: Britney Spears, Mandy Moore etc. E un text amărui, care îmi place atât pentru cum dozează surpizele, cât și pentru ce reușește să transmită.
Autorul? Tom Junod. În cazul lui, nici n >25 n-ar fi liniștitor.
– Gabi
* Data viitoare, variațiuni pe The Passion of the Christ.
Jurnalism la înălţime
Unul dintre lucrurile care îmi plac la jurnalismul narativ este posibilitatea de a recrea milimetric un eveniment dramatic, trecând prin toate momentele prin care un scriitor își trece subiectele de roman sau nuvelă. Dacă este bine făcut, un articol cu intrigă, punct culminant și deznodământ poate avea asupra cititorului un impact mai puternic decât o bucată bună de ficțiune, pentru că are avantajul realității.
William Langewiesche este un jurnalist american care înțelege avantajele unei astfel de structuri și știe să folosească impecabil gradațiile pe care ea le presupune.
Pilot profesionist ca și tatăl său, Langewiesche s-a legat de zbor în câteva dintre articolele lui importante și de fiecare dată a reușit ca, mergând pe firul întâmplărilor, să atingă probleme mari care altfel ar fi fost greu de explorat. The Crash of EgyptAir 990 prezintă dezastrul în urma căruia au murit 217 pasageri, dar vorbește despre cum comunicarea ineficientă dintre țările din lumea a treia și cele din lumea dezvoltată duce, inevitabil, la război. Columbia’s Last Flight evocă dezintegrarea navetei spațiale Columbia, dar pune în discuție minusuri ale sistemului din spatele misiunilor spațiale.
Langewiesche știe să-și aleagă subiectele. De aceea m-am bucurat zilele trecute, când am văzut noul lui articol din Vanity Fair. The Devil at 37.000 Feet recreează ziua și momentul din 2006, când un avion privat Legacy 600 s-a ciocnit de un Boeing 737 care avea la bord 154 de oameni. Încercând să explice cum s-a putut întâmpla așa ceva în era preciziei absolute, jurnalistul a scris o poveste-experiență care-ți taie respirația și pe care n-o poți lăsa din mână nici măcar după ce s-a terminat.
– Gabi
A fi acolo
Fac reporting. Pentru un articol mic, a cărui scriere e pur formativă. Antrenamentul la perete de care am nevoie ca să învăț să iau notițe mai multe și mai complexe, să vorbesc cu mai mulți oameni, să mă gândesc mai mult la subiectul meu. Apoi să lucrez după o schemă, să depind mai puțin de citate, să scriu cu mai multă siguranță. Dar, până la acea parte dură și complicată (pentru mine), exersez ceea ce Gay Talese numește “œthe art of hanging out” și mi se pare extraordinar.
Citisem mai demult, și mi-a zis-o și Cristi, că oamenii sunt dispuși să-ți spună despre ei mai mult decât crezi tu că ar vrea. Că important e să taci, să asculți și să-ți amintești că nu tu ești protagonistul întâlnirii, ci ei. Totul depinde până la urmă de încredere, pe care nu au cum s-o capete în jumătate de oră de întrebări mitraliate, așa cum nici tu nu ai cum să capeți esența articolului de la primul interviu. De-asta îmi place documentarea prelungită.
Stând cu personajul meu de acum, mă minunez continuu că sunt acolo ca să o privesc lucrând, bându-și ceaiul de dimineață și interacționând cu colegii. Sunt o intrusă primită cald, o umbră acceptată senin și cred că tot ce derivă din acest acces face reportingul atât de minunat. Aproape că nu-mi mai doresc să citesc altceva decât notițele strâmbe din carnețelul meu.
Dar pentru că pe acelea chiar n-ați vrea să le vedeți, și pentru că s-a scris acum o lună despre genii și despre Malcolm Gladwell pe blog, vă recomand profilul lui (sau portret) din revista New York. Articolul încearcă să explice succesul imens al acestui jurnalist aparent timid și modest, care primește mii de dolari ca să vorbească în public și care expune simplu idei complexe, într-un un stil copiat de din ce în ce mai mulți tineri scriitori.
Și, dacă vreți un articol pe care să nu-l uitați prea ușor, citiți Just Another Father-Son Story, al lui Robert Kurson. Este povestea lui Adragon De Mello, un copil crescut, proiectat de tatăl lui să devină geniu și ce s-a întâmplat până la urmă cu cei doi. Exact tipul de text care îți face chef să-ți cauți personaje și să începi documentarea.
– Gabi
Trei din Rolling Stone
Comentariul lui Cristi despre doza de surpriză de care au nevoie articolele, mi-a amintit de trei profiluri din Rolling Stone, pe care le-am citit cu respirația tăiată. Nu atât pentru scriitură sau concept, cât pentru scenele incredibile în care intră autorii, pentru dialoguri, pentru cum permit un plonjon intens în viețile celor trei personaje: Fiona Apple (1998). Pete Doherty (2006). Amy Winehouse (2008).
– Gabi
Cei care plănuiesc şi cei care se avântă
Roy Peter Clark și Don Fry împart jurnaliștii în planners și plungers, în funcție de modul în care își încep textele. Planners sunt cei care au ideea centrală și o organizare generală a textului încă dinainte de a se apuca de scris. Ei știu exact unde trebuie să ajungă și pe unde s-o ia ca să atingă destinația. Plungers n-au treabă cu așa ceva. Se aruncă pur și simplu în subiect și scriu până găsesc o direcție. Pentru a-și structura textul, sucesc paragrafele până când au senzația că lucrurile fac sens. Ei sunt oamenii care ies din casă cu o țintă vagă și care preferă s-o ia pe străduțe necunoscute decât să parcurgă mental drumul înainte de a pleca. Uneori se pierd.
Eu sunt un plunger. Eu mă uit cu jind la o schemă precum cea făcută de Cristi la articolul despre Bucurenci. Primul meu draft este ceea ce Roy Peter Clark numește vomit draft. Este draftul de curățare. Pur și simplu arunc acolo tot ce-mi trece prin minte, iar rezultatul este un amalgam de idei și notițe pe care i-l arăt editorului cu rușinea unui elev care îi spune învățătoarei că a făcut pe el.
Pentru că am promis că voi spune ce citesc, trec de la drafturile mele de oroare, la cel al unui jurnalist care a primit Pulitzer pentru feature writing în 2001. Tom Hallman (The Oregonian), a scris povestea lui Sam Lightner, un puști cu o malformație care l-a desfigurat pe partea stângă și de care decide că vrea să scape cu orice risc la 14 ani. The Boy Behind the Mask este un articol în patru părți despre nevoia unui adolescent de a fi ca toți ceilalți.
Hallman a petrecut mai mult de zece luni cu Sam, a mers cu el la școală și i-a fost alături în cele mai dificile și mai importante momente din această perioadă. În prima parte veți găsi în text un dialog din 1999, când Sam a fost spitalizat și nu putea vorbi. Hallman nu a fost acolo atunci, dar l-a reconstruit folosind și carnețelele pe care Sam scrisese pentru a comunica și pe care mama lui le păstrase. Pentru acuratețe, nu a pus în ghilimele decât replicile băiatului.
Jack Hart, editorul textului, a postat primul draft al primei părți, împreună cu notele de editare adresate lui Hallman, ceea ce m-a încântat, pentru că nu în fiecare zi ai ocazia să intri în bucătăria unui articol de Pulitzer pentru a înțelege că și acolo mâncarea se face treptat și nu apare pe platou ca prin minune. Sfaturile editorului sunt vitale la primul draft. De ele depinde tot ce urmează să se întâmple cu textul.
PS: Partea a treia a poveștii lui Hallman descrie operația de 13 ore, menită să-l aducă pe Sam cu un pas mai aproape de normalitate. Este o relatare atât de intensă și de completă, cu personaje atât de puternice (doctorii Mulliken și Marler), încât ar fi meritat ea singură un premiu. Mi-a amintit de o altă operație (de data asta pe creier) descrisă formidabil de Jon Franklin în Mrs. Kelly”™s Monster, textul care a luat primul Pulitzer dat la categoria feature writing, în 1979.
Știu că nu e weekend, dar textele merită.
– Gabi –
Ce citeÅŸte Gabriela
Am vrut de la început ca acest blog să fie o conversație; cel puțin o șansă să auziți mai multe voci vorbind despre procesul care stă la baza unei bucăți de jurnalism narativ (sau feature, sau reportaj, sau jurnalism literar, sau jurnalism intim sau new journalism… Taxonomia, dacă-mi permiteți termenul, poate fi obositoare.)
Începând de azi, pe acest blog va scrie și Gabriela Pițurlea. Am s-o las pe Gabi să se prezinte singură mai pe larg (vezi mai jos), dar trebuie totuși să spun câte ceva. Am cunoscut-o acum un an, la primul curs pe care l-am ținut la CJI (unde a scris textul ăsta). Nu știa ce vrea să facă – ba chiar spusese în scrisoarea de intenție că se gândește la publicitate. Cred că i-a trecut.
De atunci, am editat-o de câteva ori pentru Esquire și am văzut cum fiecare poveste pe care a scris-o a fost mai completă și mai convingătoare (citiți aici cum a scris cel mai frumos text al ei de până acum). Gabi e la început de drum și despre asta am rugat-o să scrie pe acest blog: cum crește ca jurnalist, ce descoperă, ce învăță, și – mai presus de toate – ce citește.
— Cristi
Undeva între primul și al doilea an de facultate, am uitat ce căutam la Jurnalism. Începusem să gândesc lumea în piramide inversate, ceea ce nu e tocmai rău, dar eu venisem acolo ca să învăț să scriu, nu să contrag evenimente într-o propoziție și să fixez viața într-o schemă de Cine? Ce? Unde? Când? Cum?
M-am înscris la cursul de jurnalism narativ, pentru că în descrierea lui intra și cuvântul “revistă”. Speram că-mi va reda direcția vagă în care pornisem după terminarea liceului. M-am dus la prima oră cu seninătatea cititoarei de glossy-uri care vrea să afle cum se fac profilurile de celebrități.
Am aflat, în schimb, că nu e deloc ușor să scrii, că jurnalismul se poate face și altfel decât în grabă, că prefer să scriu o poveste, decât să fac zece relatări.
Dar cred că lecția de bază pe care mi-a oferit-o cursul lui Cristi a fost lectura. Aveam de citit săptămânal câte două, trei texte superbe care atunci mi se păreau mari, acum mi se par obișnuite. Îmi făcusem o listă cu toți acei jurnaliști de care nu mai auzisem până atunci și mă chinuiam să le asociez fețele cu articolele, ca să nu-i uit. Mi-era greu să rețin că redactor-șef la The New Yorker este David Remnick, sau că textul despre atacul de la Beslan ““ The School ““ este al lui C.J.Chivers, nu al lui Robert Kurson, care a scris Into the Light.
Când s-a terminat cursul, a trebuit să-mi umplu cumva timpul și să-mi întrețin entuziasmul. Mă vedeam în fiecare miercuri cu unii dintre foștii colegi, dar nu era suficient ca să nu mă plafonez. Așa că m-am pus pe căutat articole, cărți, emisiuni, și mi-am creat un silabus propriu, paralel cu facultatea, și care a ajuns, în scurt timp, mult mai important decât ea. Numele jurnaliștilor au încetat să mai fie o problemă.
Până acum nu mi-am împărțit lecturile decât cu puțini oameni, care știam că se bucură la fel de mult ca mine la vederea unui text din care avem ce învăța. Cristi consideră că ar fi de folos să scriu despre ele pe blog.
Voi încerca.
— Gabi