Curs de design editorial cu Ray Bobar
Până luni, 18 ianuarie, cei interesați de design pot aplica pentru cursul de design editorial pe care Ray Bobar îl va începe la Centrul pentru Jurnalism Independent, un dar pentru cine vrea să învețe despre construcția vizuală a unei reviste:
Cursul explorează designul grafic pe forme de întindere mare. În timp ce subiectele de discuție vor fi revistele, abilitățile asimilate ““ crearea de secvențe coerente de pagini, prezentarea tipurilor diferite de informație în același context, crearea de identitate de brand pentru publicații ““ se aplică și altor direcții de lucru în design: rapoarte anuale, documente de business, ziare, broșuri, cărți, publicații electronice și alte tipuri de documente cu mai multe pagini.
Cineva îmi spunea odată despre Ray că vorbește despre fonturi ca despre niște bomboane de ciocolată. Așa e. Dar la fel vorbește și despre griduri, spațiere, ilustrarea unui material, ș.a.m.d. E rar să poți sta câteva săptămâni în preajma unui om care își ia munca atât de în serios – poate asta ar fi cea mai importantă lecție pe care ați putea s-o învățați de la el.
Mai multe despre curs, aflați aici. Portofoliul lui Ray e aici. Și câteva deschideri de materiale pe care le-a făcut Ray pentru Esquire (am scris acest post după ce l-am văzut vorbind; seara conferinței lui e seara când s-a născut ideea de a face Decât o Revistă).
Despre reviste indie ÅŸi 3 ani de DoR
Oskar Wyers și Dennis Gaens locuiesc în Olanda, în Nijmegen, unde scriu, fac spectacole și încearcă să întrețină viața culturală a unui oraș cu peste 150 de mii de locuitori, care în 2005 a sărbătorit 2.000 de ani de existență. (Da, am scris corect ““ 2.000 de ani.)
În 2011, Dennis a făcut un spectacol/expoziție la care au venit vreo opt oameni, printre care și un tip din afara orașului. Simțindu-se vinovat ca n-a fost îmbulzeală la eveniment, s-a gândit să facă ceva să-i deconteze omului biletul de tren. Așa că el și Oskar au făcut Kutgitaar, o revistă literară ““ un zine în format A6, scos în 20 de exemplare ““, cu texte de la poeți și autori prieteni, pe care au vândut-o ca să strângă cei 8 euro pentru bilet. (Numele revistei e dintr-un vers dintr-o poezie de-a lui Oskar, cu un tip care cânta ca dracu”™ la o chitară de căcat. De acolo vine Kutgitaar ““ chitară de căcat. Tocmai au scos numărul 3, făcut tot de mână. Nu se mai găsește niciun exemplar.)
I-am văzut pe Oskar și pe Dennis la Facing Pages, un festival dedicat revistelor independente care a avut loc în Arnhem, Olanda, în weekendul trecut. Kutgitaar a fost doar unul din zecile de exemple pe care le-am auzit, văzut, răsfoit ““ reviste independente, majoritatea concepute prin baruri și finisate prin bucătării, unele făcute de mână, altele folosind cele mai avangardiste tehnologii de imprimare, toate făcute din dragoste pentru actul de a face o revistă și a împărtăși ceva cu alții.
În prima zi de conferință nu am auzit nici măcar o singură dată cuvântul “iPad”; în a doua un singur om a vorbit de faptul că hârtia s-ar putea să devină o tehnologie secundară pentru media. Iar despre bani s-a vorbit cu relaxarea celor care nu știu să-i facă și care nu s-au apucat de făcut reviste ca să scoată bani. (Nu că ar fi ceva rău cu asta, dar voi reveni).
M-am simțit în largul meu printre ei, pentru că eram în sfârșit într-un grup de oameni fără soluții, fără răspunsuri și mândri de produsele lor. Oameni care s-au apucat să facă propriile reviste pentru că revistele comerciale îi tratau (și îi tratează) doar ca pe niște statistici de vândut advertiserilor, pentru că au ceva de spus despre un subiect (mâncare, artă contemporană, fotbal etc.) și pentru că puține produse culturale funcționează atât de bine pe post de capsule ale timpului. M-am simțit în largul meu pentru că nimeni nu mi-a reamintit că hârtia moare, că nimeni nu vrea să citească, că fără model de business nu poți începe nimic, că tirajele mici nu vor aduce niciodată bani de la advertiseri etc.
Oamenii de la Kutgitaar, Komfort din Cehia, Der Wedding și mono.kultur din Germania, Strak din Olanda, dar și nume mai cunoscute ca Little White Lies și It”™s Nice That din Marea Britanie au vorbit despre probleme și obstacole (pe care le avem și noi la Decât o Revistă), dar au insistat pe momentul magic în care au început și pe plăcerea cu care continua să împingă la deal bolovanul.
Poveștile lor au venit la momentul perfect.
Astăzi, 23 aprilie, ideea Decât o Revistă împlinește trei ani, trei ani de la propriul nostru moment magic, în care ne-am hotărât că avem ceva de zis. (Spun “ideea” pentru că de la idee la primul număr au trecut șapte luni).
Era o seară de aprilie, 23 aprilie 2009 mai precis, într-o joi. O mică gașcă de editori salariați și sictiriți ne-am dus să-l auzim pe prietenul nostru Raymond Bobar, un graphic designer excepțional, conferențiind despre designul de revistă în cadrul unui eveniment Zeppelin. Nu-l mai văzusem de vreo jumătate de an ““ slăbise, parcă întinerise și vorbea cu vervă despre lipsa de coerență din revistele românești.
În loc să ne inspire, ne-a morcovit. I-am mulțumit că ne-a amintit că revistele la care lucram nu se preocupau de detalii, ne-am luat la revedere și ne-am dus să bem în Bordello”™s, pe atunci pustiu și încă frecventabil.
O serie de halbe de Holsten nefiltrat au acompaniat sesiunea de înjurături și văicăreli. Odată ce berea și-a făcut efectul, lucrurile au luat o altă turnură.
Ne-am întrebat cum ar fi să facem o revistă așa cum ne dorim noi. Fără presiunea departamentului de business, fără “target” impus. Cu texte-spectacol și vizual șlefuit.
Apoi am început să propunem nume. Nu mai ținem minte nici unul înainte de “Decât Revista”. Aici s-a aprins un bec; apoi i-am adăugat un “o”.
Am decis că e un nume perfect pentru că vorbea despre o problemă contemporană, cum trebuia să facă toată revista. Era puțin obraznic, dar și corect în sintagma “Citesc Decât o Revistă”. Aveam și scuza s-o publicăm doar o dată, ca să ne dovedim atât nouă, dar și industriei, că din respect pentru jurnalismul de calitate și designul creativ poți scoate o revistă care să te absoarbă.
Unul dintre noi a început să ia notițe. În ciuda Holstenurilor, a scris curat și precis: Decât o Revistă avea să fie o revistă generalistă, despre ce trăim astăzi în România, despre punctele “unde se intersectează pornografia cu filosofia, politica cu tehnologia, sexul cu sexul”.
Apoi am inventariat câteva subiecte potențiale: Dobro, biciclete, Mircea Badea, Bahoi, fenomenul Free Gigi.
Am plecat acasă euforici. A doua zi i-am scris lui Ray și l-am rugat să ni se alăture. Șapte luni mai târziu, aveam DoR #1 în mână. Copleșiți de feedbackul primit, am decis că ar fi păcat să rămână un experiment singular.
***
Știți restul poveștii. De la DoR #1 au apărut o mulțime de alte reviste independente în România, unele online, altele în print. Toate aceste titluri dovedesc că publishingul comercial încă nu realizează cât public pierde sau pentru câte mii de oameni e irelevant. Scăderea cifrelor de vânzări nu are legătură doar cu internetul; are legătură și cu o lipsă de calitate și relevanță.
Editorii și designerii pe care i-am văzut la Facing Pages fac reviste din pasiune și pentru că alături de ei se bucură și alții ““ fie că acei alții sunt 20, fie că sunt 1,000, fie că sunt 5,000. Niciunul nu vrea să construiască un imperiu de publishing. Foarte puțini trăiesc din ce fac. Și mai puțini își plătesc oamenii împreună cu care creează. Komfort spun că mai au bani de un singur număr. It”™s Nice That a găsit o posibilă soluție în evenimente. Strak s-au decis să-și scoată pielea la vânzare ca să finanțeze numărul #3.
O parte din viitorul revistelor s-ar putea să fie pe tabletă (mai ales dacă sunt ca Letter to Jane). O bună parte va rămâne pe hârtie. Ce nu se va schimba e că mereu vom căuta oameni care au ceva de spus și care ne pot povesti ““ în text, fotografii, ilustrații, design ““ ce se întâmplă astăzi în jurul nostru.
Aniversarea de trei ani a fost probabil, inconștiente, unul dintre motivele pentru care DoR #8 celebrează oamenii care îndrăznesc să facă lucrurile altfel ““ să cânte altfel, să facă politică altfel, să crească altfel. Am făcut cu această ocazie o copertă altfel ““ care se desface de două ori ““ și cred că e o premieră. Coperta e despre Ada Milea, despre Ana Bănica, despre Lucia Popescu și despre alții ca ei pe care-i veți găsi în paginile revistei.
Dar e și despre noi. E despre chitara noastră de căcat, pe care o vom zdrăngăni până-i vor pocni corzile.
Cristi Puiu (text din DoR #3)
Mi-am dorit ani de zile să scriu despre Cristi Puiu. Marfa și banii e filmul meu românesc preferat, iar Lăzărescu m-a făcut pulbere când l-am văzut. Când Puiu a decis să scoată Aurora în lume la TIFF 2010 mi-am spus că ăsta e momentul, chiar dacă nu aveam teoretic timpul pe care mi-ar fi plăcut să-l am.
Acest text, publicat în numărul de vară al Decât o Revistă este rezultatul câtorva săptămâni de muncă la începutul verii. Nu știu dacă Puiu este mai puțin un mister după ce-l citești. (Apasă pe imagine pentru full page.) Cert este că eu continui să-l admir la fel de mult.
(Fotografii de Carmen Gociu. Design de Raymond Bobar.)
Cum s-a construit conţinutul Decât o Revistă
Acest post este despre filozofia editorială a Decât o Revistă ““ despre cum s-a născut conținutul, cum a fost strâns și cum a ajuns în forma în care îl găsiți în revistă. Nu acoperă nici pe departe toate deciziile pe care le-am luat; dacă aveți curiozități, vă rog întrebați.
Editorialul îl puteți citi aici. Raymond Bobar a scris despre vizualul DoR, aici.
CONTEXT. Am pornit cu ideea de a face o revistă generalistă, fără un public țintă definit demografic. Am considerat că pieței îi lipsește o revistă care vorbește oamenilor tineri (atât în vârstă cât și în spirit) despre micile obsesii care ne bântuie viețile de zi cu zi. Am vrut să scriem despre lucrurile care ne interesau, știind că dacă nouă ni se par interesante, sigur li se vor părea interesante și altora. De aici mixul nebun de subiecte din DoR, care, paradoxal, se păstrează omogen datorită acestei chei de citire: o revistă despre întâmplările și tendințele pe care le comentăm la muncă, acasă, prin baruri, cu familia, colegii, prietenii.
Am dorit să facem o revistă mainstream, cu subiecte aceesibile și recognoscibile, care definesc ““ așa neînsemnată cum e ea ““ pop-cultura românească. De aceea, Mircea Badea apare în aceeași revistă cu Free Gigi, de aceea discutăm despre noua școală de iluzionism în aceeași revistă în care vorbim pe larg despre istoria și uzul diacriticelor.
Coperta a fost punctul de pornire și axis mundi în acest demers. Fotografia din 2004, făcută de Alex Gâlmeanu pentru Bolero, e unul dintre puținele artefacte de pop cultură românească. E o fotografie pe care mulți o știu și o recunosc. Am pornit din start cu ideea unei reinterpretări. Am construit astfel pe memoria primei imagini, am continuat o poveste și am încercat să plasăm revista într-un punct de echilibru dintre zona comercială și cea alternativă ““ acolo unde personalitatea publică a lui Dobrovolschi se întâlnește cu actul artistic al lui Gâlmeanu.
IDEI. Am încercat să urmăm această linie de gândire și în stabilirea subiectelor. De la început pornisem cu un mix de subiecte neobișnuite: ne doream un text despre Bahoi, unul despre Mircea Badea, un spread dedicat bicicletelor etc. Scopul era o reflecție a modului în care trăim azi.
Ideile de mai sus nu s-au materializat, dar asta e foarte bine. Ca editor, am avut pentru prima oară luxul de a alege. Sunt zeci de idei care au rămas pe lângă, unele abandonate chiar după ce au fost scrise într-o primă formă. Din experiența mea redacțională, omorâm prea puțin din conținutul pe care îl primim. O revistă curajoasă își asumă rolul dublu de agregator și curator; la DoR am omorât mult mai mult decât s-a produs. Asta nu înseamnă că nu regretăm unele “crime” (cum ar fi pagina de biciclete), doar că ne bucurăm că am avut luxul selecției.
Pe scurt despre împărțirea ideilor în secțiuni. Actualizatorul este ceea ce în limbajul revistelor se numește FOB (front of the book). Aici intră bucăți mici, recenzii, recomandări, materiale digerabile la o simplă răsfoire. Cel mai dificil lucru a fost stabilirea unor subiecte care sunt și nu sunt ancorate prea tare în timp. Dacă eram o revistă lunară, ați fi văzut probabil un mix ceva mai tradițional, cu mai mult accent pe noutăți în film, carte, muzică, artă etc. Dar pentru că DoR a fost gândit inițial ca un proiect unic, am încercat să ne restrângem la subiecte cu o viață mai lungă. De obicei, FOB-ul e secțiunea în care revista încearcă se te învețe cum să trăiești mai bine, cum să faci alegeri mai bune, cum să-ți navighezi mai înțelept universul. De aici și numele de Actualizator și împărțirea în secțiuni: Trup, Minte, Spirit și Aptitudini.
Reactorul este momentul oratoric al revistei. E o secțiune de opinie, fie livrată direct, fie filtrată prin documentare. Pe lângă bucăți clasice de opinie ““ cum sunt textele lui Răzvan Exarhu sau Vlad Petreanu ““ găsiți eseuri documentate, o formă destul de rară în publicațiile noastre. Textele despre pufuleți și curent sunt exemple în acest sens. Nu e părerea reporterului, ci un argument documentat, construit pe teren, nu la masa de birou. Trebuie să menționez aici și eseul Crinei Moșneagu despre sâni. Când am copt această idee am cerut mai multor femei mostre de scris pe acest subiect. Din tot ce am primit, Crina avea tonul și povestea cea mai potrivită. E un exemplu rar de jurnalism personal sincer și puternic.
Features e partea revistei în care am plasat textele care necesită o implicare mare din partea cititorului ““ și nu vorbim numai de timp. Sunt texte mari, unele dificile, toate diverse în abordare. Ce le unește e munca de documentare.
Ä‚sta e un moment bun să vorbim puțin despre reporting. Jurnalismul românesc suferă la acest capitol. Nu există o cultură a strângerii de informație, a verificării, a scormonitului. Nu suntem curioși. Nu știm să căutăm. Nu înțelegem la ce folosește. Faci reporting pentru că îi datorezi cititorului o poveste cât mai completă. Asta înseamnă să vorbești cu cât mai mulți oameni, de cât mai multe ori posibil. Să citești despre subiect. Să aduni hârțoage. Citite, textele par simple și închegate. Ce nu se vede e munca din spate. Le-am spus întotdeauna reporterilor pe care i-am cunoscut și editat: e perfect normal să nu-ți placă un text, o abordare, un stil de a scrie, o decizie de înlănțuire. Dar te provoc să aduni și tu îndeajuns de multă informație încât să putem discuta liniștiți despre asamblarea ei.
Gabriela Pițurlea și Ani Sandu au citit cărți despre magie ca să înțeleagă subiectul. Au fost la spectacole. Au intervievat personajele centrale în repetate rânduri. Au încercat să vorbească cu cât mai mulți alți magicieni. Au văzut zeci de clipuri. Asta pentru că nu poți scrie cu autoritate despre un subiect fără să devii un mic expert. Că se putea scrie altfel, asta e limpede ““ scriitura ține de personalitatea fiecăruia. Documentarea însă trebuie s-o facem cu toții. (Vlad Grigorescu s-a prins că s-a muncit altfel la acest text).
EDITARE. important de menționat că pe lângă documentare a existat și multă editare. Jurnaliștii români trebuie să înțeleagă că o revistă funcționează altfel decât un ziar sau o publicație online ““ se rescrie și se reorganizează în draci tocmai din cauza rolurilor de agregare și curare de care vorbeam.
Textele mijlocii și mari din DoR au trecut prin cel puțin două runde sănătoase de editare, iar apoi prin alte câteva citiri pentru mici șlefuieli. Și când spun editare mă refer la o altă unealtă de care jurnalismul românesc e văduvit. Editare înseamnă o discuție asupra direcției și formei unui text, o negociere pe marginea a ce intră și ce rămâne pe dinafară, o evaluare a celui mai bun început și celui mai puternic final etc.
Spontaneitatea și cursivitatea textelor sunt rezultatul muncii de editare și rescriere, făcută cel mai des de autor după confruntări cu editorul. “Vocea” textelor așișderea. În textul despre Irene și Cristina, secțiunea despre Irene este scrisă cu alt ton decât cea despre Cristina, o încercare de a le reda mai bine personalitățile diferite. Textul cu magicenii s-a modificat semnificativ în structură de vreo două-trei ori, cu secțiuni întregi pendulând dintr-o zonă într-alta până și-au găsit locul. Iar textul despre sâni, în varianta publicată, e semnificativ schimbat față de primul draft.
CONCLUZII. Nu am scris acest post să vă conving să gustați fiecare bucățică din DoR, ci doar să explic procesul. Ideile au fost generate în spiritul unei direcții editoriale, textele sunt rezultatul a săptămâni buni de reporting, iar structura și scriitura sunt rodul unor decizii conștiente și asumate. Că nu funcționează peste tot, sau că nu place tot tuturor, e foarte bine. Ar fi ciudat să dai peste o revistă unde totul este pe placul tău. E oricum mare lucru în România să dai peste o revistă căreia i-a păsat de experiența pe care o vei avea la răsfoire și lecturare.
Decât o Revistă – Decât o explicaÅ£ie
Împărtășesc cu voi editorialul-explicație din Decât o Revistă. Săptămâna asta veți găsi întreg conținutul pe decatorevista.ro. Raymond Bobar a scris despre cum a desenat revista, aici. Voi reveni mâine cu informații despre cum s-a copt prăjitura pe partea editorială.
Decât o explicație
Am mai spus-o și s-a râs, dar povestea e adevărată. Decât o Revistă s-a născut la o bere în seara de 23 aprilie 2009, când ne-am strâns un grup de jurnaliști și ne-am pus pe tocat neajunsurile, compromisurile compromițătoare și calitatea îndoielnică a majorității titlurilor de pe piață. Apoi, într-o sclipire de moment, am glumit că ar trebui să facem singuri revista care să respecte standardele jurnalistice și vizuale la care ne raportăm.
Ne-am gândit că am putea să-i spunem Decât o Revistă, pentru că ar apărea “decât o dată” și ar fi “decât una”. Și pentru că cititorul ar putea spune, fără să fie hăituit de poliția stilistică: “Citesc Decât o Revistă”. (Gluma din titlu a rămas, iar cuvântul “decât” este luat în primire de Răzvan Exarhu, în debutul secțiunii Reactor.)
Discuția de la bere a devenit realitate. Å¢ii în mână rezultatul a șase luni de triat, imaginat, schimbat, documentat, fotografiat, scris și editat în spiritul unei misiuni definite din prima seară: să facem o revistă care să depindă doar de noi și de ce știm să facem. Nu un protest, nu o manifestare teribilistă, ci un exemplu de cum ar putea să arate și ce ar putea să conțină o revistă gândită să devină un obiect de colecție. Generalistă, dar nu superficială. Inteligentă, dar nu condescendentă. Cu opinii, dar nu didactică. Altfel, dar nu alternativă.
Am aplicat aceste principii în fiecare material pe care-l vei găsi în paginile ce urmează. Scriitura e accesibilă și exactă. Vizualul e lipsit de fandoseli și convingător. Credem că o revistă nu trebuie să epateze și să șocheze ca să iasă din tipare. Trebuie să fie o colecție de surprize executate minuțios, pentru plăcerea celor care o răsfoiesc și o citesc.
Am făcut această revistă pentru că credem în viitorul acestui mediu ““ în ciuda crizei financiare și a amenințării erei digitale. Revista e un obiect cu care poți dezvolta o relație intimă. Dacă e bine făcută, va fi proaspătă și după 10 ani; o fereastră unică prin care poți vedea cum era lumea la momentul apariției. Dar ca această formă să supraviețuiască e nevoie de o schimbare de atitudine.
Am vrea ca Decât o Revistă să stârnească o discuție despre viitorul revistelor în România. Am vrea ca oamenii care o citesc să reacționeze și să înceapă să le ceară revistelor pe care le cumpără mai multă atenție, mai mult respect și mai mult conținut de calitate. Am vrea ca cei care conduc și produc reviste în România să asculte și să-și pună aceleași întrebări care au conturat acest proiect. Cum putem face reviste mai bune, mai utile, mai spectaculoase, mai profunde? Cum ne putem implica cititorii? Și, desigur, cum putem avea o relație de parteneriat cu piața de publicitate fără să compromitem produsul?
Dacă te-a bucurat acest proiect, hai să încercăm împreună să găsim răspunsuri la aceste întrebări. Scrie-ne la decatorevista@decatorevista.ro.
Decât o Revistă: la cald, despre intenţii
Am să-mi ignor rutina de a digera o informație înainte de a-i da o formă scrisă pentru a împărtăși, la cald, câteva gânduri despre Decât o Revistă, mai exact despre intențiile care au stat la baza proiectului. Lansarea din Control de duminică seară a depășit toate așteptările noastre și pentru că atât de mulți oameni răsfoiesc de azi revista, am hotărât să le ofer câteva chei suplimentare de citire.
Așadar, câteva dintre intențiile noastre:
1. Să facem jurnalism de calitate. Putem să discutăm mult pe baza acestei propoziții, dar am să mă rezum la elementul care lipsește cel mai des presei române – atât celei tradiționale, cât și celei alternative, din online sau de pe bloguri: documentarea/reporting. Scriitura, redarea unor informații, interpretarea trebuie să construiască pe informații. Iar cei care au scris pentru DoR au bătut străzile sănătos înainte să scrie. Mi-a plăcut că mentalistul Vlad Grigorescu a observat acest lucru.
2. Să facem vizual convingător. Prea des ajunge vizualul să fie doar ilustrație pentru text. În multe puncte, DoR e condusă de elementele vizuale, care uneori transmit singure informația. Sper că Ray, art director extraordinaire, va scrie mai mult despre asta. (Și sper că ați observat că secțiunea a doua, numită “Reactor”, e tipărită pe hârtie de carte).
3. Să fim sinceri. Vlad Petreanu scria aseară că DoR e un demers curat, iar asta îi va scuza unele stângăcii. E unul dintre cele mai frumoase complimente primite până acum. Am încercat să punem pe masă ce a mers bine, ce nu, ce dubii au fost și sunt. Și continuăm să facem asta pe Facebook și pe Twitter.
4. Să avem un dialog cu cititorii și cu industria despre viitorul acestei forme în România. După cum întrebam și în editorial: “Cum putem face reviste mai bune, mai utile, mai spectaculoase, mai profunde? Cum ne putem implica cititorii? Și, desigur, cum putem avea o relație de parteneriat cu piața de publicitate fără să compromitem produsul?”
5. Să arătăm că se poate face mult, cu puțin. Faptul că am beneficiat de ajutorul voluntar al atâtor oameni e un lucru pe care-l interpretăm într-o cheie optimistă: dacă noi am putut face ceva bun fără resurse, de ce n-ar putea cei care fac presă comercială să facă ceva mai bun decât fac acum cu puținele resurse pe care le au?
6. Să vedem dacă vreți așa ceva. E o întrebare care ne bântuie și la care vom aduna răspunsuri în următoarele săptămâni. Vrem/vreți un astfel de produs jurnalistic în România? Prezența voastră duminică și sprijinul neașteptat primit de la Pleon Graffiti, care ne vor acoperi costurile de tipar pentru că cred în viitorul produselor de calitate, sunt semnale nesperat de bune.
7. Să ne distrăm. Revista, veți descoperi, nu se ia foarte în serios. Sunt într-adevăr niște bucăți grele acolo – vezi cele 10 pagini scrise despre diacritice -, dar și astea sunt acolo ca să completeze un mozaic al lumii noastre de azi, al micilor noastre obsesii, pe cât am putut să-l agregăm și să-l curăm.
Cum să-ţi faci Decât o Revistă. 10 paşi simpli.
Vineri am prezentat la conferința Optimism primele detalii despre Decât o Revistă, un proiect la care lucrez de ceva vreme alături de o mână de oameni care prețuiesc revistele și știu să creeze conținut pentru ele.
Decât o Revistă este un proiect născut din dorința tuturor celor implicați de a face o revistă independentă cu cele mai înalte standarde vizuale și editoriale, fără imixtiuni și alte presiuni caracteristice mediului comercial. Nu e un protest, dar este un exemplu de cum ar putea să arate și ce ar putea să conțină o revistă când e gândită ca un obiect de colecție.
Mai mult detalii veți afla în următoarele două săptămâni. Rețineți că Decât o Revistă e un proiect artistic/editorial programat să apără o singură dată, într-un tiraj limitat.
Mă întorc la prezentarea de vineri, intitulată: “Cum să-ți faci o revistă. 10 pași simpli.” O găsiți mai jos. E o descriere a cum s-a născut acest proiect, dar e și un imbold pentru toți cei care cred în forța acestui mediu: cereți mai mult de la revistele pentru care scoateți bani din buzunar. (DoR va fi gratuită).
Desenele au fost realizate de Raymond Bobar, care este și art directorul publicației.
Pasul 1: Bea o bere. Asta e o bere pe care o știți cu toții. Aia la care ieși cu colegii și te plângi că nimic nu merge, că nimeni nu te ascultă, că nimic nu e făcut cum trebuie.
Pasul 2: Mai bea niște beri. Pe măsură ce crește cantitatea, dispare și amărăciunea legată de munca de zi cu zi și apar în grup întrebările de genul: “Dacă tot ne plângem atâta, de ce nu facem noi ceva mai bun?” Succesiunea de beri este și modul în care se naște un nume ca “Decât o Revistă”.
Pasul 3: Stabilește-ți misiunea. Vezi și imaginea asta necenzurată a procesului nostru de gândire din seara care a născut ideea. Pe scurt, și glumeț, misiunea sună așa: “Decât o Revistă. Decât una. Decât o dată.
Pasul 4: Recrutează-l pe Ray. Orice revistă independentă – tipărită sau nu – trebuie să aibă un look distinct, pigulit până la ultimul detaliu. Pentru asta ai nevoie de un art director cu viziune, ca Ray.
Pasul 5: Găsește oameni care să producă conținut. Pe gratis. Toți cei care au ajutat la DoR – și sunt peste 40 de nume – au muncit voluntar. Chiar și veterani ai presei comerciale au acceptat să participe; asta pentru că sunt atât de rar provocați în munca de zi cu zi. Îi veți găsi în DoR, printre alții, pe Alex Gâlmeanu, Cosmin Alexandru, Vlad Petreanu, Cosmin Bumbuț etc.
Pasul 6: Indentifică-ți interesele. Editorial, ne-am ghidat după principiul lui David Remnick, editorul The New Yorker: scriem despre ce ne preocupă, ce ne interesează, ce ne stârnește curiozitatea. Nu se poate să nu fie și alții care împărtășesc interesele noastre. DoR e probabil singura publicație în care veți găsi într-un singur număr materiale despre: cafea, trafic, vampiri, pufuleți, sâni, magicienci și diacritice.
Pasul 7: Iară bere. Și puțină cafea. Ä‚sta e momentul de strângere și prelucrare a materialelor.
Pasul 8: Găsește bani pentru tipar. Dacă faceți o publicație online, ăsta e momentul în care vă “suiți” pe net. DoR ține la formatul tipărit așa că va fi un obiect tangibil, mai aproape de o carte decât de o revistă tradițională.
Pasul 9: Finalizează și visează. Acest pas a fost o scuză ca să arătăm patru spread-uri de deschidere din revistă:
Și acum:
Pasul 10: Arată coperta la Optimism. Conferința a fost un moment minunat pentru dezvăluirea copertei, o reinterpretare a unei fotografii făcute de Alex Gâlmeanu pentru revista Bolero în 2004. Interpretarea îi aparține aceluiași fotograf, iar subiectul e și el același: Mihai Dobrovolschi, de data asta cu ștecherul în gură.
— Stați la curent cu noutățile legate de lansarea DoR pe Twitter și pe Facebook.
Pe cine iubeÅŸti? (Septembrie ’09)
>>> Publicat în FHM România, septembrie 2009.
PE CINE IUBEȘTI?
Despre cum n-ar trebui să folosești un oracol.
Am scris în numărul trecut un monolog antinostalgie de care am fost foarte mândru. Până când, într-o vizită acasă la Târgu-Mureș, am dat peste trei oracole și m-a năpădit și pe mine. Oracolelor li se mai spune “caiete de amintiri”, o alegere pentru cei patetici ““ cum eram și eu printr-a șasea din moment ce așa le-am denumit pe toate.
Caietele sunt de prin “™92-“™93, o perioadă în care tranzacționam jocuri video pe casete și visam la un IBM cu monitor color. Nu știu dacă ați completat un astfel de caiet sau dacă ați văzut așa ceva vreodată (zvonurile indică că ele mai circulă). Sunt echivalentul analog și disciplinat al hi5 ““ o listă de preferințe și autodescrieri menite să te ajute să pupi ceva. Zic “pupi” pentru că le-am creat în generală, când era considerat o victorie simplul fapt că ții fata de mână.
Scheletul lor era similar, un șir de întrebări, de la cum te cheamă la care sunt formațiile tale preferate la întrebarea cheie: “Pe cine iubești?”. Aveai un rând pentru fiecare răspuns și ăsta cu iubirea era punctul culminant ““ singura șansă să afle Mirela c-o placi. (Oracolele erau completate de obicei de colegii de clasă, așa că circulau continuu). Cel mai curajos răspuns era să scrii “Mirela”. Apoi să-i dai doar inițialele, “SM”. Apoi să-i scrii numele, dar să-l ștergi cu pixul, făcându-l greu de descifrat. Răspunsurile cele mai neproductive erau: “Pe cine vreau” sau “Secret”.
Oracolele pe care le-am inițiat au avut același scop ““ să știe Mirela mea că o iubesc. Ne știam de la grădiniță și într-a doua, în excursie cu clasa la fabrica de sticlă din Sighișoara, învățătoarea ne-a cuplat doi câte doi și am ținut-o de mână. A fost sublim, am transpirat în palmă și m-am atașat iremediabil de ea. Scopul meu în generală devenise să stau în bancă cu ea și s-o fac să mă iubească. Era micuță și fragilă și blonduță și arăta ca un șoricel. Când purta costumașul care-mi aducea aminte de marinari, turbam. Când am citit “Cei trei mușchetari” mi-am imaginat că eu sunt d”™Artagnan și ea Milady, sexy, dar vicleană. Printr-a șasea am scris o nuvelă de aventuri în care o salvam nonșalant dintr-o serie de situații groaznice.
Pe acest fond s-au născut caietele. Mi-am dat seama că degeaba o urmăresc până acasă; ca s-o cuceresc trebuia să afle totul despre mine, inclusiv pasiunea mea pentru ea. Avea să-mi citească preferințele ““ de la actori la reviste ““ și să vadă că eu sunt ăla cu care trebuie să danseze pe November Rain.
Eroarea pe care mi-am descoperit-o răsfoind oracolele a fost că Mirela nu a completat decât unul. Iar în ăla mi-a fost jenă să întreb “pe cine iubești?” Am întrebat: “Iubiți?”. Mirela a răspuns “da” și atât. Într-un singur caiet există întrebarea formulată clar. Eu l-am completat de două ori ““ privilegiul deținătorului ““ și doar o dată am avut curajul să-i scriu inițialele ““ SM ““, dar și atunci le-am șters. Analizând acea pagină am observat că mai erau încă patru-cinci băieți care o doreau pe Mirela: unul i-a scris numele cu majuscule și apoi a tras linii de lipire intre piciorușele literelor, unul a scris “Secret Mare”, altul “Satu Mare”.
Citind mi-am adus aminte că eram cinci colegi care o iubeam declarat pe Mirela. Nu numai că o iubeam, dar vorbeam despre cum o iubim și ne încurajam unii pe alții. Pe prima foaie a unuia dintre oracole sunt trecute patru dintre cele cinci nume, asociate cu porecle din două cuvinte, al doilea fiind mereu “software”. Eu eram “Chrish software”. (Nu-mi explic nici azi al doilea “h”, deși se regăsește și pe casetele cu blues-uri pe care le înregistram pe atunci: Chrishman music).
Cu așa branding personal nu mă miră că Mirela n-a fost interesată. Nu mai vorbim de întrebările pe care le-am pus în scris: “Florile preferate”, “Cel mai bun prieten?” sau “Îți place cum arăți?”. La ultima am răspuns: “Cine? Eu? Poate.” Cu atâta siguranță n-aș fi pus mâna nici pe Adriana, deși despre ea circulau zvonuri că s-ar pupa cu toată lumea.
Despre mine n-am aflat mare lucru din oracolele astea. Se pare că deși le produceam, eram printre cei mai monosilabici completatori (am răspuns “cu haine” la întrebarea “Cu ce te îmbraci?”). Dar am acceptat că Mirela avea nevoie de un băiat mai hotărât, unul care s-o apuce de mână fără să transpire, unul care s-o invite la chioșc la un trigon cu brânză, unul care apoi să-i culeagă absent, cu bobârnace calibrate, firimiturile de pe buza superioară.
Am revăzut-o acum vreo patru ani, după ce timp de aproape 10 nu mai știusem nimic de ea. Era tot blonduță și micuță, lucra la Metro, dar faptul că arăta ca un șoricel nu mai era de bine. Am discutat despre mașini de spălat pentru că erau promoții la magazin, despre colegii de generală și ““ îmi place să cred ““ despre cum îmi plăcea de ea. Probabil i-am spus-o ca să-i servesc un reproș care nu mai folosea nimănui: atunci, demult, când aveam 12 ani, nu puteai și tu să citești printre rânduri?!
Apropo de Andi Moisescu
În acest weekend reîncepe ApropoTV, emisiunea produsă și prezentată de Andi Moisescu, ajunsă deja la al zecelea sezon. Textul de mai jos a fost documentat la începutul verii, când echipa punea la culcare sezonul nouă și se pregătea de vacanță. Ce am învățat despre Moisescu în zilele în care am avut ocazia să-l urmăresc aflați mai jos.
================
ARHIVA DE VOIE BUNÄ‚
================
Fotografii de Roald Aron
Esquire, iulie-august 2009
Andi Moisescu e un bărbat ocupat: face Apropo TV la Pro TV, prezintă evenimente, păstorește un brand și crește doi băieți. Muncii ăsteia îi spune joacă. O fi, dar e o joacă strașnic de ordonată.
Biroul Red Spike Film e într-o casă anonimă, într-un labirint de străduțe pitit în cotul format de două bulevarde centrale. E un adăpost secret, diversiune necesară într-un război de gherilă care nu poate fi câștigat decât cu un general concentrat asupra planului de luptă. E o după-amiază de marți, 19 mai, iar generalul e probabil înăuntru, cel mai probabil la etaj, lipit de pupitrul de comandă. Ca să ajungi la el treci de videointerfon, de poarta albastră cu platoșă argintie, traversezi curtea îngustă, te strecori pe lângă camera în care omul lui de încredere îmblânzește scorpiile birocratice, tai holul spre dreapta și scârțâi treptele de lemn până în sala de ședințe.
Generalul Andi Moisescu e imediat în stânga, într-o cameră oarecare, cu pereți albi, trei birouri negre, banale, și mochetă de tăvăleală. E într-adevăr la pupitru, scurs într-un scaun cu spătar înalt, cu degetele încovoiate deasupra curcubeului de taste cu care imprimă cadența materialelor de la Apropo TV. Are brațe subțiri, acoperite spre umăr de mânecile unui tricou bleumarin, fără imprimeu, atât de întins încât ar putea fi nou. Picioarele, trântite sub masă de parcă ar fi fost scoase la uscat, sunt îmbrăcate în blugi albaștri și terminate cu o pereche de teniși negri. La 36 de ani, Moisescu arată în continuare ca un puști trimis să facă treaba unui adult. Te-ai așteapta să sară de pe scaun în orice moment și să anunțe că vrea afară, la joacă. Doar că el e deja la joacă. Privește-l de aproape ““ zâmbește. Apasă în draci pe mouse și pe SPACE ““ întrerupând înregistrarea ca s-o ciuntească, s-o mute, s-o alipească ““ și zâmbește. A zâmbit atâta la viața lui încât obrajii au săpat tranșee în jurul buzelor, iar pielea de la tâmple refuză să se întindă chiar și atunci când stă nemișcat. Muncește mai puțin, joacă-te mai mult, spune unul dintre crezurile lui, cules din sloganul de la Xbox.
E rândul lui Piersic Jr. (Esquire, martie 2008)
Mâine are premiera în România “Călătoria lui Gruber”, un film de Radu Gabrea cu Florin Piersic Jr. în rolul principal. E un film care a fost oarecum motorul unui text pe care l-am scris despre FPJ acum un an jumate. Pe-atunci, scriam că filmul va fi lansat în câteva luni, poate chiar în primăvara lui 2008.
A trecut primăvara, toamna și apoi încă două anotimpuri. Nu știu ce spune asta despre modul în care funcționează industria locală de cinematografie; eu nu pot decât să sper că ideea poveștii mele de atunci stă în picioare și azi.
O găsiți mai jos. Fotografiile au fost făcute de Roald Aron, iar designul de Raymond Bobar. Când a apărut numărul respectiv din Esquire am făcut și un jurnal al nașterii acestui text.
=============
E RÂNDUL MEU
=============
Toți au o părere despre cine e Florin Piersic Jr. și de ce i“‘a luat atâta timp să prindă un rol principal într-un film. Puțini știu că ăsta e drumul pe care și-a ales să meargă. A ajuns. E timpul lui.
Fotografii de Roald Aron
Esquire, martie 2008
Mesele din clubul Prometheus sunt mici și pătrățoase, atât de înghesuite încât de la ușă pare o expoziție de mobilă pentru păpuși. Sunt din lemn maroniu lăcuit, cu un blat de sticlă numai bun pentru ocheade la gamba fină ca plasticul a păpușii cu care iei ceaiul. Drăguț, îți spui, dar omul ăsta încape la masă? Va fi ciudat ““ Gulliver la o bere cu piticii, înainte ca nenorociții să-l lege fedeleș și să-i facă poze pe care să le pună pe blog.
Omul întârzie 10 minute și, când intră, își duce cei 1,90 de parcă timpul ar fi o glumă proastă. Și-a îmbrăcat forma într-un palton gri, cu umerii tapetați cu piele neagră, care-l prelungește și mai mult, iar după gât are un fular vișiniu de la GAP ““ semn că nici un bărbat neglijent nu e complet fără o pișcătură de studențism. Cară o pungă cu o cutie de pantofi și niște șosete ““ asta dacă trebuie să apară și altceva în poze în afară de adidașii care scot limba și-și flutură amenințător șireturile.
Planul e să-l așezi pe uriaș în scaun, să-i dai cu pămătuful pe față, cu fâs-fâs prin păr și apoi să-l pozezi. Dacă se lasă. Pune punga pe-o masă și se așează, atent, la alta. A încăput ““ chiar și cu paltonul pe el. Așezat, pare blând, și când ridică privirea către echipa care i-a pregătit ședința foto, mai că ți se face milă de el. Când vorbește, mai mult o șoaptă leneșă, pare și mai vulnerabil.
L-ai mai văzut. L-ai și auzit. Totuși nu poți îndepărta senzația că e însoțit de-o prezentare de vodevil scârțâind dintr-o portavoce. “Lume, lume, doamnelor și domnilor ““ Florin Piersic Jr. ““ femeia cu mustață, înghițitorul de săbii, copilul cu trei capete, acrobatul fără mâini, bărbatul care se lansează dintr-un tun și nimerește în altul. Toate acestea, doamnelor și domnilor ““ și asta numai în primul act! Veniți, vă-nghesuiți, scoateți portofelele. Stați și pentru al doilea act, în care actorul nostru joacă o unghie încarnată și apoi întrupează un știulete…”