Cum publici poveşti într-un cotidian
Un text care folosește elemente de jurnalism narativ nu trebuie neapărat să se întindă pe pagini întregi și să aibă între 6.000 și 10.000 de cuvinte. O poveste bună poate fi spusă și în 1.000 de cuvinte (vezi superba serie “This Land” din New York Times). Și poate fi spusă în orice media – chiar și într-un cotidian. Spun “chiar și într-un cotidian” pentru că mulți jurnaliști de ziar confundă platforma în care se exprimă cu un loc care trebuie să fie cât mai sec și mai burdușit de informație. Dar o poveste bună poate face multe lucruri deodată: poate da informații și poate transmite un sentiment. Poate ilustra un fenomen și poate creiona și o lume.
Citiți acest text despre Ion Cristoiu apărut recent în Adevărul (pe prima pagina!) – o schiță de portret care are acțiune, descriere, emoție. Eu unul prefer oricând un astfel de text unui Q&A care, de cele mai multe ori, nu-mi spune mai nimic despre omul respectiv.
Apoi, citiți mai jos ce spune Andreea Lupu, reporterul, despre cum s-a născut textul respectiv. Mie îmi place să le spun cursanților mei că depinde în special de ei să scrie mai bine (și mai narativ). Nu va veni editorul într-o bună zi să le spună că de azi vor putea scrie scene, descrieri, înlocui citatele cu dialog etc. Dar dacă tu aduci așa ceva în redacție, există mari șanse să placă. Sigur, vei pierde unele bătălii, dar vei câștiga altele. Povestea acestui text despre Ion Cristoiu e una dintre victorii:
O sa incep cu ceva ce nu am facut. Nu am propus subiectul cu Ion Cristoiu in redactia mare a Adevarului pentru mi-a fost teama sa nu fie multi ochi pe text care ar fi putut sa modifice subiectul. Eu nu voiam sa scriu despre resentimentele celor care au lucrat cu Ion Cristoiu, scandaluri sau procese, nu am vrut un articol de investigatie in care sa pun personajul la colt pentru ceva ce a facut acum 15 ani.
Am preferat sa discut despre subiect doar cu editorul cu care lucrez, Petre Barbu, care a acceptat ideea si mi-a dat mana libera pe partea de documentare, iar eu l-am informat după fiecare intalnire unde ajungeam cu subiectul, ce as vrea să fac cu el, ce mai vreau sa stiu, cum il vad scris. Asa ca cei din redactia mare au aflat de subiect abia in ziua in care l-am avut gata scris. Nu stiu daca li s-a parut foarte bun subiectul, nu stiu daca l-au citit cap coada. Cert este ca inainte de ora predarii am aflat ca intra pe prima pagina.
As fi vrut sa iasa altfel, as fi vrut ca informatiile din casete sa fie inglobate intr-un text compact, dar pentru ca “nu poti sa scrii intr-un cotidian un text compact pentru ca cititorul nu trece de primele doua paragrafe” a trebuit sa il sparg in mai multe parti: Cristoiu-omul care vrea sa scrie si regreta ca jurnalismul i-a tocit talentul, Cristoiu-omul de televiziune si Cristoiu-conducatorul de gazete implicat in foarte multe procese. Doua pagini am avut de la inceput (mai mult de 10.000 de semne), dar asta dintr-un noroc: nu erau suficiente subiecte care sa acopere toate paginile pentru ziua respectiva si trebuia un spread, oricare ar fi fost acela.
Nu am știut de la inceput ce sa scriu despre Ion Cristoiu. Am pornit cu ideea ca marii oameni de presa, cei care au creat si dezvoltat ziare au devenit dintr-odata analisti. Am pornit cu o indignare de fapt. Cu personajul am avut mai mult de munca decat cu redactia pentru ca i s-au luat multe interviuri pana la 61 de ani si pentru ca de obicei vorbeste doar cu oamenii pe care ii cunoaste si in care are incredere. L-am sunat, i-am explicat ce vreau sa fac si ca nu vreau doar un interviu intrebare-raspuns. Am crezut ca l-am convins atunci cand mi-a zis ca e de acord, insa m-a amanat alte doua saptamani. Ultimul mesaj pe care i l-am trimis suna ceva de genul: “pot sa inteleg refuzul, dar sa-l stiu si eu”. M-am gandit la Caragiale si la schitele pe care Cristoiu le scrisese in tinerete.
M-a sunat inapoi si mi-a zis ca am tupeu, am intrat in pamant de frica si apoi m-a chemat la biblioteca, locul unde isi bea cafeaua si isi fumeaza tigarile intr-una din cele doua pauze pe care si le permite intr-o zi. M-am intalnit cu el de doua ori la Biblioteca si o data la Antena 3, la emisiune. Am avut de fiecare data 40 de minute. Marea mea victorie a fost momentul in care nu mi-a mai spus “fatuca”. Apoi am vrut sa stiu mai mult: am vorbit cu cei pe care i-a “crescut” in presa si cu dactilografa care ii scrie textele. Ea mi-a intarit ideea ca omul se teme ca nu isi va putea termina cartea, ca e suparat ca nu e recunoscut ca scriitor, chiar daca are noua carti publicate. Si am mers pe asta. Nu stiu daca a fost o alegere buna pentru ca am avut 2 zile sa scriu subiectul si a intrat in pagina aproape needitat la nivel de structura. Am inceput cu imaginea dactilografei care ii scrie textele pentru a sublinia putin din rutina in care Cristoiu traieste si pentru a arata teama ca romaul la care viseaza de mult timp (aproape 20 de ani) s-ar putea sa nu apara. Am continuat cu frustrarea lui ca jurnalismul i-a tocit talentul si ca l-a impiedicat sa fie scriitor.
Textul nu e complet, ar fi fost nevoie de mult mai multe, cum ar fi prima carte pe care a publicat-o si pe care isi bazeaza atat restul volumelor, cat si munca lui de ziarist, de cautator de stiri despre oamenii mici.
Concluzie: poti sa scrii povesti intr-un cotidian pentru ca de cele mai multe ori trec fara dezbateri aprinse. Mie mi-au dat voie pentru ca nu au stiut, de interzis nu aveau cum sa il interzica pentru ca era spatiu in ziar de umplut. Si, cateodata, trec pentru ca sunt ceva cu care nu si-ar bate nimeni capul, pentru care multi nu s-ar trezi dimineata si pentru ca de cele mai multe ori nasc intrebari de genul: “Dar chiar se poate? Chiar ai facut asta?”.
– Andreea Lupu
Comments
5 Responses to “Cum publici poveÅŸti într-un cotidian”
Leave a Reply
Andreea, bravo pentru text. Ti-am si spus, de altfel :). Foarte bun. Partea de inceput, cu dactilografa, e favorita mea. Si, pe de alta parte, ai facut foarte bine ca nu l-ai discutat in redactia mare si ca l-ai dat in cele doua pagini ale voastre. Ai avut liniste sa-l faci asa cum ai vrut. In fata, clar ca ar fi fost enspe mii de perechi de ochi. Vezi textul recent al lui Paul, “Logoditi la 3 ani”, un reportajel foarte dragut, in cazul caruia, insa… pe la nu stiu ce ora, x voia un punct de vedere de la un psiholog, y de la Madalin Voicu… si tot asa. Ai inteles ideea. Bravo.
Asta e un comentariu pentru Andreea, s-a inteles :)
“Mie mi-au dat voie pentru ca nu au stiut, de interzis nu aveau cum sa il interzica pentru ca era spatiu in ziar de umplut”
mda. nu zic ca nu e bine sa fii sincer atunci cand iti povestesti experienta, dar cand afli de la un ziarist ca sefii unui ziar de referinta nu prea stiu ce intra in pagini, ba mai mult, baga texte la gramada, fara sa le citeasca (chiar daca sunt bune), pt ca nu au altceva ce baga, incepi sa te indoiesti serios de presa.
una peste alta, cred ca aceste afirmatii nu sunt deloc o dovada de profesionalism din partea reporterului si discrediteaza, constient sau inconsitient, ziarul la care acesta lucreaza.
@Mihai, ma bag si eu ca musca in lapte, dar nu vad nimic rau in a fi sincer. Si a spune exact cum stau/cum au stat lucrurile intr-o redactie. Oricare redactie. Serios, presa poate sa para asa, o chestie, impecabila din afara. In realitate, e ca si lumea, ca si spatiul in care exista. Nu vad de ce anume afirmatiile Andreei “nu sunt o dovada de profesionalism”. A povestit o experienta, experienta ei. Pana la urma, despre asta e vorba si in jurnalismul narativ, nu? Sa spui cum au stat lucrurile. Asta a fost povestea din spatele povestii cu Cristoiu. Enervanta sau nu prin sinceritatea ei.
Si evident, poti sa te indoiesti de presa, ca nu e nicio problema.
Si nu, nu sunt Andreea deghizata :) Spor la citit chestii.
pt că profesionalismul unui jurnalist se măsoară și altfel, nu doar în modul în care își documentează și scrie articolele. credibilitatea unui ziar se clădește și în afara redacției, prin comportamentul și vorbele celor care îl scriu. nu e important doar conținutul editorial, ci și cine sunt oamenii ăia care îl scriu și cât preț pun ei pe munca lor și a celor de lângă ei.
după ce citești povestea andreei, îți dai seama că e vizibil nemulțumită de cum se lucrează în redacție la adevărul și se manifestă ca atare. e dreptul ei să fie, dar, în cazul ăsta, se poate muta în altă parte, nu? în sistemul meu de valori, atâta vreme cât lucrează și își primește salariul de acolo, ar fi de bun simț să nu discrediteze publicația. până la urmă, e o chestie de respect față de ea. nu scuipi acolo unde mănânci.
iar asta ți se potrivește și ție pt că, bag seama, că lucrezi tot la adevărul. :)
și, crede-mă, este o problemă dacă omul de rând ajunge să se îndoiască de presă. o foarte mare problemă, chiar. dar toate nuanțele ăstea trebuie simțite, nu explicate, așa că mă opresc aici.
Ok. am inteles punctul tau de vedere. Si nu tin musai sa il intelegi si tu pe al meu. Sau pe al nostru. Discutiile virtuale complica aiurea niste lucruri, de altfel, de bun simt.
Pe de alta parte, eu consider ca profesionalismul meu sau al altui ziarist se masoara efectiv prin textul lui (al meu). Prin procesul de documentare si prin text. Respectiv, pot sa fiu nemultumit de una sau mai multe chestiuni de la locul meu de munca, dar asta nu o sa se vada niciodata in textul meu. Voi incerca de fiecare data sa fac tot ce pot ca articolul sa fie asa cum trebuie. Indiferent de ce nu merge bine, indiferent de ce consider eu ca nu merge bine.
Oricum, multumesc pentru franchetea punctului de vedere. Exista, pana la urma, si posibilitatea de a interpreta lucrurile asa.
Spor la citit. Si mie, la scos un interviu de pe reportofon :)