Fiecare om e o poveste
Odată cu numărul #10 din Decât o Revistă am publicat și un ebook, o colecție de eseuri personale publicate în ultimii trei ani. Sunt 18 dintre cele mai puternice texte apărute în revistă, o bună parte dintre ele premiate. Pe lângă textele originale, ebook-ul conține și câte un scurt interviu cu fiecare autor și o prefață despre de ce contează poveștile personale și de ce le spunem.
Prefața e mai jos. Cartea o găsiți aici.
Tot despre eseuri personale voi vorbi și pe 13 decembrie la Seminariile DoR, desfășurate la Fundația Friends for Friends.
_______________________________________________
ÎN 2004, am petrecut o săptămână cu mama la New Orleans, pe atunci încă neatins de uraganul Katrina. Eu eram la master în Missouri, câteva state mai la nord, ea venise de la Târgu Mureș pentru un congres de oncologie. Nu ne văzuserăm de-un an și ne-a luat câteva zile să ne găsim ritmul.
Am fost împreună la muzeul debarcării din Normandia; am băut cocktailuri colorate cu nume de furtuni; am mâncat hamburgeri într-un bar unde televizoarele transmiteau despre moartea lui Ronald Reagan; am fost în cimitirele creole; am fost la Café du Monde ca să mâncăm celebrele lor gogoși și apoi la muzeul de istorie voodoo, pentru încă o porție. Toată săptămâna poate fi rezumată cam așa: mama era impresionată de suvenirurile vrăjitorești ““ de la cercei la magneți ““ Â, eu, de statuia lui Ignatius Reilly, neadaptatul lui John Kennedy Toole din Conjurația imbecililor.
Paradoxal, în acest război dintre fiul americanizat și mama româncă, bătălia cea mai fierbinte inversa rolurile ““ eu îi vorbeam mamei despre ce aș putea să fac în România când mă voi întoarce, ea mă ruga să nu mă mai întorc dacă voiam să trăiesc o viață normală.
***
NU MÄ‚ GÂNDISEM niciodată până atunci că momente atât de banale ca o scurtă vacanță cu mama puteau ascunde atâta tensiune narativă, că plimbările noastre erau ciocniri între speranțe copilărești și dezamăgiri adulte. Mi-am dat seama abia după câteva săptămâni, când, la un curs de scriitură, a trebuit să scriu pentru prima dată un eseu personal ““  o poveste reală din viața mea, care să le ofere cititorilor o lecție universală.
Pe atunci credeam că a scrie despre tine înseamnă să scrii cu emfază și metaforă ce crezi tu despre lume; nu ce vezi sau ce auzi, ci ce crezi. Aveam impresia, când peroram în scrieri nocturne de la începutul carierei despre politică, schimbări sociale sau sport, că întreprind un act curajos de dezvăluire. De fapt, fiind incapabil să spun o poveste cu personaje, tensiune și detalii documentate jurnalistic, nu spuneam nimic și cu siguranță nu transmiteam mai nimic din experiența umană.
Erau mai multe lecții despre relația copil-părinte, despre maturizare și chiar despre dor de țară în scurtul eseu pe care l-am scris despre săptămâna petrecută cu mama în New Orleans decât reușisem să transmit vreodată.
Povestea unui om, am învățat atunci, e povestea multora. Și fiecare dintre noi are o poveste de spus, despre un eveniment uneori banal, alteori excepțional, din care putem învăța ceva despre noi înșine. Jurnalistul și scriitorul american Alex Tizon spune că poveștile personale, spuse sincer și cu imagini vii, pot defini o experiență prin care au trecut și alții, dar n-au reușit să și-o explice. Așa că, într-un fel, poveștile personale pot defini experiența altora, în timp ce o relatează pe a ta.
Pot fi nu doar un surprinzător declanșator de memorie, ci și o sursă de semnificație.
Din cele mai vechi timpuri spunem și citim povești ca să putem naviga lumea. De la primele “a fost odată…”, de la primele confruntări dintre Făt Frumos și Zmeu, învățăm să interpretăm lumea prin povești, să ne alegem calea care ni se potrivește, să decidem ce e rău și ce e bine și să ne însușim unelte care să ne facă fericiți. Prea des, grăbindu-ne să devenim adulți responsabili, uităm, sau ne ferim, să mai spunem povești, de parcă am uitat ce putere pot avea.
Această colecție, care conține 17 eseuri personale publicate în Decât o Revistă între 2009 și 2012, e concepută să ne reamintească de puterea transformațională a unei povești adevărate. Ce o face specială e că autorii eseurilor sunt și personajele principale ale poveștilor.
Eseul, prin definiție, e încercarea unui autor de a da sens unei idei sau unei experiențe trăite. Autorii din acest volum caută semnificația în propria viață, punând pe masa de disecție victorii și înfrângeri. Nu sunt confesiuni sau bucăți de jurnal cât niște călătorii documentate, în care autorii devin ghizi prin propria lor viață ““ nu atât pentru plăcerea noastră voyeuristă, care nu e însă de neglijat, cât pentru a ne aminti că indiferent câte lucruri ne despart, avem și mai multe în comun. Cu toții venim dintr-o anumită comunitate, am avut momente de rebeliune, ne-am îndrăgostit, ne-am despărțit, am avut dubii, ne-am dorit să trăim mai sănătos, ne-am căutat locul în lume.
Fiecare text din această colecție ascunde nu doar o poveste universală, ci și, sper eu, o scânteie care poate să îți aprindă propria memorie, sau să îți ilumineze înțelesul unor experiențe.
***
ÎN CIUDA INSISTENȚELORÂ mamei să rămân în America, m-am întors în țară în martie 2007. La câteva luni după vizita la New Orleans, mama a aflat că are cancer la sân. Pe când am revenit trecuse deja printr-o operație care i-a extirpat un sân dar nu a păcălit cancerul, care se întorsese mai agresiv, ciuruindu-i plămânii și sfărâmându-i oasele.
Stăteam amândoi în patul ei din dormitor, uitându-ne când la încercarea de a-l demite pe Traian Băsescu, când la comedii superficiale, și nu ne spuneam mai nimic. Știam că suferă și că e îi e groază de durerile cumplite care o cuprindeau noapte de noapte.
N-am apucat s-o întreb ce crede despre întoarcerea mea. A murit la o lună după ce am revenit, zbătându-se să mai găsească niște aer și murmurând lucruri de neînțeles. Nu știu dacă am trădat-o venind înapoi, dar știu că nu voi uita niciodată că unul dintre lucrurile cu care mă amenința era piramida lui Maslow ““ în România, spunea ea, viața de zi cu zi nu-ți va permite niciodată să atingi nivelurile ei superioare. Trebuie să-ți rezolvi baza piramidei ““ mâncare, căldură și adăpost ““, nici vorbă de vârf, unde e cunoașterea.
Într-un fel, avea dreptate. În România e adesea un efort să scoți capul din propriile dileme și angoase și să vezi că, de fapt, nu ești singur. E un exercițiu care pare dificil și pentru că uităm că cea mai accesibilă unealtă ne e mereu la îndemână: spusul și cititul de povești. Participând prin povești la experiența altora vom reuși să urcăm, chiar și pentru câteva ore, treptele piramidei. Vom învața cum să navigăm lumea și viața și ne vom aminti că în această călătorie suntem rareori singuri. â—
_______________________________________________
> FIECARE OM E O POVESTE, produs împreună cu ReadFWD, se poate citi pe Kindle, iPad și alte platforme.