Despre reviste indie ÅŸi 3 ani de DoR
Oskar Wyers și Dennis Gaens locuiesc în Olanda, în Nijmegen, unde scriu, fac spectacole și încearcă să întrețină viața culturală a unui oraș cu peste 150 de mii de locuitori, care în 2005 a sărbătorit 2.000 de ani de existență. (Da, am scris corect ““ 2.000 de ani.)
În 2011, Dennis a făcut un spectacol/expoziție la care au venit vreo opt oameni, printre care și un tip din afara orașului. Simțindu-se vinovat ca n-a fost îmbulzeală la eveniment, s-a gândit să facă ceva să-i deconteze omului biletul de tren. Așa că el și Oskar au făcut Kutgitaar, o revistă literară ““ un zine în format A6, scos în 20 de exemplare ““, cu texte de la poeți și autori prieteni, pe care au vândut-o ca să strângă cei 8 euro pentru bilet. (Numele revistei e dintr-un vers dintr-o poezie de-a lui Oskar, cu un tip care cânta ca dracu”™ la o chitară de căcat. De acolo vine Kutgitaar ““ chitară de căcat. Tocmai au scos numărul 3, făcut tot de mână. Nu se mai găsește niciun exemplar.)
I-am văzut pe Oskar și pe Dennis la Facing Pages, un festival dedicat revistelor independente care a avut loc în Arnhem, Olanda, în weekendul trecut. Kutgitaar a fost doar unul din zecile de exemple pe care le-am auzit, văzut, răsfoit ““ reviste independente, majoritatea concepute prin baruri și finisate prin bucătării, unele făcute de mână, altele folosind cele mai avangardiste tehnologii de imprimare, toate făcute din dragoste pentru actul de a face o revistă și a împărtăși ceva cu alții.
În prima zi de conferință nu am auzit nici măcar o singură dată cuvântul “iPad”; în a doua un singur om a vorbit de faptul că hârtia s-ar putea să devină o tehnologie secundară pentru media. Iar despre bani s-a vorbit cu relaxarea celor care nu știu să-i facă și care nu s-au apucat de făcut reviste ca să scoată bani. (Nu că ar fi ceva rău cu asta, dar voi reveni).
M-am simțit în largul meu printre ei, pentru că eram în sfârșit într-un grup de oameni fără soluții, fără răspunsuri și mândri de produsele lor. Oameni care s-au apucat să facă propriile reviste pentru că revistele comerciale îi tratau (și îi tratează) doar ca pe niște statistici de vândut advertiserilor, pentru că au ceva de spus despre un subiect (mâncare, artă contemporană, fotbal etc.) și pentru că puține produse culturale funcționează atât de bine pe post de capsule ale timpului. M-am simțit în largul meu pentru că nimeni nu mi-a reamintit că hârtia moare, că nimeni nu vrea să citească, că fără model de business nu poți începe nimic, că tirajele mici nu vor aduce niciodată bani de la advertiseri etc.
Oamenii de la Kutgitaar, Komfort din Cehia, Der Wedding și mono.kultur din Germania, Strak din Olanda, dar și nume mai cunoscute ca Little White Lies și It”™s Nice That din Marea Britanie au vorbit despre probleme și obstacole (pe care le avem și noi la Decât o Revistă), dar au insistat pe momentul magic în care au început și pe plăcerea cu care continua să împingă la deal bolovanul.
Poveștile lor au venit la momentul perfect.
Astăzi, 23 aprilie, ideea Decât o Revistă împlinește trei ani, trei ani de la propriul nostru moment magic, în care ne-am hotărât că avem ceva de zis. (Spun “ideea” pentru că de la idee la primul număr au trecut șapte luni).
Era o seară de aprilie, 23 aprilie 2009 mai precis, într-o joi. O mică gașcă de editori salariați și sictiriți ne-am dus să-l auzim pe prietenul nostru Raymond Bobar, un graphic designer excepțional, conferențiind despre designul de revistă în cadrul unui eveniment Zeppelin. Nu-l mai văzusem de vreo jumătate de an ““ slăbise, parcă întinerise și vorbea cu vervă despre lipsa de coerență din revistele românești.
În loc să ne inspire, ne-a morcovit. I-am mulțumit că ne-a amintit că revistele la care lucram nu se preocupau de detalii, ne-am luat la revedere și ne-am dus să bem în Bordello”™s, pe atunci pustiu și încă frecventabil.
O serie de halbe de Holsten nefiltrat au acompaniat sesiunea de înjurături și văicăreli. Odată ce berea și-a făcut efectul, lucrurile au luat o altă turnură.
Ne-am întrebat cum ar fi să facem o revistă așa cum ne dorim noi. Fără presiunea departamentului de business, fără “target” impus. Cu texte-spectacol și vizual șlefuit.
Apoi am început să propunem nume. Nu mai ținem minte nici unul înainte de “Decât Revista”. Aici s-a aprins un bec; apoi i-am adăugat un “o”.
Am decis că e un nume perfect pentru că vorbea despre o problemă contemporană, cum trebuia să facă toată revista. Era puțin obraznic, dar și corect în sintagma “Citesc Decât o Revistă”. Aveam și scuza s-o publicăm doar o dată, ca să ne dovedim atât nouă, dar și industriei, că din respect pentru jurnalismul de calitate și designul creativ poți scoate o revistă care să te absoarbă.
Unul dintre noi a început să ia notițe. În ciuda Holstenurilor, a scris curat și precis: Decât o Revistă avea să fie o revistă generalistă, despre ce trăim astăzi în România, despre punctele “unde se intersectează pornografia cu filosofia, politica cu tehnologia, sexul cu sexul”.
Apoi am inventariat câteva subiecte potențiale: Dobro, biciclete, Mircea Badea, Bahoi, fenomenul Free Gigi.
Am plecat acasă euforici. A doua zi i-am scris lui Ray și l-am rugat să ni se alăture. Șapte luni mai târziu, aveam DoR #1 în mână. Copleșiți de feedbackul primit, am decis că ar fi păcat să rămână un experiment singular.
***
Știți restul poveștii. De la DoR #1 au apărut o mulțime de alte reviste independente în România, unele online, altele în print. Toate aceste titluri dovedesc că publishingul comercial încă nu realizează cât public pierde sau pentru câte mii de oameni e irelevant. Scăderea cifrelor de vânzări nu are legătură doar cu internetul; are legătură și cu o lipsă de calitate și relevanță.
Editorii și designerii pe care i-am văzut la Facing Pages fac reviste din pasiune și pentru că alături de ei se bucură și alții ““ fie că acei alții sunt 20, fie că sunt 1,000, fie că sunt 5,000. Niciunul nu vrea să construiască un imperiu de publishing. Foarte puțini trăiesc din ce fac. Și mai puțini își plătesc oamenii împreună cu care creează. Komfort spun că mai au bani de un singur număr. It”™s Nice That a găsit o posibilă soluție în evenimente. Strak s-au decis să-și scoată pielea la vânzare ca să finanțeze numărul #3.
O parte din viitorul revistelor s-ar putea să fie pe tabletă (mai ales dacă sunt ca Letter to Jane). O bună parte va rămâne pe hârtie. Ce nu se va schimba e că mereu vom căuta oameni care au ceva de spus și care ne pot povesti ““ în text, fotografii, ilustrații, design ““ ce se întâmplă astăzi în jurul nostru.
Aniversarea de trei ani a fost probabil, inconștiente, unul dintre motivele pentru care DoR #8 celebrează oamenii care îndrăznesc să facă lucrurile altfel ““ să cânte altfel, să facă politică altfel, să crească altfel. Am făcut cu această ocazie o copertă altfel ““ care se desface de două ori ““ și cred că e o premieră. Coperta e despre Ada Milea, despre Ana Bănica, despre Lucia Popescu și despre alții ca ei pe care-i veți găsi în paginile revistei.
Dar e și despre noi. E despre chitara noastră de căcat, pe care o vom zdrăngăni până-i vor pocni corzile.