De ce mă ratez ca jurnalist
Despre cum e să fii un jurnalist și un manager mediocru, despre modele de business și o modestă proiecție ideală pentru Decât o Revistă.
Sunt nopți – și nu sunt rare – în care stau cu ochii în tavan și mă întreb dacă am vreo șansă să construiesc ce mi-am propus: o revistă generalistă, cumpătată, împachetată frumos și relevantă în climatul cultural românesc. (Pentru cei care citesc presă americană, îmi imaginez un orfan român adoptat într-o relație dintre The New Yorker și Wired). Sunt nopți în care ăsta e singurul gând. Nu mă gândesc la cine să scrie, sau la cum să ilustrăm un eseu, ci dacă ne-am apropiat, măcar puțin, de proiecția ideală, care e mai puțin legată de conținut și mai mult legată de formă: perfecționarea unui proces de lucru, eficientizarea unei organizații mici și, desigur, găsirea unui model de business.
În anii ’90, când eram în liceu și scriam ca să impresionez fete, am făcut un ziar împreună cu Ciprian Morar (astăzi un antreprenor de succes), ziar pe care-l vindeam săptămânal în curtea școlii cu 300 de lei. (Era 1996). Conținutul era produs în weekend de mine și de câțiva colaboratori cărora le plăcea să scrie. Cipri stătea nopțile să facă layout și o mini-tipografie locală – eram în Târgu Mureș – multiplica 100 de exemplare a câte două-trei coli A4, pe care le adesea le îndoiam împreună cu ai mei, duminică seară. Nu cred că mama a preferat vreodată îndoitul croșetatului, dar n-avea de ales.
Nu știu ce se întâmpla cu banii pe care îi strângeam – cel mai probabil ne cumpăram cornurile cu iaurt din pauza mare -, pentru că n-am avut niciodată o relație prea bună cu ei. Mai târziu, în facultate, am construit împreună cu Adrian Lungu, care e îmi e azi coleg la Decât o Revistă, un soi de pre-blog unde ne vărsam ofurile. Conținutul era produs în weekend de mine și de câțiva colaboratori cărora le plăcea să scrie (unii ajunși jurnaliști minunați azi) și tot eu încărcam săptămânal textele produse. N-am produs niciodată niciun leu, ba chiar am cheltuit ceva când ne-am făcut tricouri pe care le purtam la serile de rockereală marți în Fire sau pe care le dădeam cadou formațiilor care păreau că întrupează viziunea pe care o aveam asupra României de atunci.
Ce vreau să spun e că gena mea antreprenorială pare la fel de inspirată ca alegerile de antrenor pe care le face Gigi Becali la Steaua. Când am început Decât o Revistă, acum aproape trei ani, nu mă gândeam că va fi nevoie de ea.
***
În 2003 am plecat la un master în America și după ce l-am terminat am rămas încă doi ani acolo să lucrez. Am învățat în anii ăștia ce nu știam în liceu și în facultate – ce fel de jurnalism vreau să fac, cum să-l fac relevant și interesant și, mai important în cazul meu, cum să-l fac după niște reguli și standarde ideale. Am și un decalog în acest sens – nu e al meu dar am lucrat pentru cu oamenii care l-au scris și cred în el cu tărie. Recent, la o bere, câțiva colegi jurnaliști din România – oameni importanți și relevanți – mi-au spus că unele puncte sunt naive. Eu cred că în orice faci e bine dacă standardele par imposibil de atins – e un mod de a te păzi de mediocritatea lui “merge și așa”, un stil de jurnalism pe care îl vedeți în mai toată presa românească.
Nu curgea nicidecum lapte și miere în SUA. Nu era nici pe departe meritocrația pe care o visăm cu toții – un editor de la New York Times mi-a spus că va angaja întotdeauna un absolvent de la Harvard înaintea unuia de la o școală de stat; un editor de revistă mi-a spus că e greu să primești un contract dacă nu ești la petrecerile potrivite; unul dintre ultimii mei editori direcți mi-a refuzat în 2006 trei propuneri de a scrie despre un nou fenomen numit YouTube, pentru că i se părea irelevant și prostesc. (Altul n-a vrut să publice o poză cu o pisică pentru că părea “lascivă”.)
Bănuiam ce mă așteaptă în România și când m-am întors în 2007 am făcut-o cu dorința de a scrie, nu a construi. (Deși visam la un This American Life local.)Â Nici americanii nu vorbeau atât de mult despre nevoia creării unor modele de business alternative, despre supraviețuirea jurnalismului și alte asemenea pe atunci – altfel m-aș fi prins ce mă așteaptă.
În nici șase luni mi-am dat seama cum decurge viața de zi cu zi în trusturile de presă din România. Două angajate ale unei reviste pentru femei (Tabu) mi s-au lăudat că două săptămâni beau cafele și apoi, în ultima săptămâna, stau până în creierii nopții la birou și scriu revista. Un superior de la Esquire a vrut să inventăm scrisori de la cititori în primul număr, iar apoi, o bună perioadă de vreme, încerca să schimbe citatele personajelor din texte pentru că “nu sună bine”. M-am apucat să predau și reporterii pe care îi aveam la curs îmi povesteau cum șefii lor (de la Adevărul, Jurnalul, EVZ etc.) le modificau de exemplu numărul de răniți dintr-un accident, pentru că o cifră mai mare era mai puternică. Cei care erau încă studenți la jurnalism îmi spuneau că profesorii repetă întruna că în redacții nimeni nu le va cere să gândească, așa că era în interesul lor să devină roboți.
Ce m-am străduit să le explic tuturor – unii m-au înjurat printre dinți sau cu toată gura – e că alegerea de a continua în această meserie sau într-o anumită companie le aparținea. Ba mai mult, trebuia să accepte un adevăr pe care nici astăzi unii jurnaliști – tineri sau nu – nu vor să-l accepte: trustului/companiei nu-i pasă de tine. Nu te va proteja, nu te va crește și cu siguranță nu te va ajuta să produci calitatea despre care ai citit în cărți sau pe care o vezi în materialele premiate la concursurile internaționale. Am căzut și eu oarecum în această capcană când m-am dus să lucrez la Tabu, hotărât să nu mă mai implic în toată revista cum făcusem la Esquire, ca să nu înnebunesc văzând relațiile incestuoase dintre editorial și publicitate. După șase luni, spațiul pe care trebuia să-l umplu s-a micșorat, banii pentru colaboratori au dispărut și promisiunile n-au mai valorat nimic.
Robert Krulwich, unul dintre prezentatorii Radiolab, spune povestea asta mult mai bine în discursul ținut anul trecut absolvenților de la Berkley. David Simon, omul care a făcut The Wire și Treme, a scris-o și mai clar: “A Newspaper Can’t Love You Back“. Înlocuiți newspaper cu orice tip de presă (sau alte industrii).
Am spus toată povestea asta din două motive: primul e ca să înțelegeți cum am ajuns eu, un reporter și un editor mediocru, să decid că nu are rost să construiesc din interiorul sistemului, chiar dacă genele mele de business erau mai adormite decât majoritatea oficialităților locale. Al doilea e pentru că în discuția recentă avută la bere cu jurnaliștii importanți și relevanți s-a ajuns la următoarea dilemă: cine e responsabil să creeze un model de business care să susțină un produs de calitate (indiferent de formatul de livrare)? Jurnalistul/producătorul de conținut? Sau oamenii de afaceri?
***
Probabil intuiți răspunsul meu și îmi permit să mă întorc la Krulwich, care o spune mai frumos:
Suppose, instead of waiting for a job offer from the New Yorker, suppose next month, you go to your living room, sit down, and just do what you love to do. If you write, you write. You write a blog. If you shoot, find a friend, someone you know and like, and the two of you write a script. You make something. No one will pay you. No one will care. No one will notice, except of course you and the people you”™re doing it with. But then you publish, you put it on line, which these days is totally doable, and then”¦ you do it again.
Now I understand that if you”™re married, or have a kid, you can”™t not make money. And I know that it is not fun, it”™s the opposite of fun, to juggle rent payments with car payments, to fudge medical bills, to play roulette with your credit cards, to have bills that must be paid month after month after month, that don”™t go down, and I know about friends and siblings who didn”™t go crazy, who didn”™t try to become professional storytellers, who became normal things, like sales people, and doctors and teachers and are now moving into homes, buying real furniture and making you feel like you are slipping backwards in the world for the sin of following a dream. I know about that.
But let me tell you what I”™ve also seen.
Am făcut Decât o Revistă din cauza acestui also de mai sus. Când s-a născut ideea nu aveam nimic de pierdut (de fapt, am adăugat kilograme și stres), iar revistele din România păreau că intră într-un soi de comă. Asta era acum trei ani. De atunci, unele au murit, altele sunt în comă și astăzi, iar majoritatea nu pare că se va trezi vreodată. Pentru noi, acest also însemna o publicație al cărui scop principal era grija față de conținut – nu trebuia să-ți placă totul, dar trebuia să fie făcut cu grijă. Însemna să nu concurăm cu internetul – o mitralieră infinită de fotografii cu pisici și tweeturi despre morțile dictatorilor și artiștilor, ci să oferim o dată pe trimestru conținut de profunzime care îndeamnă la introspecție. Însemna să nu vindem conținutul companiilor și să nu păcălim cititorii deghizând mesajele brandurilor în articole, doar pentru că “oricum nu știe nimeni”, frază pe care am auzit-o de prea multe ori. Însemna jurnalism documentat atent, scris atent și editat ca să aibă sens. Nu visam perfecțiune, nici succes imediat, ci mai degrabă încercam să facem ceva, pentru că pe unde lucram nu mai avea niciun sens să încercăm.
Primul număr – și trebuia să fie doar unul – era așadar atât o creație originală, cât și un soi de protest, dar unul ilustrat de o opțiune.
***
Dar să ne întoarcem de unde am pornit. Să revenim la proiecția ideală.
Acum vreun an jumate, Cipri, cu care făcusem revista liceului și care a văzut de atunci mai multe țări decât avem județe în România, m-a întrebat nonșalant când aveam de gând să renunț la hobby-ul meu cu revista și să mă apuc de ceva serios. M-a durut remarca lui pentru că mi se părea că dacă mă cunoaște ar trebui să înțeleagă că nu e un hobby, că e ce îmi doresc să fac, că e un produs de care se bucură câteva mii de cititori și că e o formă de a spune povești care pot să ne transforme. (Despre puterea transformațională a poveștilor, în alt episod; în mare, cam despre asta e vorba.). Explicațiile contau însă doar pentru editorul și scriitorul din mine. Pentru Cipri, care semna contracte mari și avea peste 30 de angajați, DoR era clar un hobby: nu făcea bani, era dependentă de oameni dispuși să lucreze pe gratis și nu părea deloc aproape de soluția câștigătoare financiar. Și, foarte important, mai ales în acești ani de criză, era făcută în România, unde, mulți cred că n-are rost să încerci nimic.
Soluția câștigătoare financiar n-am găsit-o nici azi, dar încă o căutăm. Proiecția ideală, cel puțin versiunea modestă, 1.0, e a unei reviste care nu pierde bani. (V-am spus că gena mea antreprenorială l-ar fi făcut pe Darwin să-mi plângă de milă.) Fiind publicată de un ONG, DoR oricum nu are ca scop profitul, dar ar trebui să poată să-și plătească colaboratorii și să construiască în jurul ei o comunitate de susținători (abonați, cumpărători de produse, sponsori etc).
Sunt o serie de explicații pentru care n-am ajuns încă acolo și una dintre ele e cu siguranță propria mea incompetență. Dar sunt și unele mai pragmatice, pe care poate ar fi util să le știți.
***
Ne-am imaginat un model în care vânzările revistei pot acoperi costurile de tipar. Matematic, e corect. Media tipărită e construită tradițional pe un model în care veniturile din vânzare sunt aproape irelevante față de ce aduce publicitatea, un sistem care suferă și pe care voiam să-l evităm, pentru că nu te poți baza pe publicitate (o să vedeți). De aceea și prețul de copertă, 25 de lei, pe care conținutul îl merită din plin. Ce n-am anticipat e că distribuitorii vor lua între 30 și 50 la sută din prețul de copertă și – mai important – nu vor plăti niciodată la timp. Dacă cumperi DoR de la un distribuitor, banii ăia ajung la noi peste 4 luni; dacă avem noroc. Mai degrabă vin după 6-9 luni. De aceea am început să rugăm cititorii noștri să se aboneze: primim mai mulți bani, pe loc, deci putem să conturăm o idee mai clară de cum arată viitorul. Reticența la ideea de abonament, frica de Poșta Română fac acest demers dificil.
Am sperat de asemenea că veniturile din vânzarea revistei vor fi suplinite de publicitate. Aici e o discuție lungă, dar voi încerca să fiu concis. Pe scurt și generalizând: agențiile de media, clienții și uneori și agențiile de PR sau publicitate nu înțeleg cum ar trebui să funcționeze jurnalismul, cu atât mai puțin cel pe care vrem să-l facem noi. Nu înțeleg relația corectă dintre un brand și o publicație și necesitatea unei separări dintre editorial și publicitate. De creativitate în execuție sau concepte nu mai vorbesc – se întâmplă rar și adesea în ciuda a ceea ce-și dorește clientul să plătească (adică repede, ieftin și bine, ceea ce nu există). Cei mai mulți vor să scrii despre ei și să le plasezi produsele, poate chiar să vii cu pagini peste pagini de propuneri despre cum ai putea s-o faci. (Propuneri la care ei nu prea răspund.) E un cerc vicios aici, pentru că managerii de presă și oamenii de vânzări – cel puțin la revistele comerciale – și-au vândut propriul conținut și propria integritate până când n-a mai rămas nimic.
De aceea, să ceri ad-uri creative, sincere și separate de conținutul editorial – așa cum ne dorim noi – te face să pari nebun. N-am vrut nici să lucrăm cu oameni de vânzări cu experiență în media, pentru că au toate obiceiurile proaste gata formate – de exemplu, li se pare normal să ceară reducere la tariful de pagină și apoi, din ce a rămas, să-ți sugereze să dai înapoi o mică șpagă agenției pentru că ți-a adus niște bani de la un client.
Desigur, am încercat și alte lucruri – evenimente, construit conținut pentru alte organizații, produse, granturi pentru articole, 2%, donații etc. Unele au funcționat, altele mai puțin. Desigur, se mai pot face mult mai multe alte lucruri, pentru care n-am avut încă resurse sau care s-au împiedicat de propriile noastre limite – un site mai activ, aplicații pentru telefoane și tablete etc. Visăm din când în când și la un business developer și un community developer alături de care să inventăm modelul, dar apoi ne dăm seama că n-am avea din ce să-i plătim. Cerc vicios. (E important de spus că nu vrem să facem compromisurile pe care le fac alte instituții de media pentru a supraviețui. Mai bine închidem și ne mutăm în Austria să administrăm o cabană decât să ne compromitem jurnalismul.)
Pe scurt, cheltuielile administrative și costurile de producție nu mai sunt o problemă, dar proiecția ideală, așa la scară mică cum e ea, n-am atins-o încă și de aceea sunt multe nopți în care mă uit la tavan și mă gândesc dacă măcar s-ar califica ca un eșec spectaculos această nereușită.
***
Știu că nu poate ține la infinit modelul cu conținut produs voluntar, mai ales când vrei să faci jurnalism dificil, care necesită o groază de timp și de energie. Un gen de jurnalism care, luați aminte, își găsește modalități creative de supraviețuire în alte culturi. Acolo invențiile acestor modele au fost mai simple pentru că suficient public înțelege rolul presei de calitate (indiferent de format) – și în consecință plătește, se abonează, donează etc.; pentru că suficienți manageri știu să mențină o graniță între conținut editorial și publicitate; pentru că există oameni de afaceri care înțeleg că jurnalismul e un produs aparte și dacă vrei să vinzi calitate, trebuie să menții un standard și să fii al naibii de creativ – sau de scump – dacă vrei să nu pierzi bani.
Un cover story în New York Times Magazine poate costa și 100.000 de dolari. Nu există niciun dubiu că oamenii îl citesc, chiar dacă e lung și dificil – o fac chiar și pe telefon. Există însă întrebarea cum îl poți plăti și mulți caută modele (ați văzut, sper, The Atavist sau Byliner sau ProPublica sau Spot.us).
În România nu vom ajunge niciodată la astfel de sume. (Aici aș putea scoate un material foarte bun de la un reporter dacă aș avea un buget de 1.500 de lei pentru el/ea – pare puțin, așa că dacă vreți să fiți un mecena, dați un semn.) Nu vom ajunge nici la aceeași masă de cititori – asta și pentru că nu avem o cultură media în această țară, încă majoritar lipită de televiziunile de știri. Nu vom avea nici măcar un acord în breaslă că e nevoie și de genul de jurnalism de profunzime pe care îl promovăm în DoR – nu o dată ni s-a întâmplat să fim criticați de alți reporteri pentru că am câștigat premii cu texte lungi, care nu sunt justițiare și care n-au condei.
De model de business pentru jurnalism independent, ce să mai vorbim.
Am stat de vorbă cu mulți oameni de business inteligenți în acești doi ani. Aproape niciunul dintre ei nu înțelege cum se face jurnalism de calitate (lipsa de cultură media de care vă vorbeam) și că nu există un model care poate fi aplicat ca totul să fie roz. Modelul trebuie inventat. Știu asta și o serie de tineri care au ieșit în ultimii doi-trei ani din sistem (sau care n-au intrat niciodată) și încearcă să construiască ceva. Altceva. Altfel. E trist că uneori asta înseamnă că își opresc creșterea profesională ca să fie mediocri și în antreprenoriat.
Mă întorc la dilema ivită la masa cu jurnaliștii importanți și relevanți. Toți au identificat corect că e loc imens pe piață pentru conținut de calitate (definiția acestui cuvânt e altă discuție). Că, într-adevăr, e de văzut dacă publicul ar și plăti. Întrebarea și mai interesantă e cine e responsabil să încerce să umple golurile de pe piață? Consensul lor – și unii lucrează de 10 ani sau chiar mai mult în presă – părea să fie că altcineva trebuie să construiască barca. Noi, jurnaliștii, vom vâsli.
Eu nu cred asta.
Cred că supraviețuirea jurnalismului e și responsabilitatea reporterilor și editorilor, chiar dacă unii dintre ei vor renunța la teren și la visele de a scrie texte mărețe, de a face documentare senzaționale și site-uri cu comunități de sute de mii de cititori, doar ca să eșueze ca vânători de modele sustenabile. Sper să nu fie și cazul meu, și de acea încă mai urmăresc proiecția ideală pe tavan în nopțile în care nu pot să dorm.
Comments
49 Responses to “De ce mă ratez ca jurnalist”
Leave a Reply
Catre ONG-ul vostru nu se pot redirectiona cei 2%? Par putini bani, dar daca se strang de la cateva mii, sumele pot fi frumusele.
Ba da. Am făcut şi anul trecut o campanie şi vom face şi anul ăsta. Din ce s-a strâns anul trecut am putut plăti nişte deplasări, cum au fost cele pentru textul ăsta. Cred că au fost bine cheltuiţi :-)
frumos, insa e pacat sa reinventezi roata mereu, cand ea e deja inventata.sau apa calda, cum se mai zice. rabaturile mari si platile esalonate in rate sunt o constanta, nu o surpriza :) trebuia doar sa intrebi. de fapt, fiecare se foloseste de marfa ca de un credit de la banca, fiindca banca nu mai da credite :))
Codrin – faptul că ÅŸtiam de ele nu înseamnă că trebuia să le ÅŸi accept. Cu riscul de a fi lăsat pe dinafară, desigur. Ar fi bine să nu trebuiască reinventată roată, dar mă tem că în unele cazuri e necesar. Sau măcar e un exerciÅ£iu interesant. :-)
Salut,
Impresia mea este că Internetul omoară încet dar sigur publicaţiile clasice, fiind un mediu de distribuţie instant şi cu costuri zero. În maxim 5 ani publicaţiile pe hârtie şi distribuite pe la chioşcuri nu vor mai exista.
Tocmai ce am răsfoit un număr al revistei tale. Se vede că puneÅ£i efort, se vede că vă pasă. Dar idea că (vizavi de abonare) numărul respectiv trebuie să-l aÅŸtept câteva zile de la apariÅ£ie ÅŸi că-l voi primi în funcÅ£ie de binevoinÅ£a PoÅŸtei sau a vecinilor mei … sincer, este o piedică serioasă. Eu îmi comand frecvent cărÅ£i pt Kindle de pe Amazon. Cu-n singur click downloadez aproape orice carte (publicată în Engleză) pentru un preÅ£ apropiat de cel al revistei voastre.
Ca model de business, pe termen lung Å£i-aÅŸ sugera să te îndrepÅ£i spre vânzarea de produse complementare. Este greu, Å£inând cont că revista nu este targetată către o nişă. Deasemenea, când vine vorba de publicitate, renunţă complet la intermediari. Iar când te duci să discuÅ£i direct cu firme, una este să spui „revista are 5000 cititori lunar†şi alta este să spui „revista are un demografic format din ~ 2000 de mămici până în 34 de ani, ~ 1000 de adolescenÅ£i, ~ 1000 de antreprenori între 28 ÅŸi 35 ani, etc…†(nu spun că acesta este targetul vostru, e doar un exemplu).
Ce vreau să spun este că ai nevoie de numere concrete pentru a vinde orice. Voi faceţi măsurători? Şi eu am un blog cu peste 10.000 de vizitatori per articol publicat. Şi este concentrat pe o nişă bine definită. Nu vând nimic, dar dacă aş vinde aş putea s-o fac foarte eficient.
Apropo, sunt dezvoltator software de meserie şi sunt destul de familiar cu modelele de business online. Dacă vrei să mai discutăm dă-mi un ping.
[…] aÈ™a È™i pe dincolo!” sau că… diverse altele la fel de duioase, citiÈ›i, vă rog, acest text, al unui jurnalist care se chinuie de câțiva ani să-È™i respecte cu sfinÈ›enie meseria, prin […]
Eu cred ca DoR inoveaza doar modelul de suferinta al revistei. Exista in media publicatii care traiesc majoritar din distributia continutului, si foarte putin din publicitate. Bine sau prost facute, nedrepte sau gaunoase ele ar trebui apreciate pentru ca exista. Sunt portia de „altceva†decat TV din care poti sa te hranesti sau sa te otravesti. Este ceva din care esti liber sa discerni, sa alegi. Cu cat veti face mai multe din ceea ce fac astazi alte publicatii (distributie, publicitate) cu atat mai mult DoR va fi altceva deecat Drumul DoR. 30-50% la distributie, intarzieri la plata – toate sunt problemele cu care se confrunta si alte publicatii. Reclame creative? Aici deja cred ca incepeti sa-i schimbati pe altii in loc sa aveti grija de DoR si sa acceptati doar ceea ce va serveste crezului publicatiei. Ii veti schimba pe altii doar atunci cand ii veti face sa inteleaga suferinta voastra. Dorul DoR.
Ce ma surprinde cel mai mult este faptul ca te miri de ce nu iti merge o publicatie (care in sinea ei este o afacere) cand tu nu esti afacerist. Ma mira si mai mult faptul ca desi stii ca nu esti afacerist, nu esti dispus sa angajezi pe cineva care sa se ocupe de latura financiara, iar tu sa faci ce stii mai bine. Sa scrii.
De aia s-a creat diviziunea in munca si nu te duci la dentist ca sa te tunzi. Fiecare este bun pe un domeniu, iar al tau nu este publicarea unei reviste, ci crearea de continut.
Asa ca, dupa cum spun prietenii tai americani, “man up”, mai fa un sacrificiu financiar si angajeaza un editor bun care sa preacurveasca dupa banii, iar tu incearca sa nu mai pui pret pe ceea ce scrii si doar scrie. Caci cel mai mult din tot articolul m-a deranjat ideea cu continutul ce merita 25 de lei. Daca scrii continut caruia ii dai direct o valoare monetara, nu esti cu nimic ai prejos de cei pe care ii balacareai in articol pentru advertoriale.
Ne poti da detalii in legatura cu directionarea celor 2%?
As dori sa fac si eu asta pt voi.
cel mai mult imi place citatul din Krulwich dar si restul textului si prezinta multe probleme legate nu numai de crearea unui text de calitate si publicat/bil ci si legate de creatie si mercantilitate in general
si de combinatia viata decenta – practicarea pasiunilor sau moartea lor ;)
fain
Cristi, as vrea sa redirectionez cei 2% catre voi. Unde gasesc detalii despre cum pot face asta? Multumesc.
Câte ore au trecut de când ai postat textul? Acum e ora 16:26 È™i sunt deja 158 de oameni – eu voi fi nr. 159 – care l-au recomandat pe Facebook. Știi să explici asta?
Cristi, tot ce ai scris aici m-a cam durut. Lucrez de pe la 15 ani in presa, nu pentru ca nu stiu ce altceva sa fac, ci pentru ca nu pot si nici nu vreau. Bine, s-ar putea sa nu am incotro in curand…
Tot ce ai scris aici e atat de real… Dar e doar 10% din ce se intampla in presa. Si e trist, cand stii ce vrei sa faci dar nu ai cu cine si…cu ce. Salutari.
poate gasesti ceva inspiratie si in articolele astea:
http://www.krconnect.blogspot.com/2010/08/monocle-miracle.html
http://www.theblizzard.co.uk/about-us/
bafta
Incompetenta altora te-a facut sa-ti descoperi propria incompetenta. Frumos, frumos! Pana la urma cu totii suntem supusi greselii si avem ce invata in fiecare zi. Succes cu proiectul!
Cristi, întreaga economie este pe repede înainte. Toate modelele corporatiste românești (includ aici și firmele mici) cer performanțe record în timp minim. Orice medium e o afacere. Matematica nu are inimă, iar un public ținut voit atâția ani fără să primească o farfurie cu discernământ consumă repede și elimină repede. Consumatorul perfect. Cel care trage linie sub profituri doarme extrem de liniștit chiar dacă echipa lui a publicat un conținut oribil. Trebuie să respecte legea, atât. E (multă) nevoie de apariții ca DoR pentru ca oamenii de afaceri să-i înțeleagă normalitatea. Să-i perceapă potențialul. E greu. Nu imposibil.
Am citit tot articolul, doar ca să îmi câştig, sper, dreptul să întreb: decât o revistă al cărei nume conţine o greşeală gramaticală, nu mai bine doar o revistă?
P.s. am citit articolul pentru că era recomandat de oameni a căror părere contează pentru mine şi fiindcă am învăţat acum vreo 13 ani că presa e o splendidă junglă în care survival of the slickest e legea.
Frumos și trist, la naiba! E fix cum spui tu.
[…] Lupsa a scris un articol foarte personal despre lupta de a tine Decat o Revista acolo unde este si m-am gandit ca merita mai […]
[…] complet pe blogul lui Cristian Lupsa Posturi similare:Cristi Lupsa: “Urmatorul va fi cel mai bun de pana acum†Acum aproape doi […]
i’m in! cu ce te pot ajuta? :)
Cristi, am fost si eu acolo, in lumea asta tortionata.
nu e singura breasla viciata. toata media e plina, publicitatea e o cocina cu garduri roz, asa ca trage dupa ea tot media.
problema se vede in media, e locul in care se scalda creativitatea oamenilor care traiesc in oras. daca ramanem fara loc de scaldat, atunci nu vom mai avea ce arata si de fapt nimic; da, doar noroiul; vom avea un centru vechi si atat, tot mai multi in bambu si marca nr 1, intr-o fuga constanta dupa mult, iar daca e bun, e doar pentru status symbol (dupa cum zicea o revista moarta demult de business life style), e doar din mirajul apartenentei sociale de tip “si eu…”
O posibilă alternativă de finanțare: http://www.kickstarter.com/
Eu am facut pasul si m-am abonat. Nu m-am mai abonat in viata mea la nici o publicatie, dar am facut-o acum. Am facut-o din simpatie, dar si pentru ca imi place revista pe care o scoateti pe piata. Trebuie sa recunosc totusi ca simpatia e cea care m-a imboldit mai tare.
Imi place sa existe scriitura de calitate, si apoi imi dau seama ca daca raman doar cu placerea si nu contribui prin nimic la lucrul ala bun atunci el n-are cum sa supravietuiasca.
E la fel ca in cazul in care imi spun ca imi place magazinul ala mic si simpatic de pe colt, imi place ideea ca el exista chiar daca nu i-am mai trecut pragul de jumatate de an, chiar daca n-am mai lasat nici un ban in casa lui de marcat. Si apoi ma mir dupa jumatate de an cand trec pe langa locul respectiv si vad ca au tras obloanele.
Am inteles, greu ce-i drept, ca pentru a te bucura de un lucru bun trebuie sa contribui la a-l sustine, nu doar sa traiesti cu gandul ca ti-a placut.
Hey Cristi,
3 idei am de impartasit, una care spune “se poate” si doua care mi-a venit in timp ce citeam, despre modelul de business:
1. Cauta articolul de pe wikipedia despre Mondragon Corporation – uite-te la povestea de la inceput ;)
2. Ar fi acceptabil pentru tine/voi ca cititorii sa contribuie la alegerea temelor despre care scrieti – avand spre exemplu un vot ca si abonati la revista, atunci cand alegeti temele pentru urmatorul numar? – nu neaparat un vot decisiv ci doar consultativ.
3. Ati incercat sa rezolvati problema distributiei prin posta printr-un parteneriat cu o companie de curierat – contra publicitate / CSR. La volumele voastre ar trebui sa fie “peanuts” pentru ei si povestea din spate ar fi chiar interesanta.
Spor in toate si dormi din cand in cand, se vor rezolva.
Of. Am răspuns de nenumărate ori la această întrebare în ultimii trei ani. Numele e o joacă. Georgiana Ilie a ÅŸi scris un articol despre “decât” în numărul #5. Poate fi citit aici: http://issuu.com/decatorevista/docs/dor5/130. Materialul are într-o casetă ÅŸi explicaÅ£ia numelui revistei.
Mona: Intelectual, da. Dar ar suna prea pretenţios ca s-o fac public. (Şi nu, răspunsul nu are legătură cu mine).
Andreea: O să anunţăm săptămâna viitoare detaliile astea.
Mulţumesc tuturor pentru comentarii, critici, sugestii şi încurajări. Toate au fost constructive şi utile. Mă întorc la treabă.
Am auzit de unul R Merton care a dovedit stiintific legatura cu un “principiu al implinirii autoprofetiei” ? Un altul vorbea pe undeva de “O mana invizibila” ? Stiu si un roman cu sute de brevete de inventii care a dat si o formula pentru “obiectivare in sensul dorit = vointza x credintza la patrat”
Asta te cam obliga SA CREZI in MINUNI TRAITE PE PIELEA TA :)) si sa vezi esentza vietzi dincolo de rational . Am avea multe de invatzat si de la “cei saraci cu duhul” chiar daca revista ta nu este scrisa pentru acest grup tzinta :)
Cristi, interesant articolul tau si iti spun ca mi a dat o imagine de ansamblu mai precisa despre presa din Romania, nu stiam ca e asa de grava treaba.
Sunt casatorit, am 4 copii, sunt din Cluj, antreprenor (de fapt microprenor) sunt credincios (baptist) practicant, pasionat de literatura buna de leadership gen Malcolm Gladwell, Jim Collins, Seth Godin, etc. autobiografii, in fine literatura ce are substanta si din care poti sa inveti din greselile si experienta altora. Am scris cindva putin despre muzica gospel contemporana si mai scriu din cind in cind “pastile” de intelepciune (nu stiu cit sunt de intelepte :) ) in care incerc sa leg principii descoperite/analizate de autorii cartilor de mai sus cu valorile morale promovate de Biblie.
Am auzit de DoR de pe net acum o juma de an, cred ca prin Bogdana Butnar pe fb.
Imi place DoR in primul rind pt layout se vede clar ca e altceva. Unele articole imi plac, altele evident nu pentru ca nu le vas sensul intr o societate care oricum se indreapta spre decadenta.
Mi a placut de exemplu si am mers special la Carturesti sa l citesc moca, articolul depsre Inna, nu s mare fan Inna dar nu stiam povestea ei cap coada. Acuma pentru acel articol as fi fost dispus sa platesc de exemplu 5 lei, dar sincer nu as fi dat 25 de ron pt toata revista. Intelegi ideea? (Cred ca ar mai fi fost interesant si articolul cu aia :) Baia Mare.) Cum ar fi sa oferi un acces online in care lumea sa citeasca anumte articole selectiv si sa plateasca pt a avea acces la ele?
Apoi cum ar fi ca DoR sa aiba o sectiune cu interviuri cu oamenii care conduc, din diverse sfere. De exemplu mi ar placea niste interviuri in care sa se intre efectiv in bucataria interna a acelor oameni, despre stilul lor de conducere al urmatorilor indivizi sau despre lucruri importante in viata care le au format caracterul(incep cu sportul desi nu sunt pasionat de fotbal neaparat):
Mircea si Razvan Lucescu, Dan Petrescu, Cristi Chivu, Mihai Marinescu, Marius Ghenea (desi el e destul de expus media si se cam stie despre el) Neagu Djuvara, Andrei Plesu, Raed Arafat, lista de intervievat a Eugenii Voda :) etc. In general toate publicatiile vorbesc cu acesti oameni ori despre o tema data, dar cind vine vorba de drumul spre succes devin extrem de superficiale. Cum ar fi sa sapam putin mai adinc acolo?
Vreau interviuri lipsite clisee, cu oameni modesti, decenti, nedubiosi, formatori de opinie. Cred ca niciunul de mai sus nu ti ar cere niciun ban si ar fi bucurosi sa dea mai depare din experienta lor.
Cum ar fi sa ai o sectiune despre antreprenori, de genul Cum am inceput? Sau mai naspa, cum mi am revenit dupa un esec?
Tot asa poate fi o sectiune cum am inceput pentru trupele de muzica consacrate si neconsacrate….
Referitor la distributie, exista curierul rapid GLS poate iti fac ei un pret bun si decit sa dai 50% din pret la distribuitori mergi direct la abonat.
In fine, sper ca nu am venit cu niste propuneri pe care deja le aveai si daca pot sa fiu de folos contacteaza ma pe privat. ai adresa mea de mail :)
Cu ginduri bune de la Cluj,
Calin.
Cei de la Peace Corps v-ar putea ajuta cu un business specialist. Nu costa nimic si aduc oameni la cerere care stiu management adevarat. Pe de alta parte, daca tanjesti dupa scris, poate ca a venit vremea sa delegi din atributiile auto-asumate. Cifrele te consuma, am invatat asta pe propria piele.
[…] placut mult sa citesc articolul asta de la fondatorul Decat o Revista, care imi place mult si la care am si […]
Ce chestie; s-ar putea face o revistă chiar şi numai din comentariile pe marginea acestui articol.
Am citit articolul ăsta azi și mi s-a părut foarte ironic când chiar după ce l-am citit am primit următorul email
Din România nu am primit niciodată mailuri din astea, deși m-am dat prin ziare de mai multe ori. :-) Noi să fim sănătoși.
@Cristina, nu cred ca un business specialist ar fi solutia. Mai degraba cred intr un proces trial and error pina ce dai de nisa care iti sustine revista.
@Liviu Pop, nu se prea poate finanta un proiect in derulare pe kickstarter si mai ales o revista care deja apare. Tre sa incepi ceva de la faza 0, fie un produs, album, film, etc. si apoi nu cred ca finanteaza proiecte din Europa, platile merg via amazon payments si cam pe acolo se regleaza si comisioanele.
Fratele meu, George Lupea, se afla la un moment dat cam in situatia ta. El in schimb, are o foarte mica toleranta fata de prostie. Ma mir ca a suportat 10 ani de injosire, folosire si flegma din partea jurnalismului romanesc si oamenilor care ii sunt in varf! Dintr-un jurnalist capabil, inteligent, creativ, chiar genial! a ajuns departe de Romania si/sau de jurnalism. Nu s-a lasat niciodata manipulat sau cumparat si scria intotdeauna adevarul fara omiteri. Nu se temea sa scrie despre oameni sus pusi, puternici si credea din tot sufletul in libertatea de exprimare a jurnalistului. Dupa neplatile repetate din partea scursurii (pentru ca un adjectiv mai potrivit nu gasesc acum) Aurelian Grama de la Ziarul de Mures, Punctul sau Zi de Zi si nenumarate procese cu primari, prefecti si alte functii apropiate a incercat crearea unui saptamanal in Cluj – “Agenda Clujeana” de unde a fost indepartat de conducerea financiara a ziarului. A mai perindat putin timp jurnalismul din zona Cluj-Mures dupa care a ajuns la concluzia la care (sunt sigur) multi au ajuns: jurnalism nu exista in Romania. Stiu ca pentru insamantarea lui e nevoie de oameni care sa cunoasca detaliile si sa posede o vointa de neclintit. Cred ca tu faci parte dintre aceste persoane. Tot respectu’ si bafta!
sunt doar arhitect dar daca va ajuta la ceva… :)
Cristi, am fost candva cursanta ta si o singura zi de training a fost de ajuns pentru a ma face sa iubesc jurnalismul narativ. Iti doresc sincer succes cu DOR, pentru ca situatia actuala nu este in niciun caz o ratare, ci doar inceputul. Vor veni si vremuri mai bune…
[…] De ce mă ratez ca jurnalist. Despre cum nu se face jurnalism în România. […]
@ Calin: daca te-ar interesa macar putin jurnalismul de calitate, ti-ai cumpara revista, nu ai merge “special sa citesti moca”. Fa un pas si sustine revista. Fapte, nu comentarii si sugestii.
Cristi,
De abia acum am dat peste articolul tău È™i È›in să îți spun că mi-a înseninat ziua. Iar asta, pentru că mă bucur enorm că mai există “nebuni” asemenea mie, care, zilnic, se luptă cu gânduri È™i cu oameni, în încercarea de a-È™i îndeplini cel mai de seamă vis.
ÃŽn altă ordine de idei, o mică recomandare: articolul tău curge sincer È™i frumos, ca o poveste. E păcat să o “întrerupi” cu link-uri către articole de pe alte site-uri care duc “în aceeaÈ™i fereastră”. Știi la ce mă refer. ÃŽncearcă să le direcÈ›ionezi într-o nouă fereastră, să putem să avem imaginea de ansamblu a articolului (atât ce ai scris tu, cât È™i la ce resurse ai apelat în construirea lui).
DoR-ul creÈ™te foarte frumos.Vă admir curajul (nu de alta, însă È™i eu am pornit într-o încercare care se vrea a fi “conÈ›inut online de calitate”, chit că am atât de mult de învățat, încât “călătoria” îmi pare a fi extrem, extrem de lungă) ÃŽn rest, multă putere de muncă în continuare!
E o drama. Uneori inchipuita, alteori atat de reala incat te doare…
Cazut aici din intamplare, ramas din placere, ma gandesc ce fel de om esti si uite te astept cu un comentariu aici:
http://gandurileschimbaviata.info/dragostea-de-oameni/
Curios, oare ce ai sa faci???
Multumesc, Cristian.
[…] Little White Lies ÅŸi It’s Nice That din Marea Britanie au vorbit despre probleme ÅŸi obstacole (pe care le avem ÅŸi noi la Decât o Revistă), dar au insistat pe momentul magic în care au început ÅŸi pe plăcerea cu care continua să […]
[…] zilele trecute un articol provocator de lung si consistent al lui Cristian Lupsa, editor Decat o Revista. Un articol manifest despre taria de a rezista capriciilor si defectiunilor […]
[…] veti avea avea răbdarea să citiÅ£i cum este să iniÅ£iezi un proiect din ăsta, schimbător de viaţă, să ti se pară că te ratezi […]
[…] http://www.ascrie.org/2012/02/29/de-ce-ma-ratez-ca-jurnalist/ […]
[…] http://www.ascrie.org/2012/02/29/de-ce-ma-ratez-ca-jurnalist/ […]