Reportajul, cum ar trebui să fie
(Publicat original în DilemaVeche, nr. 418)
În iunie 2007, Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenți ai revistei americane Esquire, a văzut pe CNN o știre despre viața într-o bază militară din Irak, care menționa și numele unui soldat decedat recent într-o misiune din zonă. Joe Montgomery, un sergent de 29 ani din Indiana era unul dintre cei 4.000 de soldați morți pînă atunci în război, dar Jones nu și l-a putut scoate sub nicio formă din minte și a început să se întrebe obsesiv care o fi fost parcursul trupului acestuia pînă la groapă.
Cînd propune de obicei idei pentru Esquire ““ contractul îl obligă la șase materiale mari pe an ““ Jones vine cu 10-20 și le livrează pe bandă rulantă lui Peter Griffin, editorul lui. Peter ascultă, întreabă, apoi alege. Cu Joey a fost altfel. Neștiind exact ce caută, Jones i-a spus editorului că vrea să recreeze drumul acestuia spre casă. Peter n-a cerut niciun detaliu în plus. “Fă-l bine”, i-a spus.
L-a făcut. The Things That Carried Him, publicat în mai 2008, după opt luni de muncă, este cel mai important text din cariera lui Jones de pînă acum. În 2009 a cîștigat cel mai important premiu pentru scriitură de revistă, iar astăzi e predat în numeroase școli celor care vor să învețe jurnalism narativ.
N-am folosit intenționat cuvîntul “reportaj” ““ deși așa i s-ar spune acestui text în România ““ și am ales un exemplu de afară, pentru că ce se numește în presa română “reportaj” e, de cele mai multe ori, rezultatul observațiilor unui reporter după o zi pe teren. Sînt texte documentate superficial, uneori de o veridicitate îndoielnică, scrise criptic, pline de floricele și șpagaturi stilistice, și publicate în prima lor versiune, plină de goluri, redundanțe și fără urmă de construcție dramatică.
Adică o fărîmă din munca lui Chris Jones.
După ce Peter i-a aprobat articolul, Jones a sunat-o pe mama soldatului. Au avut o conversație stînjenitoare în care reporterul i-a povestit ce-și dorește să facă. Mama l-a ascultat, a plîns, dar a înțeles demersul și i-a spus că are o singură rugăminte ““ să o intervieveze ultima.
Jones a mai dat cîteva telefoane, de data asta la structurile militare americane, să se asigure că va primi acces. Trebuia să viziteze baze aeriene, să vorbească cu zeci de soldați și să petreacă timp la morga din Dover, unde erau aduși toți soldații morți peste hotare, o premieră pentru un război american. Toți, pînă și cei de la Pentagon, i-au spus că n-au nicio problemă și-l vor ajuta cu reconstituirea.
Jones a petrecut vreo trei luni pe drumuri, traversînd America în toate direcțiile și vizitînd fiecare loc în care s-a oprit trupul lui Joey, cunoscînd oamenii care l-au atins, îmbălsămat, îmbrăcat, transportat și învățînd ritualul de care beneficiază fiecare soldat decedat. Scria povestea lui Joey, dar și povestea a mii de alți tineri morți în Irak. Nu era un atac la adresa lui George W. Bush, cît povestea unui om, a unui ritual și a celor rămași în urmă.
A intervievat 101 de oameni pentru acest articol. O sută unu oameni, nu interviuri ““ interviuri au fost poate de două ori pe atîta, pentru că pe unii, în special pe membrii familiei (mama, soția sau prietenii lui Joey), i-a intervievat de trei-patru ori. A făcut-o pentru că atunci cînd e pe teren, Jones documentează ca să recreeze scene, nu să strîngă citate. Iar cînd vrei să recreezi o scenă trebuie să pui multe întrebări ca să obții detaliile care aduc scriitura la viața. “O informație în fiecare propoziție”, a fost motto-ul lui. (La prima lectură, e greu de acceptat că momentele descrise de Jones sînt reconstruite și nu observate).
A stat aproape două săptămîni în orășelul de unde era Joey, a mîncat cu familia, a băut bere cu prietenii lui și s-a atașat atît de tare de povestea lui încît într-o seară, în timp ce era la volan, a trebuit să tragă de dreapta pentru că nu mai putea să se oprească din plîns.
Textul, ca mai tot ce scrie la Esquire, trebuia să aibă 6.000 de cuvinte. Se hotărîse din timpul documentării că îl va scrie în părți ““ fiecare dedicată unui loc în care s-a oprit trupul lui Joey. Peter i-a sugerat să-l scrie de la coadă la cap, adică să înceapă la înmormîntare și să termine cu explozia din Irak ““ astfel cititorul îl va cunoaște pe Joey înainte să-l vadă murind.
Cînd s-a apucat să scrie, și-a dat seama cîte detalii erau în fiecare episod. Rușinat, i-a spus editorului că poate vor fi 10.000 de cuvinte. Apoi mai multe. Peter i-a spus să scrie cît crede și vor tăia împreună. A predat 22.000 de cuvinte.
Peter l-a ajutat să taie vreo 5.000, iar revista a dat la o parte alte articole mari din acel număr ca să aibă Jone spațiu. Peter l-a ajutat să și rescrie unele părți, mai ales cea despre morga din Dover, unde Jones, gîndindu-se la familie, nu scrisese că trupul lui Joey ajunsese fără picioare ““ amputate de explozie ““ și cu craniul ținut laolaltă cu sîrmă. Peter i-a spus că dacă vrea să scrie povestea, trebuia s-o scrie pe toată, tot adevărul.
Înainte de publicare, un angajat al revistei a re-verificat toate informațiile din textul lui Jones. Procesul a durat două săptămîni. Textul care a apărut este unul dintre cele mai intime și detaliate articole despre război, scris fără melodramă ca să înțelegem ce se întîmplă cu trupul unui soldat, scris de un reporter obsedat de precizia cuvintelor și de nevoia de a reda cu ele complexitatea, dar și adevărurile vieții personajelor lui. Ar fi păcat să-l numim “reportaj”.
* Citiți și acest interviu cu Chris Jones despre cum lucrează..
Comments
7 Responses to “Reportajul, cum ar trebui să fie”
Leave a Reply
[…] anii ăştia ce nu ÅŸtiam în liceu ÅŸi în facultate – cum să fac jurnalism, cum să-l fac relevant ÅŸi interesant ÅŸi, mai important în cazul meu, cum să-l fac după niÅŸte reguli ÅŸi standarde ideale. Am ÅŸi un […]
Am citit articolul ăsta azi și mi s-a părut foarte ironic când chiar după ce l-am citit am primit următorul email
Din România nu am primit niciodată mailuri din astea, deși m-am dat prin ziare de mai multe ori. :-) Noi să fim sănătoși.
Oops, am comentat pe articolul care nu trebuie. :-)
Ma bucur sa redescopar scrisul (altora) a fi mai mult decit o pasiune care genereaza o nebunie a celui care citeste stiind ca nu poate lasa cuvintele sa astepte pina miine pentru a fi descifrate.
Un stil de scriere de la simplu si direct pina la bunul simt elegant care acapareaza din prima ‘aruncatura de ochi’ peste text.
O singura concluzie am a trage: impresionant.E nevoie de asa ceva in toata ‘scatologia’ ideatico-mediatica.
Reportajul- cum ar trebui sa fie – A Scrie…
22`000 de cuvinte si 8 luni de munca. Jurnalismul, versiunea de manual. ” Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenÅ£i ai revistei americane Esquire, a văzut pe CNN o ÅŸtire despre viaÅ£a într-o bază militară din Irak, care menÅ£iona ÅŸi num…
[…] TotuÈ™i, cei nouă invitaÈ›i pe care îi vom avea anul acesta întrec È™i cele mai curajoase vise de-ale mele. Pe Mike Sager È™i pe Chris Jones îi citesc de prin 2004 È™i sunt unii dintre cei responsabili pentru ce-mi doresc să scriu È™i să editez. Articolul lui Mike Sager despre cum a călătorit prin America ca să cunoască alÈ›i Mike Sager l-am predat la cursuri È™i e o dovadă a cum vocea È™i experienÈ›a de reporter pot transforma un subiect banal într-o meditaÈ›ie despre sensul vieÈ›ii. Textul lui Chris Jones, The Things That Carried Him, m-a marcat atât de mult la prima citire încât primul meu impuls a fost să-i scriu È™i să-i spun că ce a produs este un monument de documentare È™i scriitură È™i că aÈ™ da orice să È™tiu cum a construit materialul. (Mi-a răspuns). […]
[…] TotuÈ™i, cei nouă invitaÈ›i pe care îi vom avea anul acesta întrec È™i cele mai curajoase vise de-ale mele. Pe Mike Sager È™i pe Chris Jones îi citesc de prin 2004 È™i sunt unii dintre cei responsabili pentru ce-mi doresc să scriu È™i să editez. Articolul lui Mike Sager despre cum a călătorit prin America ca să cunoască alÈ›i Mike Sager l-am predat la cursuri È™i e o dovadă a cum vocea È™i experienÈ›a de reporter pot transforma un subiect banal într-o meditaÈ›ie despre sensul vieÈ›ii. Textul lui Chris Jones, The Things That Carried Him, m-a marcat atât de mult la prima citire încât primul meu impuls a fost să-i scriu È™i să-i spun că ce a produs este un monument de documentare È™i scriitură È™i că aÈ™ da orice să È™tiu cum a construit materialul. (Mi-a răspuns). […]