Definiţii, certitudini şi DoR #7
În 2004, unul dintre foștii mei șefi din SUA a decis că trebuia să schimbe radical ziarul de duminică. Ce se făcea de luni până vineri era funcțional și responsabil, dar duminică era loc pentru altceva. Duminica, oamenii își petreceau dimineața în fotoliu, citind. Iar lui Tom i-ar fi plăcut ca ei să-și petreacă dimineața citind ziarul lui.
Așa că, împreună cu designerii și alți oameni de concept, au produs un altfel de ziar de duminică ““ alt nume, alt format, alt design, alte tipuri de materiale. Era un soi de revistă pe hârtie de ziar, cu tot cu un cover story care putea trece de 3.000 de cuvinte (un articol din timpul săptămânii avea, în medie, 400-500). Avea fotoreportaje, infografice, conținut produs de cititori; avea chiar și o versiune electronică, în PDF.
Ce vreau să subliniez nu e inovația, deși ar fi o poveste frumoasă, ci faptul că omul a propus un produs altfel decât cel de până atunci. Un produs care trebuia fabricat deodată cu ziarul existent, de aceiași editori care-l concepeau pe cel de luni până vineri.
Ce a urmat a fost panică. Mi-am făcut lucrarea de masterat pe sociologia redacțiilor, studiul de caz fiind acest grup de oameni care în fiecare săptămână trebuia să scoată două ziare diferite. Editori care trebuia să fie, în esență, două feluri de oameni. Ziarul zilnic îl înțelegeau ““ aveau rutina perfecționată, îi gestionau ușor crizele ““, dar cel de duminică îi panica. Cum adică “altfel”? Ce înseamnă să nu scriem la fel despre ședința consiliului local? Cum adică să transmitem informație grafic? Cum identificăm cinci lucruri despre care comunitatea ar trebui să vorbească? Etc.
Întrebările nu erau retorice. Majoritatea i se adresau șefului, care, încăpățânat, refuza să le răspundă. Când l-am intervievat, i-am spus ce auzeam de la editorii lui: că sunt stresați, că simt că bâjbâie în întuneric, că n-au înțeles, că n-au definițiii. Tom mi-a zis atunci ceva ce nu voi uita niciodată: People are constantly looking for more definition to their life, their daily work, their story. People want more definition. I want and need more ambiguity.
Ce spunea Tom atunci e că în momentul în care ai definit precis marginile și rostul unui ziar, apare și riscul rutinei și conformismului.
Spun această poveste pentru că am auzit de multe ori în ultimii doi (deja?) o variantă a întrebării: ce e Decât o Revistă? Deseori e formulată ca afirmație: nu văd firul roșu, nu înțeleg targetul, nu princep de ce scrieți despre atâtea lucruri disparate.
De cele mai multe ori tac, alteori le sugerez politicos interlocutorilor mei să citească mai cu atenție, dar de fiecare dată îmi doresc să le repet cuvintele lui Tom: Oamenii caută definiții. Eu caut ambiguitate.
Nu vorbesc de ambiguitate în execuția unui text ““ acolo ar fi bine să nu existe ““, ci de evitarea certitudinilor. Viața are puține certitudini, deși mult prea mulți credem că i-am rezolvat ecuațiile importante. Ajunge să deschizi televizorul ca să vezi câte certitudini avem: despre oamenii politici, despre viitorul țării, despre ce se întâmplă în lume. Multe certitudini sunt însă sâmburi de intoleranță, de lipsă de curiozitate, explicând într-un fel de ce “la noi nu se poate”.
Așa că Decât o Revistă este o revistă despre cum trăim ““ nu toți, nu fiecare, nu întotdeauna într-un mediu familiar. E o încercare de îmbrățișare a ambiguității în speranța că expunerea la o diversitate de experiențe, dorințe și preferințe de consum ne poate face mai buni, mai utili celor din jur și mai puțin dornici de certitudini. (Nu e un concept unic. Citiți cu atenție The Economist, care, deși privește lumea printr-o prismă economică, mai mereu ajung la o concluzie de genul: nu e nici așa, dar nici așa. Uneori vine cu o propunere, dar decizia finală e la tine.)
În ciuda absenței certitudinilor măsurabile (vezi target, arie de acoperire editorială etc.), DoR are totuși niște chei de citire și îmi cer scuze că v-am plimbat prin atâtea povești ca să ajung aici.
Harold Hayes, editorul Esquire-ului american din anii 1960, spunea la un moment dat că scopul lui e să termine cât mai repede partea din față a revistei ““ aia cu sfaturi de cum să te îmbraci și cum să te bărbierești ““, ca să facă ce contează: ultima treime a publicației, unde trăiau articolele grele.
Chiar dacă noi ținem mai mult decât Hayes la ce publicăm în Actualizatorul din DoR, știm că filozofia revistei se simte cel mai bine în secțiunea de Features. Acolo încercăm să ne luptăm cu marile întrebări, acolo încercăm să livrăm ce simțim că lipsește din media românească: profunzime și poveste. Încercăm, cum am mai spus, să facem un exercițiu de empatie: tu, cititor, încalță-te puțin cu pantofii subiecților noștri. Cum e?
Îmi permit să spun toate astea pentru că DoR #7 are cea mai închegată și mai puternică colecție de “articole grele” de până acum. Cu siguranță se poate și mai bine, dar, cu riscul de a oferi o parte a definiției, ce e DoR e în următoarea succesiune de texte:
* Guess Who ““ prea mulți dintre noi se laudă că nu se uită la televizor sau nu ascultă radio comercial. Dar sute de mii de români o fac, iar dintre ei, majoritatea au auzit și îl plac pe Laurențiu Mocanu, un rapper de 25 de ani care e printre cele mai mari fenomene muzicale din ultimii ani. Întrebarea la care a răspuns și el, dar și o serie de invitatați, e cine e Guess Who și cum a ajuns unde e. Răspunsurile sunt incomode pentru mulți dintre cei care consideră muzica lui o jucărie și atât. (Fotografiile le-a făcut Alex Gâlmeanu).
* Monica Macovei ““ când l-am rugat pe Vlad Mixich să scrie acest text, ne-am dus la el cu o întrebare. Cine e Monica Macovei în relație cu puterea? Un om care a avut-o și a pierdut-o? Un om care n-a știut s-o folosească? Sau un om care, de fapt, n-a avut-o niciodată? Vlad nu s-a întors cu un răspuns simplu, ci mai degrabă cu o provocare: dacă ți se dă șansa să încerci să-ți execuți viziunea prin politică, te bagi? (Fotografii: Cosmin Bumbuț).
* Alex. Leo Șerban ““ că alș a fost cel mai important critic de film român e binecunoscut. Dar Gabriela Pițurlea s-a dus mult mai departe de atât și o invidiez cât se poate de sincer pentru ce a reușit să adune și să construiască. Eu la 23 de ani mă revoltam pe bloguri, iar ea încearcă să explice filozofia de viață a unui bărbat atent, curios și plin de viață, de care mie unul îmi e mult mai dor după ce am citit-o pe ea.
* Grecia ““ când Gabi Dobre și Andrei Pungovschi s-au suit astă-vară într-o mașină și s-au dus spre Atena, nu știam cu ce se vor întoarce. Speram doar să nu vină înapoi cu capul spart. Povestea rezultată e despre o țară în prag de faliment, populată de oameni care nu înțeleg ce li se întâmplă. Nu m-ar mira ca la final să te întrebi ce șanse avem să ajungem și noi în acest punct.
* Tamango ““ Ana Maria Ciobanu spune la un moment dat în text că dacă citești tabloide sau te uiți la emisiuni de cancan știi ce se întâmplă astăzi cu ursarul care rupea scena pe vremea când făcea parte din Shukar Collective. Dar în același timp, ea se depărtează de Tamango de azi pentru a construi o imagine a unei vieți întregi, una care nu se schimbă atât de ușor când dă succesul peste tine și care poate deveni de-a dreptul tragică atunci când succesul dispare. (Fotografii: Tudor Vintiloiu).
* Urșii ““ în 2004, o prietenă din State mi-a dat să citesc un articol din The Atlantic despre pasiunea lui Ceaușescu pentru vânătoarea de urși. Îmi doresc de atunci să-l public și iată că am reușit. Povestea scrisă de David Quammen e cel mai lung text apărut până acum în DoR (se apropie de 10.000 de cuvinte ““ adică 20 de pagini) și se încheie cu o dilemă teribil de agasantă: e dictatura de bun augur pentru conservarea speciilor?
Mai sunt și alte materiale în DoR #7 care te vor pune pe gânduri (mai ales un eseu personal despre cât de greu e să-ți asumi homosexualitatea în România), dar le-am ales pe cele de mai sus pentru că răspund, parțial, dorinței unora dintre noi de a găsi o etichetă pentru DoR.
Spun parțial pentru că sper să păstrăm din ambiguitatea care ne-a adus până aici. Ba chiar s-o transformăm în ceva pozitiv. Un editor american mi-a spus odată că nu-și va anula niciodată abonamentul la New York Timesul de duminică. Serendipity, spunea el că e motivul. Certitudinea că va fi de fiecare dată luat prin surprindere de câteva dintre alegerile editoriale.