Despre aÅŸa (pre)zisa moarte a jurnalismului
Acum cinci ani coordonam un program de training în jurnalism, care vizita pentru 2-3 zile câte o redacție americană, cel mai des de cotidian. În timp ce România era încă în perioada marilor investiții, achiziții și lansări (vezi epoca de aur a Cotidianul), jurnaliștii americani erau posomorâți și îngrijorați: clienții de publicitate găseau căi mai ieftine către consumatori, anunțurile se mutau pe net, iar reporterii și editorii obișnuiți să lucreze pentru hârtie erau speriați de amenințarea digitală. Am auzit reporteri-veterani, cu 20-30 de ani de experiență, mormăind vehement împotriva netului; chiar am fost într-o redacție care nu avea nicio legătură cu ediția digitală a produsului lor — cei care lucrau la site nu numai că erau într-o altă clădire, erau în cealaltă parte a orașului.
A fost o perioadă fabuloasă, în care am învățat o groază de chestii: în primul rând, majoritatea jurnaliștilor sunt reacționari. E în ADN-ul nostru – se întâmplă ceva, reacționăm. Rareori construim sau reinventăm. În al doilea rând, transformarea pe care o aducea liberalizarea accesului la informație era de neoprit și avea să arunce în aer prioritățile produselor media tradiționale – duse erau vremurile în care un ziar putea pune preț pe “știre”. În al treilea rând, am învățat că suntem o profesie conservatoare, cinică și fricoasă. La începutul cursului, proiectam următorul clip, făcut în 2004 (pre-YouTube, pre-Facebook), despre viitorul media:
Și azi e surprinzător câte au nimerit.
Vă spun astea pentru că în acest weekend am asistat la o serie de discuții similare, de data asta alături de niște jurnaliști români, bulgari, unguri, ucraienieni și croați. Aspen Institute România ne-a invitat la un seminar de trei zile ca să dezbatem viitorul profesiei și principiilor ei într-o lume a transformărilor sociale, crizei, lipsei de resurse etc.
Am vorbit despre Facebook, despre dispariția audiențelor cu care erau obișnuite ziarele și televiziunile, despre dominația tabloidelor, despre relațiile incestuoase dintre produsele media și patroni, despre presiuni politice și comerciale, despre cum poți crea calitate și dacă ai vreo șansă ca ea să se vândă etc. Am auzit multe din temerile pe care le auzisem și acum cinci ani din partea jurnaliștilor americani. Am auzit, pe alocuri, aceeași fină condescendență față de rețelele sociale pe care o auzisem atunci față de bloggeri. Am auzit vorbindu-se în continuare de o separație între ziar și internet, între presa tradițională și new media.
Sigur că toate aceste griji sunt valide, mai ales într-o tagmă românească decimată, în care un ziar național lucrează cu sub 50 de angajați, în care piața de publicitate s-a înjumătățit în doi ani de zile, în care lumea nu ne citește, în care cine pe cine susține politic e în continuare preocuparea principală. Dar îndrăznesc să spun că această nostalgie pentru jurnalismul de odinioară și pentru o epocă în care publicul consuma și altceva decât mizerii e fals-direcționată.
Am scris și într-o concluzie pe care a trebuit s-o livrez la finalul seminarului: jurnalismul de calitate – care astăzi poate să apară oriunde, indiferent de platformă, dintr-un status pe FB până la un documentar de trei ore la televizor – a fost și va rămâne despre oameni. Zeci de ani am fost privilegiați pentru că am putut hotărî pentru public. Astăzi, publicul hotărăște pentru sine și e destul de limpede că, în mare, a decis că media tradițională e destul de irelevantă.
Cred însă că tocmai această libertate de alegere a consumatorului ne oferă o șansă extraordinară. Bombardamentul informațional e ca ploaia de toamnă; nu e întotdeauna o plăcere. Cu toții vom vrea la un moment dat să vină cineva să descurce ițele unei probleme. (De câte ori nu v-ați întrebat prietenii la bere: “Zi și mie care-i treaba cu scandalul ăla?”)
Asta e șansa jurnalistului. Să explice, să reflecte, să aprofundeze, să transmită emoție. Trebuie doar să asculte oamenii cu care dorește să vorbească și are o șansă să-i atragă; indiferent de canalul pe care îl folosește. Poate va fi și vinde produsul făcând asta.
Mi-aș dori să pot concluziona că am fost cu toții de aceeași părere.
Pe finalul seminarului am dezbătut strategia ziarului danez Politiken (proaspăt numit Ziarul European al Anului), care a decis — voi simplifica puțin — să se concentreze pe analiză, reportaj, cultură, colaborări cu alte produse media etc. și să nu-și mai dea gratis pe net acest conținut premium. A și introdus ediția de iPad săptămâna trecută. Toate astea au scăzut costurile și au adus cititori noi fără să facă rabat la calitate. Apoi am discutat despre spectaculosul I portughez, care pune mare preț pe design, care are un grup enorm de cititori tineri (!) și care a înțeles că jargonul profesiei e învechit și a preferat să-l împartă în secțiuni construite în jurul unor cuvinte cheie: gândește, află, înțelege, simte. (Mă bucur că am pișcat corzi similare în Decât o Revistă, unde avem secțiunile Reactor și Actualizator, ultimul împărțit în trup, spirit, minte și aptitudini).
Aș fi dorit să-mi văd colegii sărind în sus de bucurie la auzul acestor inițiative curajoase, care rescriu paradigme de documentare, prezentare, distribuție etc. Nu încearcă să peticească, ci aruncă blugii rupți la gunoi și fac, cu succes se pare, o pereche nouă. Dar n-a fost așa. Majoritatea au spus — cu mai multe sau mai puține cuvinte — “n-are cum să funcționeze”.
Am scris la un moment dat că, tocmai pentru că n-am găsit un model trainic, ar trebui să dăm rateuri căutând unul. Principala noastră scuză că nu facem lucruri pe care oamenii să le vadă și să le citească sunt banii. Eu cred, așa cum am spus atunci pe TOTB, că “obsesia cu finanțele ne-a făcut să uităm că produsul pe care majoritatea dintre noi încercăm să-l vindem e mediocru, fușerit și irelevant.”
Le-am spus asta și colegilor mei jurnaliști. Da, oamenii stau pe Facebook, nu cu nasul în ce producem. Da, nu sunt bani. Dar lucrurile astea sunt triste și înspăimântătoare doar dacă refuzi să încerci să-ți găsești un loc în această lume nouă. Diferența dintre noi și danezi, portughezi și americani nu e neapărat că acolo sunt mai puțini “consumatori idioți”, mai mulți bani și o legătură istorică între democrație și presă. Îndrăznesc să spun că ține și de motivele pentru care faci ce faci, de capacitatea ta de a crea, cum spunea cineva, conținut adevărat, relevant și bine făcut. De puțină nebunie și încăpățânarea de a visa la ceva. Când mai mulți vom face asta și vom eșua în vânzarea produsului rezultat, atunci putem să ne adunăm la priveghiul profesiei.
Până atunci, eu unul mă întorc la propria construcție și la decalogul jurnalistic pe care încerc să-l urmez zi de zi:
1. Prima obligație a jurnalismului este față de adevăr.
2. Prima loialitate e față de cetățeni.
3. Esența lui este disciplina verificării.
4. Practicanții trebuie să fie independenți de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spațiu pentru critică și compromis.
7. Trebuie să încerce să prezinte lucrurile importante într-un mod interesant și relevant.
8. Trebuie să producă conținut comprehensiv și proporționat.
9. Practicanții trebuie să fie lăsați să-și exercite propria conștiință.
10. Și cetățenii au drepturi și responsabilități când vine vorba de jurnalism.
— Bill Kovach & Tom Rosenstiel, The Elements of Journalism
Comments
4 Responses to “Despre aÅŸa (pre)zisa moarte a jurnalismului”
Leave a Reply
uite inca o abordare
http://www.guardian.co.uk/media/2010/nov/22/data-analysis-tim-berners-lee?utm_source=twitterfeed&utm_medium=facebook
Asa se intampla mereu cand institutiile refuza sa traiasca in epoca lor, sa faca fata provocarilor imediate (sau viitoare) si se complac in a injura tehnologia si progresul in loc sa-si dea un restart.
Din ce am vazut pe site, ziarul Politiken este o conbinatie fericita de profesionalism: fotografii facute cu cap (pline de informatie), titluri rumegate, subiecte bine alese, plus-valoare fata de stirea “cheala” care circula cu viteza gandului pe net. Deci se poate! :)
Foarte fain articolul, mi-ar fi placut sa asist la discutia de la seminar, pacat n-am stiut mai din timp.
Zilele astea am avut ocazia sa fac un internship la Birminhgam Mail in UK. Si am ramas uimita de conservatorismul lor: de la dictatul stirilor prin telefon (fix!) pana la refuzul de a publica un vox pop despre toalete pentru ca nu continea numele de familie ale participantilor. Nu mai spun ca-si faceau research-ul numai prin telefon, nu raspund la emailuri decat odata la cateva zile (in cazul fericit). Iar comunicarea lor cu cititorii e, in mare parte, inca prin scrisori.
Drept sa zic, am fost pentru prima data intr-un cotidian, in ultimii trei ani am scris numai recenzii si bucati narative, dar mi-am dat seama instantaneu de o chestie: in conditiile in care informatia e peste tot, gratis, ziarele axate pe stiri, prinse in sabloane si obsedate “obiectivitatea jurnalistica” – de multe ori doar un nume pentru refuzul de a gandi pe cont propriu – devin redundante, pur si simplu. Daca stirea e aceeasi, singura chestie care justifica atatea ziare e perspectiva, unghiul jurnalistului care o scrie. Si doar interactiunea cu oamenii iti aduce schimbarea asta de unghi. Interactiune care azi vine cel mai usor pe Internet. Social media e doar un instrument de moment, lucrurile se vor schimba din nou, foarte curand, sunt convinsa, dar na, pana se intampla asta, sa-l ignori e lipsit de sens.
Mi-am dat seama ca in viitorul jurnalismului cred, dar nu si in viitorul ziarelor. Cel putin nu asa cum sunt ele azi.
Daca e adevarat ca publicul hotareste pentru sine, atunci cred ca e game over. Pentru ca publicul s-a saturat de media traditionala, dar cu atat mai mult de unele din subiectele ei favorite. Razboaiele sunt deprimante, corespondetele straine n-au de face cu noi, iar criza e complicata.
Nu vreau s-o iau pe linia aia condescenta, ca publicul nu stie intotdeauna ce e important pentru el, dar uneori e adevarat. Uite un exemplu care mi-e la indemana: fotbalul va fi revolutionat in vara de regulile fair-play-ului financiar. Cititorul mediu de presa de sport nu are neaparat de unde sa afle asta, pentru ca nimeni nu i-o spune.
Tot in “Elements of Journalism”, zice asa:
“Journalism is storytelling with a purpose. That purpose is to provide people with infrormation they need to understand the world. The first challenge is finding the information that people need to live their lives. The second in to make it meaningful, relevant and engaging.”
Prima provcare e esentiala Jurnalistul e cel care din noianul de evenimente, decupeaza unul si spune: “Bai nene, asta conteaza pentru comunitate!” Daca jurnalistul e scos din ecuatia asta, el insusi devine irelevant, si o data ce asta se intampla, democratia slabeste.